Arhive etichetă: Camino Portughez

Camino portughez – excursie în doi

Era 2014, şi eram pe Camino Portughez. Plecasem deja de câteva zile din Lisabona, iar după porţiuni de drum în care asfaltul ne „mânca” picioarele, mai apăreau şi unele mai blânde, adică pe câmp, sau prin păduri.

Portugalia m-a fascinat încă din prima clipă, aşa-zisa sărăcie, comparată cu cea a românilor, n-am văzut-o pe nicăieri, chiar localităţile mai mici, cu case mai vechi, sunt curate, îngrijite şi cu faţadele zugrăvite şi, atenţie, e curat şi în spatele casei, nu numai în faţa ei.

După Camino Francez din 2012, pe care-l parcursesem singură, ca un adevărat pelerin,  cu peripeţiile de rigoare, acest Camino, în care soţul meu a hotărât să mă însoţească, mi se părea mai mult ca o excursie în doi, în care dialogul cu mine însămi era aproape inexistent, fiind înlocuit de banale conversaţii despre ce vom mânca, sau unde vom dormi.

Pe lângă aceasta, faptul că până la Porto nu prea sunt adăposturi aşa că am fost nevoiţi să dormim la pompieri (asta în cazul fericit, în care aceştia primeau pelerini), sau în diverse alte locuri, nu-mi dădea o stare de spirit dintre cele mai bune.

Oricum, ne apropiam de Porto şi aveam să dormim într-un albergue particular, nou nouţ, la 14 kilometri înainte de a intra în marele oraş. Alegerea ni s-a părut dintre cele mai bune, astfel, mâine vom avea timp să colindăm/traversăm  oraşul şi apoi, să găsim cazare în prima localitate întâlnită.

Nu-mi amintesc denumirea orăşelului în care am dormit, ştiu doar că începe cu „G”. Fac apel la Ana şi la memoria ei extraordinară, precis ea îşi aduce aminte.

Am găsit adăpostul mult visat, condiţiile sunt foarte bune, îl recomand cu căldură, atâta doar că nu ştiu unde se află: (cu 14 km înainte de Porto).

Cu tot răsfăţul oferit de o masă delicioasă, un duş fierbinte şi un pat bun, n-am dormit aproape toată noaptea, simţeam că, într-un anume fel, irosim acest Camino, nu-l „trăim” la maxim, aşa cum se întâmplase cu primul. După lungi ore de insomnie, hotărârea mea este luată: mâine dimineaţă îi voi spune lui Ştefan că ne despărţim, oricum ritmul lui de mers este mult mai bun decât al meu, aşa că el o va lua înainte şi ne vom întâlni undeva, spre sfârşitul pelerinajului. Hotărârea fiind luată, în sfârşit reuşesc şi eu să adorm, spre dimineaţă.

Ne-am trezit destul de devreme, vrem să ajungem cât mai repede în Porto, ca să nu ne prindă căldura amiezii. Am întâlnit acum câteva zile un cuplu din Suedia, ei ziceau că vor sta două sau trei zile în Porto, aveau cazare rezervată. Mda, un camino de genul acesta, probabil vom face şi noi, peste un număr de ani…

Tot încerc să-mi fac curaj ca să-i spun lui Ştefan că drumurile noastre se despart aici, că vreau să merg puţin şi singură, ca să simt cu adevărat parfumul drumului, al câmpului pârguit şi să nu tot fug după el, fără să-mi pese de cele pe lângă care trec, având ca singur scop ajungerea la albergue, masa etc.

Suntem singurii clienţi ai adăpostului, aşa că suntem gata foarte repede, nu trebuie să aşteptăm după alţi pelerini. Tot înghesuind lucruri în rucsac, atentă să nu uit ceva, simt cum tot curajul mi se topeşte şi mă gândesc că mai pot amâna, măcar astăzi, vestea că vreau să merg singură.

Plecăm la drum pe la ora 7, e lumină şi o vreme umed-însorită, iar eu mă simt îngrozitor de vinovată pentru faptul că am vrut să-l alung pe Ştefan, aşa mi se pare acum. Intrăm în mica localitate, (albergue este înainte) ţinându-ne de mână, mi se pare că aşa mă revanşez pentru faptul că am vrut să-i propun să meargă singur, când, probabil, el nu-şi doreşte acest lucru.

Sunt foarte veselă, vorbim vrute şi nevrute, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt, nici nu se întâmplase, decât în capul meu.

 

Cum mergeam noi aşa, adulmecând mirosuri ademenitoare ce se scurg dintr-o patiserie, ne dăm seama că de o vreme n-am mai văzut niciun semn care să ateste că suntem pe drumul bun… Un localnic matinal cu o maşină de fiţe, opreşte în dreptul nostru când eram gata-gata să ieşim din oraş, dar nu pe unde trebuia, şi, foarte amabil, ne arată până unde să ne întoarcem şi s-o luăm la stânga, la un sens giratoriu.

Pe mine mă bufneşte râsul, eram atât de ocupată cu „distrarea” lui Ştefan, încât am uitat că trebuie să urmăresc şi marcajele, iar el se baza probabil pe mine, eu fiind cu mai multă experienţă pe camino.

Drumul nostru a continuat fără alte peripeţii, am ajuns cu bine şi am străbătut Porto, încărcându-ne cu energiile unuia dintre cele mai frumoase oraşe din Portugalia.

IMG_3876

IMG_3959.jpg

 

IMG_3977

IMG_4013

IMG_4092.jpg

IMG_4108

Am scris aceste rânduri pentru cei ce vor neapărat să meargă pe Camino însoţiţi. După mine, nu este cea mai bună idee!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

 

(1)Aşa mi-am pierdut eşarfa galbenă…

Eşarfa mea cea galbenă, devenită personaj în carte („Între pământ şi Cer, pe Camino de Santiago”, scrisă de subsemnata) şi a cărei utilitate era maximă, adică scut pentru umeri la soare sau atunci când aceştia erau prea dureroşi, cearceaf în paturile sau pe saltelele de la bombeiros… ce mai, era nelipsită din viaţa mea de pelerin.

Eram deja de câteva zile pe Camino Portughez, când ea (adică eşarfa) a hotărât să se despartă de mine, fiindcă eu nu aveam nici cea mai vagă intenţie de a mă despărţi de ea. Ce-i drept, erau mai bine de zece ani de când mă însoţea în toate concediile, la munte sau la mare, din momentul în care o achiziţionasem cu mare bucurie de la Bibione, din Italia pe 10 euro. Şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat, dar atât timp cât o aveam, nu mă puteam hotărî să-mi cumpăr alta.

Dar să vă spun cum s-a îmtâmplat…

O dimineaţă ca oricare alta, cu o oprire pentru un mic dejun improvizat, în urma „cumpărării” direct din podgorie a unor struguri delicioşi, operaţiune în care Ştefan devenise expert.IMG_3715

Cu un soare care acum se arată, acum se ascunde printre norii care au şi plâns câţiva stropi de lacrimi pe umerii noştri, mergem voiniceşte, azi nu avem chiar atât de mulţi kilometri de străbătut. De dimineaţă, am primit un pliant de la un bar unde am oprit la o cafea (eu), Ştefan doar îmi ţine companie, cu un albergue bun în Agueda, un oraş mai mare şi care promite să ne scoată din monotonia drumului.

 

De fapt, mă refer la monotonia mersului pe jos, fiindcă peisajele ce defilează prin faţa noastră sunt cât se poate de „ieşite din basme”, ca să zic aşa. O casă ai cărei proprietari vopseau gardul, un pod unde a trebuit să ne despărţim, cu promisiunea că cel ce găseşte Camino dă un bip, fiindcă nu era indicator , eu fiind norocoasa să găsesc drumul cel bun după vreo 300 de metri.

Din când în când, verific dacă eşarfa e la locul ei, adică pe rucsac. De obicei, o pun pe sub bretelele rucsacului, dar azi, aşa mi-a venit, să o atârn deasupra, chiar dacă un gând fugar cu privire la pierderea ei mi-a trecut la un moment dat prin cap.

Iată, ne apropiem de Agueda, trebuie să avem grijă să n-o luăm pe drumul pelerinilor, ci prin oraş, ca să nu ocolim doi kilometri în plus până la albergue.

IMG_3770

Iată o imagine pe care am văzut-o şi pe net, nu ştiam că strada cu umbrele e din Agueda. E foarte plăcut să vezi de-a binelea locuri pe care le-ai văzut doar în poză, sau invers, să vezi poze cu locuri pe care le-ai văzut în realitate. E cel mai frumos mod de a învăţa geografia şi cam unicul pentru mine.

Doar în clasa a opt-a o profesoară suplinitoare ne pusese să învăţăm toate ţările lumii, cu capitalele aferente, iar la acea dată le recitam ca pe apă. Păcat însă că la mine nu funcţionează acel tip de memorie, care te ajută să înveţi pe de rost. Acum sunt varză, nu mai ştiu nimic din cele tocite pe vremuri.

Ei, dar să revenim la oile noastre… Când am ajuns într-un parc, în vârful dealului, unde era musai să ne odihnim, fiind o căldură clocită ce ne făcea să transpirăm din greu, constat eu cu disperare că buna mea eşarfă nu mai locuieşte pe rucsac…

IMG_3774

Iau o hotărâre măreaţă, mă întorc înapoi, până la ieşirea din oraş, parcă-mi amintesc că am văzut eşarfa când eram prin zona aceea… Asta înseamnă să cobor dealul pe căldura amiezii, dar nu are a face, îmi vine să plâng şi să-mi dau cu pumnii în cap, cât de idioată am putut să fiu, doar chiar mă gândisem că voi pierde eşarfa, poate de aceea am şi pierdut-o!…

Privind cu mare atenţie pe marginea trotuarelor pe unde venisem, mă trezesc că ies din oraş şi urmează un alt deal de urcat, aşa că mă întorc cu coada între picioare şi foarte amărâtă.

Chiar după ce ieşim prin cealaltă parte a oraşului, dăm şi de albergue, care într-adevăr este foarte frumos şi bine utilat, cu excepţia bucătăriei, unde nu este plită electrică, iar  la cuptorul cu microunde abia am reuşit să „gătesc” o supă-n plic, care e din cele ce trebuie să fiarbă cu adevărat, nu numai să pui apă fierbinte deasupra.

Aici am întâlnit o grămadă de lume, dar eu sunt supărată şi nu am chef de vorbă, cel puţin deocamdată.

Poate mâine, când va fi şi continuarea poveştii.

IMG_3807

Vă doresc o zi bună şi spor la toate!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Au, mă dor umerii! – Camino Portughez 2014

manuelasandablog

Aceasta e o intamplare din prima zi de Camino Portughez, din 2014. Am povestit cu ceva timp in urma intamplarile primei zile, dar nu până la capăt, așa că acum voi face o completare.

Am pornit noi, mânați de un avânt descrescător, pe șosea, după ce bunii croați ne-au burdușit cu mâncare și apă, sfătuindu-ne s-o luăm pe acest drum, deoarece niciun indicator de Camino nu se afla prin împrejurimi.

Lasă, că nu mai este mult până la prima localitate unde sunt BOMBEIROS VOLUNTARIOS, adică pompieri voluntari, și unde speram să putem înnopta. Va fi prima noapte pe Camino Portughez, așa că musai să fie una memorabilă, mă gândeam eu. Într-adevăr, a fost memorabilă, dar nu în sensul plăcut.

Suntem deja foarte obosiți, cele două zile din tren și asta în care mărșăluim de dimineață tot pe asfalt, ne-au dat destulă bătaie de cap.

Iată și orașul mult așteptat, e…

Vezi articolul original 612 cuvinte mai mult

Camino de Santiago (3) – Camino Portughez 2014 – Ziua I

manuelasandablog

S-ar putea să am o problemă cu cronologia faptelor, fiindcă în loc să încep cu începutul, am scris despre o zi pe care mi-am amintit-o pe moment.

Revin acum la prima zi pe Camino Portughez, care ne-a adus şi primele peripeţii. Am ajuns la Lisabona dimineaţa pe la 7, iar după o scurtă informare în gară,am pornit spre catedrala Se, de unde ,(speram noi) vom găsi faimoasele credentiale, certificatele care atestă calitatea de pelerin şi fără de care nu poţi primi cazare la albergue (adăpost). După mai multe „învârtiri în jurul cozii” am găsit faimoasa catedrală, iar după o aşteptare de vreo oră, timp în care am devenit prietenă la cataramă cu un băieţel italian ce era turist împreună cu părinţii, iată că uşile se deschid, dar vestea pe care o primim nu este dintre cele mai bune, nu sunt credenţiale, vor fi abia miercuri. Cum azi e duminică, nici…

Vezi articolul original 739 de cuvinte mai mult

Au, mă dor umerii! – Camino Portughez 2014

Aceasta e o intamplare din prima zi de Camino Portughez, din 2014. Am povestit cu ceva timp in urma intamplarile primei zile, dar nu până la capăt, așa că acum voi face o completare.

Am pornit noi, mânați de un avânt descrescător, pe șosea, după ce bunii croați ne-au burdușit cu mâncare și apă, sfătuindu-ne s-o luăm pe acest drum, deoarece niciun indicator de Camino nu se afla prin împrejurimi.

Lasă, că nu mai este mult până la prima localitate unde sunt BOMBEIROS VOLUNTARIOS, adică pompieri voluntari, și unde speram să putem înnopta. Va fi prima noapte pe Camino Portughez, așa că musai să fie una memorabilă, mă gândeam eu. Într-adevăr, a fost memorabilă, dar nu în sensul plăcut.

Suntem deja foarte obosiți, cele două zile din tren și asta în care mărșăluim de dimineață tot pe asfalt, ne-au dat destulă bătaie de cap.

Iată și orașul mult așteptat, e trecut de 20,30, s-ar părea că în sfârșit ne vom odihni… În acest moment, dacă acesta ar fi un film, cineva ar spune un cuvânt urât, pe care-mi venea să-l spun și eu, aflând că acești bombeiros nu mai cazează pelerini. Nu încap rugăminți, sau temenele, dar ne spun că la numai 4,5 kilometri , la Alhandra, (dacă bine-mi aduc aminte, trebuie să mă uit pe hartă), sunt bombeiros care primesc pelerini.

Pentru ei, patru kilometri și jumătate era o distanță pe care o parcurgi în cinci minute, dar noi eram de altă părere… Doar ajutați de propriile picioare și cu rucsacul în spate, după alți mulți kilometri bătuți în acestă primă zi, eram cu energia cam pe terminate, dar…buni și ăștia, iată că e doar prima zi și va trebui să folosim deja vesta avertizoare primită tot de la croați. Ștefan merge în față, iar eu, lipa, lipa, mai admirând un gard viu înflorit multicolor, un Lidl cu arhitectură de palat, și iarăși pe drum, (citește șosea), așa cum îi stă bine călătorului…

 

Noaptea s-a lăsat pe nesimțite, iar acum suntem într-o beznă perfectă, pe șoseaua luminată doar de farurile mașinilor, ce se scurg într-un șir neîntrerupt.

S-ar părea că după o vreme în care nici măcar n-am schimbat vreo vorbă, fiecare cu ale lui, ne apropiem în sfârșit de orașul mult (mai mult decât precedentul) așteptat.

Un parc pe partea dreaptă, ne confirmă faptul că nu mai avem mult de mers, iar când din întunericul lui mai iese și o mohoandă, era să sar în șosea, fără să mai am grija mașinilor. În a doua secundă, îmi dau seama că e un om cât se poate de obișnuit, ba chiar un pelerin, care, împreună cu tovarășul lui, s-au gândit să înnopteze în parc, invitându-ne și pe noi în dormitorul lor.  Peter pe numele lui, pelerinul ce ne ieșise în cale, e foarte drăguț că ne invită și pe noi, dar nu mi se pare cea mai bună idee să dormim afară după câtă oboseală am acumulat în ultimele zile, așa că ne luăm rămas bun și le spunem că ne vom întoarce în caz că nici acești bombeiros nu sunt prietenoși (pușchea pe limbă-ți, mă gândesc eu, chiar nu mai am chef de plimbări nocturne, mi-am epuizat stocul de răbdare în această direcție).

Ca să n-o mai lungesc, ajungem neașteptat de repede la susnumiții pompieri, (după ce am trecut printr-un gard viu, fiindcă nu văzusem aleea ce ne ducea direct la poartă), care arată ca în filme și sunt foarte prietenoși. Primim locuri în dormitoare separate, eu la fete, iar Ștefan la băieți. Condițiile sunt foarte bune, paturi cu saltele ce te îmbie la somn, iar o singură fată mai împarte dormitorul cu mine.

Fuga la duș, de mâncare nu ne arde și nici nu ne este foame, dar acolo am o surpriză de proporții, pe umeri mi-au crescut două ouă de dimensiuni apreciabile, aș zice de struț, dar ar fi cam exagerat. Am fost toată ziua foarte preocupată de drum, încât abia acum durerea țâșnește ca un geizer din umerii mei, iar când mă privesc în oglindă îmi vine să râd și să plâng deodată, arăt foarte hazliu, dar mă doare îngrozitor. Abia pot să ating umflăturile, pe care le ung cu nelipsitul Tamus, alifia ce a devenit parte componentă obligatorie din bagajul meu de Camino.

Mă îndrept spre patul ce mă așteaptă cu drag, observând că durerea parcă mă mai lasă, în momentul în care nimic nu atinge micile mele cocoașe de cămilă, răsărite ca prin minune în prima mea zi de Camino Portughez.

Sper să pot dormi la noapte…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Să ne relaxăm un pic… Camino Portughez

Acum, că e iarnă, sau aproape iarnă, fiindcă în curte iarba e verde şi mai că trebuie cosită, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Portughez, din 2014.

 

 

După vreo 2-3 zile în care făcusem o grămadă de kilometri pe o zăpuşeală de abia puteai respira, iată că-mi atrage atenţia un afiş lipit pe un copac, în pădure: o pensiune ce arăta absolut uimitor, cu o piscină pe măsură, şi mai ales cu promisiunea că pelerinilor li se face o reducere substanţială. Ştefan era mult mai în faţă, dar ştiam că din când în când mă aşteaptă, aşa că am mărit pasul, ca să-i dau vestea cea mare, mâine vom înnopta la pensiunea de poveste, care mă fermecase cu totul.

Ce fericire, pentru mâine ne planificăm doar 17 kilometri, apoi vom avea destul timp să ne bălăcim şi să ne odihnim, parcă oasele mele s-au lenevit, nu mai vor să menţină ritmul, oaza de linişte şi relaxare apare la marele fix în calea noastră. Ştefan e şi el încânrtat că vom petrece un timp mai altfel decât ne obişnuiserăm în ultima vreme, mai ales că e duminică, merităm şi noi un pic de trândăveală…

Nici nu-mi mai amintesc bine unde am dormit în noaptea cu pricina, cert este că de bună dimineaţă m-am trezit aşa cu o bucurie în suflet, apoi mi-am dat seama că se datorează locului minunat în care vom ajunge peste doar 17 kilometri. Am întâlnit pe drum mai mulţi pelerini decât de obicei, era după Porto, unde locurile de cazare sunt mai dese (de fapt înainte sunt ca şi inexistente), aşa că şi numărul celor ce se aventurează pe Camino Portughez este mai mare. Tot la câteva minute, îi aminteam lui Ştefan că mergem la piscină… cred că deja era plictisit să tot audă asta, dar m-a suportat cu stoicism.

Iată că suntem foarte aproape, trebuie doar să ne abatem de la drumul nostru cu vreun kilometru pentru a ajunge la mult-visata destinaţie… Hmm… să ne abatem, sau să mergem mai departe pe Camino? Păi cum, vizez la asta de două zile şi acum, când suntem atât de aproape, să-i dau cu piciorul, doar fiindcă nu e pe  Camino? Nici vorbă, mergem acolo unde ne-am propus.

După vreo 15  minute, iată-ne lângă un gard de cetate şi o poartă pe măsură….

IMG_4278

Mai fastuos chiar decât în poză, dar acum, dacă am ajuns, să batem la poartă…

Ne deschide un băiat de vreo 16 ani (credeam eu, dar avea 19), foarte zâmbăreţ, care ne introduce pe un adevărat domeniu, cum numai în filme am mai văzut.

 

Imediat apare sora lui mai mare (cu doi ani,) ce ne serveşte cu prăjituri de casă şi fresh de grapefruit şi portocale (de parcă ar fi ştiut că e favoritul meu). Ne simţim mici şi nesemnificativi în imensitatea curţii, în care lebede adevărate sunt ca la ele acasă (de fapt, aşa şi este, aici e casa lor).

Tinerii ne povestesc despre vechimea casei (800 de ani), despre faptul că nu ştiu care rege a înnoptat aici cu sute de ani în urmă, mă rog, ei aveau poezia pe care o recitau tuturor turiştilor, neconsiderându-ne nici pe noi mai prejos.

Între timp, apare şi tatăl copiilor, care se întreţinuse cu alţi turişti    până acum. Ne întreabă dacă avem rezervare, iar la răspunsul nostru negativ se  scarpină în barbă şi dă din cap, dar nu zice că n-ar mai fi locuri.

În timp ce mâncăm prăjitura şi bem sucul, îndrăznim să întrebăm de preţ… Poate trebuia să facem asta din capul locului, fiindcă ceea ce ne aud urechile ne face să ne stea îmbucătura în gât: 50 de euro – camera, adică 25 de persoană, dacă vrei ca preţul să pară mai mic…

În primul moment, Ştefan face gestul de a-şi lua rucsacul în spinare şi a o lua la sănătoasa, dar cum eu sunt „vorbitoarea”, trebuie să-i lămuresc pe oamenii ăştia că preţul este mult prea mare, că am văzut pe afiş reducere pentru pelerini… A, da, este reducere, de fapt, camera este 75 de euro pentru turiştii obişnuiţi.

Încerc să mă adun, transform în lei (aşa cum facem noi românii de obicei când mergem afară), iar preţul pentru o după masă şi o noapte în care nu mai trebuie să ascult sforăiturile de la „comun”, nu mi se mai pare atât de mare. Cei doi copii ne privesc cu milă, cred că le pare rău mai mult pentru noi, că suntem săraci, nu pentru că ar pierde doi muşterii. Ne asigură că nu trebuie să plătim nimic pentru prăjituri şi sucuri, sunt din partea casei.

În acea clipă, îmi dau seama că dacă plecăm, acceptăm o înfrângere nu doar a noastră personal, ci a întregii Românii. Tocmai aflasem că suntem primii români ce le calcă pragul şi mi se părea o chestiune de mândrie naţională să nu dăm bir cu fugiţii şi să arătăm că şi noi suntem în stare să plătim preţul cerut.

Înainte că Ştefan să se dezmeticească, scot o hârtie de 50 de euro din rucsac, iar lumina şi bucuria ce a apărut pe feţele celor doi tineri jur că a meritat preţul. Imediat suntem invitaţi într-o cameră specială, unde se completează în registru şi primim ştampilele pe credenţiale, ştampile ce de fapt sunt desenate manual, cu migală, de către simpaticul băiat.

 

Apoi primim o cameră, probabil de cel puţin 4 stele. Iată cum arată:

 

După veşnicul program administrativ, adică duşat şi spălat rufe, în sfârşit e vremea relaxării…

 

A fost o după masă de neuitat, în care chiar ne-am odihnict. Eu am preferat jacuzzi, apa din piscină era cam rece, dar ne simţeam nou-nouţi  a doua zi când, după um mic dejun ce ne aştepta în sufrageria de epocă, am pornit din nou la drum…

 

N -am regretat nicio clipă banii cheltuiţi aici, de fapt şi Stefan a recunoscut că nu a fost chiar atât de scump, dar după ce zile în şir plăteşti 5 euro pentru cazare, când ţi se cere de cinci ori mai mult, în primul moment ţi se pare o sumă exorbitantă.

Mi-am amintit cum se numea pensiunea, „Casa del Rio”. V-o recomand cu căldură! Am întâlnit aici şi alţi pelerini, unul dintre ei, un suedez, cu o poveste de viaţă impresionantă… dar asta cu altă ocazie.

Vă doresc toate cele bune!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

(4) Când nimeni nu te vrea – Camino Portughez 2014

Avem unde dormi, am luat şi cina, nu ne mai rămâne decât să dăm o   raită prin împrejurimi, atâta timp cât soarele mai stă pe vârful dealului, gata să se rostogolească de cealaltă parte.

O curte părăsită, o casă pe jumătate dărâmată, asta este tot ce se poate vedea prin apropiere. Un smochin trist şi singur înveleşte cu ramurile lui cotineaţa în care vom dormi la noapte, oferindu-şi cu dărnicie fructele zemoase trecătorilor. Câţiva măslini  se mai zăresc prin curtea dărăpănată.

Aşa cum arată acum, această gospodărie pare a fi părăsită de mulţi ani, dar sunt sigură că a fost o vreme când vocile cristaline ale copiilor umpleau curtea de veselie, iar părinţii se uitau la ei cu drag, în timp ce făceau planuri pentru ziua de mâine. Animalele băteau nerăbdătoare din picior, aşteptând să le vină nutreţul, iar în sat, clopotul bisericii bătea de 8 ori, e timpul pentru cină şi binevenita odihnă nocturnă.

Acum copiii s-ar putea să fi devenit ei înşişi bunici, iar nepoţii ce s-au născut la oraş, au venit aici doar pentru a pune un lacăt pe casa ce abia mai stă în picioare, a privi cu nostalgie locul în care-şi petreceau vacanţele în copilărie, dar care acum nu mai e animat de vocea iubită a bunicii, nu mai e luminat de privirea ei blândă şi nicio vacă nu-şi mai scutură clopotul venind de la păscut, mulţumită şi gata de a le  oferi laptele cald şi spumos.

IMG_3547

Gata, soarele s-a rostogolit după deal, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să ne retragem în umila noastră locuinţă, pentru a petrece cea mai ciudată noapte de pe acest Camino.

După cum era de aşteptat, în câteva minute Ştefan începe să respire regulat, semn că a trecut în lumea somnului. El poate dormi liniştit, eu am fost cea care l-a convins că nimic rău nu putem păţi aici, dar pe mine cine mă îmbărbătează?

Nu am dormit niciodată într-o clădire din piatră şi credeam că va fi frig, aşa că m-am îmbrăcat prea gros, fapt care m-a făcut să transpir abundent. Tot încerc să adorm aşa, leoarcă de sudoare, dar îmi dau seama că nu e posibil. La biserica din apropiere, clopotul bate de 11 ori… Vai e deja 11, iar eu mă chinui de două ore să adorm. Îmi fac în cele din urmă curaj să ies din sacul de dormit, mai dau jos din surplusul de haine, dar abia acum mă inundă frica, e o beznă să o tai cu cuţitul, afară s-a pornit vântul şi se aud tot felul de zgomote suspecte. Degeaba îmi spun că sunt zgomotele obişnuite ale naturii, inima îmi bate repede şi nici vorbă să pot adormi.

„Dacă se strecoară un şarpe printre scândurile rare ale uşii? Dacă am trezit niscaiva spirite ce hălăduiesc pe aici? Dacă…”

Gata, chiar nu pot să dorm deloc. De la biserică se aud douăsprezece bătăi, e ora cea mai misterioasă a zilei, ora când umblă vârcolacii şi dracii, şi… ” Doamne, ajută-mă să pot adormi, mâine o să fiu zombi dacă nu dorm!” S-ar părea că rugăciunea nu funcţionează deloc, ţin ochii mari deschişi, poate zăresc ceva în bezna asta, când un fâşâit se aude afară în faţa uşii, iar doi ochi fosforescenţi se iţesc prin crăpătura cea mai mare. Sunt paralizată de frică, dar îmi repet încontinuu „E o pisică, e o pisică!…”

Cele câteva secunde în care privirea mea s-a întretăiat cu cea de afară mi s-au părut secole, dar iată, încă un fâşâit şi ochii de foc au dispărut. Nu îndrăznesc nici să respir, Ştefan doarme ca un prunc, iar o bătaie singulară de clopot mă anunţă că e ora unu. Cred că într-un final am adormit totuşi, un somn vecin cu leşinul, fiindcă la cinci jumate când a sunat ceasul eram buimacă, obosită şi fericită că am reuşit să trec peste această noapte neagră.

Ne îmbrăcăm rapid şi plecăm la drum pe întuneric, ceaţă şi destul de frig. Nu mai vreau să repet experienţa de astă noapte, asta e sigur, dar nu-i spun nimic lui Ştefan, pentru el lumea e doar în alb şi negru, nu poate descifra nuanţele.

Din primul sat ne împrospătăm provizia de apă, iar când ajungem la hotelul despre care ne spuneau sătenii, constatăm că de fapt nu este deschis. Am ales cea mai bună variantă pentru a ne petrece noaptea, chiar dacă pentru mine a fost horor.

IMG_3550IMG_3551

Peisajul este deosebit de frumos, e aproape munte dar sunt şi portocali,    ( doar suntem în Portocalia, nu-i aşa?), ceaţa începe să se destrame, iar umbrele nopţii se îndepărtează, iar eu nu voi şti niciodată ai cui erau ochii de foc…

IMG_3562

IMG_3567

Abia aştept să apară un bar, să merg la toaletă şi să mă spăl cât de cât, e pentru prima dată când am plecat la drum fără să-mi spăl faţa. Iată că dorinţa îmi este îndeplinită, barul e chiar în faţa noastră, iar eu simt o bucurie de parcă l-aş fi prins pe Dumnezeu de un picior. Cât de puţine lucruri avem nevoie pentru a fi fericiţi… Ne dăm seama de asta foarte rar, doar atunci când suntem nevoiţi să trăim cu foarte puţin, iarcând orice „mai mult” ni se pare nemaipomenit.IMG_3566

Vă las acum, merg să mă refrişez şi să savurez o cafea caldă, strong şi amară, la barul din fotografie .

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni