…Satul este foarte mic, dar, chiar la ieşire , s-ar părea că norocul ne surâde în sfârşit. Să nu credeţi că în mod miraculos sătenilor li s-a făcut milă de noi şi un întreg  alai a venit să-şi ceară iertare pentru modul egoist în care s-au comportat cu noi şi să ne invite să dormim în cea mai somptuoasă casă din sat… Sau că, un albergue nou-nouţ răsărise acolo în mod miraculos, doar pentru că noi aveam mare nevoie de un acoperiş deasupra capului… Nimic din toate astea nu s-au întâmplat, şi totuşi…

Ca de obicei Ştefan era deja câţiva metri în faţa mea, mergând posomorât şi fără nicio speranţă că vom găsi un loc în care să dormim. Eu sunt de obicei foarte optimistă, uneori ducând optimismul până la nebunia de a spera să se întâmple o minune, iar de astă dată, chiar s-a întâmplat…

Era ultima construcţie de la marginea satului, e cea pe care am fotografiat-o sub ultimele raze ale unui soare ce ne trimisese semne în această zi extrem de lungă şi de plină de emoţie. Probabil fusese un grajd, o poiată cum spun oamenii din Apuseni. Uşa era închisă, dar nu încuiată. În momentul în care am văzut-o, mi-am spus: ” Iată albergue al nostru pentru această noapte!”

• Ştefan, uite, am găsit locuinţă! El îşi întoarce capul, crezând că-mi arde de glume. Când vede unde intru, face o mutră dezaprobatoare şi un pic de frică i se citea în ochi.

De data asta eu trebuia să fiu cea curajoasă, împing uşa, iar în spatele ei, un maldăr de fân (nu prea proaspăt, dar totuşi fân) ne aştepta să ne odihnim oasele. Vreo două butoaie, şi o grindă mai mobilau încăperea,  care la lumina lanternelor noastre a devenit cât de cât prietenoasă.

• Haide, nu avem ce face. Am găsit un adăpost, aici rămânem. Să ne facem patul, până mai este ceva lumină afară.

Zis şi făcut, ne întindem pelerinele peste fânul pe care l-am răscolit un pic pentru a fi mai moale, deasupra izoprenele şi ne învelim cu sacii de dormit. Pare a fi cea mai bună soluţie pentru această noapte, mult mai bine decât să dormim pe afară, totuşi noaptea nu e atât de cald încât să-ţi facă plăcere roua ce-ţi cade pe faţă şi vântul ce tocmai s-a pornit.

După ce ne-am „făcut patul”, ieşim pe prag, pentru o cină frugală, din ce mai aveam prin rucsaci. Noroc că am pus şi o pungă cu  tot felul de seminţe şi fructe uscate, numai bune pentru atunci când ţi-e foame şi nu ai nimic la îndemână.

–   Ştii ceva? Azi am cheltuit doar banii pe bere, doi euro. Mâncare n-am cumpărat, iar cazarea e gratis, zice Ştefan, care între timp s-a obişnuit cu ideea dormitului în fân.

• Vezi, a avut şi o latură pozitivă toată ziua asta! Îi dau eu dreptate, moment în care o femeie din sat trece prin faţa „apartamentului” nostru, ne salutăm, dar nu ştim dacă e bine ca sătenii să ştie că am „violat” proprietatea cuiva.

Ne prefacem indiferenţi, ca şi când am fi doar în trecere pe acolo, dar peste câteva minute, femeia se întoarce cu o turmă de capre, pe care le ducea acasă de la păscut. Ne mai salutăm o dată, acum ca şi nişte vecini, ea ştiind de acum că suntem locatarii somptuosului edificiu.

Dincolo de grajdul în care vom înnopta este o casă, dar e părăsită şi încuiată, probabil cei ce şi-au trăit viaţa aici sunt demult în lumea de dincolo.

Deocamdată vă spun „Noapte bună!” şi „Pe mâine!”, pentru a afla continuarea poveştii.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni