Avem unde dormi, am luat şi cina, nu ne mai rămâne decât să dăm o   raită prin împrejurimi, atâta timp cât soarele mai stă pe vârful dealului, gata să se rostogolească de cealaltă parte.

O curte părăsită, o casă pe jumătate dărâmată, asta este tot ce se poate vedea prin apropiere. Un smochin trist şi singur înveleşte cu ramurile lui cotineaţa în care vom dormi la noapte, oferindu-şi cu dărnicie fructele zemoase trecătorilor. Câţiva măslini  se mai zăresc prin curtea dărăpănată.

Aşa cum arată acum, această gospodărie pare a fi părăsită de mulţi ani, dar sunt sigură că a fost o vreme când vocile cristaline ale copiilor umpleau curtea de veselie, iar părinţii se uitau la ei cu drag, în timp ce făceau planuri pentru ziua de mâine. Animalele băteau nerăbdătoare din picior, aşteptând să le vină nutreţul, iar în sat, clopotul bisericii bătea de 8 ori, e timpul pentru cină şi binevenita odihnă nocturnă.

Acum copiii s-ar putea să fi devenit ei înşişi bunici, iar nepoţii ce s-au născut la oraş, au venit aici doar pentru a pune un lacăt pe casa ce abia mai stă în picioare, a privi cu nostalgie locul în care-şi petreceau vacanţele în copilărie, dar care acum nu mai e animat de vocea iubită a bunicii, nu mai e luminat de privirea ei blândă şi nicio vacă nu-şi mai scutură clopotul venind de la păscut, mulţumită şi gata de a le  oferi laptele cald şi spumos.

Gata, soarele s-a rostogolit după deal, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să ne retragem în umila noastră locuinţă, pentru a petrece cea mai ciudată noapte de pe acest Camino.

După cum era de aşteptat, în câteva minute Ştefan începe să respire regulat, semn că a trecut în lumea somnului. El poate dormi liniştit, eu am fost cea care l-a convins că nimic rău nu putem păţi aici, dar pe mine cine mă îmbărbătează?

Nu am dormit niciodată într-o clădire din piatră şi credeam că va fi frig, aşa că m-am îmbrăcat prea gros, fapt care m-a făcut să transpir abundent. Tot încerc să adorm aşa, leoarcă de sudoare, dar îmi dau seama că nu e posibil. La biserica din apropiere, clopotul bate de 11 ori… Vai e deja 11, iar eu mă chinui de două ore să adorm. Îmi fac în cele din urmă curaj să ies din sacul de dormit, mai dau jos din surplusul de haine, dar abia acum mă inundă frica, e o beznă să o tai cu cuţitul, afară s-a pornit vântul şi se aud tot felul de zgomote suspecte. Degeaba îmi spun că sunt zgomotele obişnuite ale naturii, inima îmi bate repede şi nici vorbă să pot adormi.

„Dacă se strecoară un şarpe printre scândurile rare ale uşii? Dacă am trezit niscaiva spirite ce hălăduiesc pe aici? Dacă…”

Gata, chiar nu pot să dorm deloc. De la biserică se aud douăsprezece bătăi, e ora cea mai misterioasă a zilei, ora când umblă vârcolacii şi dracii, şi… ” Doamne, ajută-mă să pot adormi, mâine o să fiu zombi dacă nu dorm!” S-ar părea că rugăciunea nu funcţionează deloc, ţin ochii mari deschişi, poate zăresc ceva în bezna asta, când un fâşâit se aude afară în faţa uşii, iar doi ochi fosforescenţi se iţesc prin crăpătura cea mai mare. Sunt paralizată de frică, dar îmi repet încontinuu „E o pisică, e o pisică!…”

Cele câteva secunde în care privirea mea s-a întretăiat cu cea de afară mi s-au părut secole, dar iată, încă un fâşâit şi ochii de foc au dispărut. Nu îndrăznesc nici să respir, Ştefan doarme ca un prunc, iar o bătaie singulară de clopot mă anunţă că e ora unu. Cred că într-un final am adormit totuşi, un somn vecin cu leşinul, fiindcă la cinci jumate când a sunat ceasul eram buimacă, obosită şi fericită că am reuşit să trec peste această noapte neagră.

Ne îmbrăcăm rapid şi plecăm la drum pe întuneric, ceaţă şi destul de frig. Nu mai vreau să repet experienţa de astă noapte, asta e sigur, dar nu-i spun nimic lui Ştefan, pentru el lumea e doar în alb şi negru, nu poate descifra nuanţele.

Din primul sat ne împrospătăm provizia de apă, iar când ajungem la hotelul despre care ne spuneau sătenii, constatăm că de fapt nu este deschis. Am ales cea mai bună variantă pentru a ne petrece noaptea, chiar dacă pentru mine a fost horor.

Peisajul este deosebit de frumos, e aproape munte dar sunt şi portocali,    ( doar suntem în Portocalia, nu-i aşa?), ceaţa începe să se destrame, iar umbrele nopţii se îndepărtează, iar eu nu voi şti niciodată ai cui erau ochii de foc…

Abia aştept să apară un bar, să merg la toaletă şi să mă spăl cât de cât, e pentru prima dată când am plecat la drum fără să-mi spăl faţa. Iată că dorinţa îmi este îndeplinită, barul e chiar în faţa noastră, iar eu simt o bucurie de parcă l-aş fi prins pe Dumnezeu de un picior. Cât de puţine lucruri avem nevoie pentru a fi fericiţi… Ne dăm seama de asta foarte rar, doar atunci când suntem nevoiţi să trăim cu foarte puţin, iarcând orice „mai mult” ni se pare nemaipomenit.

Vă las acum, merg să mă refrişez şi să savurez o cafea caldă, strong şi amară, la barul din fotografie .

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni