Arhivele lunare: septembrie 2018

O lume nebună, nebună, nebună…

Era titlul unui film din copilărie, nu mai ştiu despre ce era vorba, îmi amintesc doar că era o comedie spumoasă (nu ştiu de unde vine expresia aceasta, dar am împrumutat-o şi eu).

Din păcate, prezentul ne dezvăluie o lume nebună cu adevărat, o lume împărţită întrei EI şi NOI, fiecare crezând despre ceilalţi că apără minciuna, iar adevărul absolut se află doar în propria tabără.

Nu vorbesc acum despre politicienii murdari, hoţi şi corupţi,  care manipulează masele  după propriul plac şi după o bine studiată metodă, ci despre noi, oamenii simpli, care suntem împinşi într-o parte sau alta de valurile istoriei. Întotdeauna pionii sunt primii sacrificaţi, se ştie de când lumea, şi totuşi…

De ce oare ne lăsăm manipulaţi atât de grosier de către cei pe care-i mână în luptă doar interese materiale şi frica de puşcărie? Cum putem crede că cea mai gravă problemă a României, în anul centenarului, este faptul că homosexualii se pot căsători? Întotdeauna când dai energie unei probleme, ea se umflă şi devine cu adevărat importantă.

Ceea ce nu pot înţelege nici în ruptul capului, este ura pe care o seamănă însăşi biserica ortodoxă în rândurile poporului, aruncând cu piatra în numele lui Iisus, instigându-ne pe unii împotriva altora, toate acestea fiind făcute pentru a pupa mâna ce le toarnă galbenii în saci.

Oare cei ce au înfăptuit unirea, sau cei ce şi-au dat viaţa la Oituz şi Mărăşeşti pentru ca noi să rămânem o ţară întreagă, s-ar bucura văzând tornada ce spulberă faţa României de azi?

Se răsucesc în morminte strămoşii, pe umerii cărora ne-am construit o viaţă pe aceste meleaguri încântătoare, dar pe care nu le ştim iubi, preţui şi respecta.

Ne lăsăm purtaţi de sentimente negative, nu vrem să vedem bârna din ochiul celui ce ne manipulează în interes propriu, suntem ca şi pasagerii unui vapor care, în loc să stea pe toată suprafaţa acestuia, pentru a-l echilibra, se înghesuie majoritatea doar pe o parte, rezultatul fiind, fără îndoială, scufundarea tuturor, indiferent de partea pe care au ales să stea.

ROMÂNI, aveţi grijă, vaporul nostru este deja în derivă. Nu mă lăsaţi să cred că în această clipă istorică procentul celor ce nu pot gândi cu propriul creier este mai mare decât poate suporta o ţară. S-ar putea ca, atunci când vă treziţi, să fie prea târziu.

Referendumul este doar o modalitate a viitoarei dictaturi de a-şi număra oile, ca să ştie pe câtă prostie se mai bazează. Din păcate, încă pe multă…

Să avem minte, capete cred că avem cu toţii!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Drumul roman – de la Buru la Vidolm

Sau, aş putea spune, încercare nereuşită de a străbate pădurea adormită…

După câteva zile de la prima trecere prin Buru pe jos, vinerea, când mergeam la Lupşa, l-am lămurit pe Ştefan să mergem „un pic” pe jos pe drumul roman, să vedem dacă acei oameni mi-au spus adevărul, sau …nu.

Surpriză, traseul  este extrem de frumos, un drumeag de munte uşor de străbătut, după o urcare destul de scurtă, te simţi ca printr-un parc, bine pus la punct de către administratorii săi.

După vreo 4 km (după pedometru), când chiar mă gândeam că fusesem victima unei farse, oamenii îşi bătuseră joc de mine şi mă lăsaseră să merg pe asfalt, iată că pădurea e întreruptă de o poiană imensă, acoperită cu o iarbă ce astă vară probabil era cât mine de înaltă… Hmm… un foişor de observare a animalelor şi grămezi de porumb (ce-i drept, neatinse), îmi confirmă că povestea cu ursoaica sau alte animale sălbatice nu fusese inventată. (Urşii mănâncă porumb?).

Drumul se transformă subit în cărare, iar în lăstărişul şi pădurea ce urmează, se pierde definitiv. Ooff! Iar eu îmi făceam planuri cum ajungem noi până în Vidolm, iar de acolo, eu merg înainte pe jos, iar Ştefan se întoarce cu o ocazie, ca să ia maşina noastră. După mai multe încercări (ale mele) de a găsi totuşi cărarea, mă dau bătută, e destul de târziu, a rămâne în pădure în preajma înserării n-ar fi cel mai nimerit lucru.

Ne întoarcem aşadar, eu pe jumătate bucuroasă (ca să nu spun pe jumătate tristă) că am ajuns probabil până la jumătatea drumului spre Vidolm, iar când mai aveam câteva sute de metri până la maşină, nişte pietricele răzleţe, mă ajută să fac un semişpagat, care mi-a dereglat piciorul stâng, de astă dată. Genunchiul drept s-a învineţit doar după două zile, mă ridicasem atât de repede, încât nici nu-mi dădusem seama că atinsese solul.

Din nou Bowen, iar acum, sunt ca nouă.

Hotărârea de a străbate drumul şi invers, dinspre Vidolm spre Bucu, încă nu m-a părăsit, aştept însă momentul potrivit.

Cu alte aventuri, în numărul viitor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Ziua Arieşului, ediţia a II-a

NU, n-am uitat de această zi importantă din calendarul meu personal şi poate şi al altora, dar cu atâta prigoană a homosexualilor şi atâtea lături aruncate de unii în capul altora, parcă nu avea loc printre articolele mele.

Totuşi, îmi iau inima în dinţi, şi zic: dragi români de pretutindeni, cărora vă mai pasă şi de altceva decât de furtunile politice ce zguduie România în ultimele luni şi care nu sunt în stare să aducă ceva bun în vieţile noastre, vă invit cu mare drag în data de 13 octombrie să mai facem un efort pentru a curăţa albia Arieşului de urmele lăsate de vajnicii locuitori ai zonei, şi de eventualii turişti care (am văzut cu ochii mei) se debarasează de gunoaie nu contează în ce loc, „civilizaţi” la maximum, dar doritori să găsească locuri curate atunci când pleacă în concediu…

Da, ştiu, Ziua Arieşului era în 7 octombrie, sau, mă rog, în cea mai apropiată sâmbătă de această dată, însă, după cum cu toţii aţi observat, ne-a fost furată de către marele referendum inutil, care va mai băga nişte bani în buzunarele unora, şi aşa doldora…

Mă tot abţin să  politizez această zi, e una care ar trebui să-i adune pe toţi locuitorii Văii Arieşului şi pe cei care iubesc aceste meleaguri, după mine, politica este o plagă pe faţa societăţii, nu avem nevoie de ea, dar e ca o boală cronică, n-o putem „vindeca”, aşa că o suportăm, fiecare cât de bine poate.

Ştiu că a fost Ziua Curăţeniei în 15 septembrie, acţiune lăudabilă şi de folos, dar loc pentru curăţenie există tot timpul, nu cred că Arieşul a devenit brusc limpede ca cristalul şi lipsit de miile de pet-uri care-l populează încă de la izvoare.

Cam atât am avut să vă spun, răspund cu drag eventualelor întrebări.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Reîntoarcerea la „locul crimei”

Eram foarte nemulţumită de ceea ce reuşisem în cele două zile de mers pe jos, sâmbătă abia am reuşit să mă recuperez, cu bowtech şi cu înot la ştrandul din Baia de Arieş, iar duminică eram deja ca nouă, aşa că…

Nu mă pot abţine, umplu o plasă cu legume din grădină pentru a o duce voluntarului de la cabana Albamont, şi, cu cântec, înainte marş: urc în maşină şi mă întorc înapoi până la locul sus-amintit, (55 de km de la Lupşa), pentru a face noi prospecţiuni şi a găsi adevăratul Camino, cel pe asfalt nu mi se pare potrivit deloc.

Las maşina la cabană şi o pornesc înapoi pe jos, de astă dată pe cărări de munte, prin locuri absolut superbe…

Am mers aşa până dincolo de Colţeşti, am inclus cetatea cu acelaşi nume pe traseu, întorcându-mă din nou de unde plecasem, de astă dată, fericită şi mulţumită de rezultatul zilei.

Interesant, plecarea pe drumul verde este exact de lângă Conacul Secuiului, din Colţeşti. Oricum, data trecută era după ploaie şi spre seară, n-ar fi fost prea plăcut să străbat acest drum. Ştie cineva acolo sus cum să le aranjeze pe toate, trebuie doar să-i dai voie să-ţi îndrume paşii.

Ce e frumos, din Colţeşti până în Rîmetea, fiecare poate să meargă cât de sus îl duc picioarele, în sensul că este un drum marcat chiar pe creastă, un pic alunecos după cum mi-au spus două fete din Marea Britanie cu care m-am întâlnit când tocmai coborau şi care au fost încântate de perspectiva unui Camino de Santiago ce începe de aici, apoi, o mulţime de terase, îţi dau posibilitatea să faci traseul pe unde vrei. Este şi un drum chiar pe vale, foarte frumos şi acela, atâta doar că nu ai perspectiva întregii depresiuni.

Fericită şi mulţumită, după 17 km (drumul dus-întors), am urcat în maşină şi am plecat la Cluj… Încă nu am marcat nimic pe acolo, va trebuie să mai merg cel puţin de două ori, dar nu contează, pur şi simplu m-am îndrăgostit de această zonă.

IMG_9173

Mai am încă noutăţi, dar , toate la timpul lor…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Ziua a doua Buru – Sălciua 07.09.2018

Părăsesc  cabana Albamont abia pe la ora 8, o dată cu destrămarea ceţei ce se lăfăia peste toate împrejurimile, ca o anexă întârziată a nopţii ce se destrămase şi ea, cu puţin timp în urmă.

Sunt încântată că voi mai merge doar 4 km pe asfalt, pe urmă, voi trece muntele pe drumul roman, aşa cum aflasem cu o săptămână în urmă, când făceam cercetări în zonă, întrebând un localnic.

Mai fac prospecţiuni pentru cazări, în această zonă abundă, dar constat că eu am dormit la cea mai ieftină: 25 lei patul în camera cu 8 paturi, şi 35 lei în cea de 3. Nu-ţi poţi dori mai mult!

Pedometrul meu arată că ieri am făcut mai bine de 49.000 de paşi, un record pentru mine de când îl folosesc. Bineînţeles, camino nu este atât de lung, eu m-am mai întors, am făcut şi drumuri laterale… Oricum, am mers cam 34 de km.

Răcoarea dimineţii mă mângâie plăcut pe faţă, am impresia că o parte din Rai a coborât aici, în preajma mea. Nu te poţi simţi mai bine nici acolo, în Cer, decât mă simt eu acum, aici… Cânturi de îngeri răsună în atmosfera diafană, întrerupte de glasul baritonal al unui preot, sunt călugăriţele de la una dintre mănăstirile pe lângă care trec, la slujba de dimineaţă.

Primii 4 km, până la Buru, au fost floare la ureche, cu toate că am tot intrat pe drumuri lăturalnice, ca să scot camino de pe asfalt.

Iată şi Buru, mă aprovizionez cu apă de la izvorul pe care-l cunosc bine, luăm apă de aici în fiecare săptămână.

Mă îndrept cu avânt spre drumul roman care, sper eu, mă va scoate la Vidolm, voi merge pe coamă, vai, abia aştept. Când s-o cotesc la stânga însă, întreb aşa, de control, un localnic, dacă acesta este drumul spre Vidolm, iar el face ochii mari, timp în care mai apar doi bărbaţi, trecuţi de toate tinereţile, înjghebând cu toţii , ad-hoc, o şedinţă de braistorming.

  • Doamnă dragă, ai mare curaj să mergi pe drumul ăsta, noi n-am mai fost de ani de zile şi am auzit că-i împădurit.
  • Bine, bine, dar se mai vede, nu? Eu merg pe jos, n-am nevoie de nu ştiu ce mare drum, să mai fie măcar o potecă…
  • Nu te duce, conchide al doilea, dacă pleci, nu te mai întorci. Am auzit că este şi o ursoaică cu pui, pe acolo. Te poţi şi rătăci…
  • Păi, numai să vin eu cu dumneata, zice al treilea, mai tânăr decât ceilalţi doi.

Cum niciuna dintre perspectivele de mai sus nu-mi surâde, mulţumesc pentru informaţii şi plec, din nou pe asfalt, doar cu un mic intermezzo prin satul vechi, cu case uitate de vreme şi cu moşi ce se uită peste gard.

Ajung în câteva minute pe Valea Arieşului, atât de dragă mie, dar atât de greu de parcurs cu piciorul, pe asfalt. Mestecând în minte tot felul de soluţii salvatoare, după ce iau micul dejun în staţia de autobuz, mă îndrept spre Lungeşti, primul sat ce mă întâmpină pe Vale. Un chioşc îmi dă speranţa că voi putea bea o cafea, dar răspunsul acru al vânzătoarei, tradus de un moş ce se sorea pe un scaun în curte, că dacă vreau cafea, trebuie să cumpăr o pungă, m-a băgat direct în butoiul cu melancolie. Pentru mine, cafeaua pe camino este un ritual, întotdeauna îmi plăcea să ştiu câţi km am de parcurs până la savuroasa şi binemeritata băutură…

N-am mai stat la taclale, mă gândeam doar cu obidă că dacă ar şti că datorită mie va avea de 10 ori mai mulţi clienţi, poate ar sacrifica un pachet de cafea…

Ei, ce să-i faci, nu toate sunt roz în lumea aceasta, dar, ca să mă îmbuneze, un măr batul, cu nişte mere imense, zemoase şi aromate căzute pe jos, mi-a readus buna dispoziţie, chiar dacă nu la cotele de acum o oră şi ceva, când părăsisem primitorul adăpost.

S-ar părea că această zi seamănă cu una de pe Camino Portughez, ceea ce vreau din răsputeri să evit, mersul pe asfalt e plictisitor şi cel mai obositor dintre toate, azi e azi, dar sunt sigură că , până la urmă, voi găsi şi traseele frumoase, camino cel adevărat mi se va revela şi totul va fi din nou bine sub soare.

Ca să rezum, restul zilei l-am petrecut mărşăluind pe asfalt, am mai intrat în două locuri ca să vorbesc despre cazare, cu promisiuni destul de avantajoase pentru pelerini.

Mersul pe asfalt mi-a venit însă de hac, după alţi 46.000 de paşi, l-am sunat pe soţul meu, Stefan, să vină cu maşina să mă ducă la Lupşa, în mod normal ar fi trebuit să caut cazare la Sălciua, dar pe aici trec săptămânal şi pot oricând vorbi cu proprietarii de pensiuni, o durere în coapsa dreaptă mă face să şchiopătez, iar o ploaie mocănească ce se transformă într-una torenţială, pune capac unei zile nu tocmai fericite pe camino românesc, aflat, cu adevărat, în durerile facerii.

Cam atât pentru astăzi… Toată această zi, îmi aduce aminte de acea expresie: ZÂMBEŞTE, MÂINE VA FI MAI RĂU!

Nu disperaţi, realitatea poate fi mult mai cruntă decât eşecul unei zile. Am pierdut poate azi o bătălie, dar războiul este abia la început.

Să aveţi o zi încântătoare!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Aiud- Rîmetea – partea a doua… 06.09.2018

În Livezile, mă voi întâlni cu primarul, acesta este planul, dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu prea bate cu cea din târg. E ora amiezei când ajung în curtea primăriei, îmi iese în întâmpinare o doamnă drăguţă şi amabilă, urmată de încă două, cu care stau la taclale vreo jumătate de oră, poate-poate apare şi dom primar, cu care convorbisem cu o zi în urmă şi promisese să mă aştepte, dar… încurcate sunt căile primarilor, fusese chemat de urgenţă nu-ştiu-unde… Doamnele, amabile, mă ascultă, sunt încântate, ba mai fac şi copii preţioaselor mele documente, apoi o iau din loc, până la Rîmetea mai am o groază de paşi de făcut…

Şi-am mers, şi-am mers, zi de vară, până-n seară… Nu tocmai până-n seară, dar era aproape ora 16 când am ajuns la Templul Templierilor, hotelul din Cheile Vălişoarei, un loc de popas foarte nimerit pentru pelerini. În curte, plin de maşinoace… Hmm, aici o fi scump, mă gândesc eu, în timp ce întreb de proprietar, pe care mi-l imaginez aşa, un cavaler mândru, cu mustăţi. Spre mirarea şi bucuria mea, imaginaţia mi-a jucat feste, apare o femeie tânără, micuţă şi drăguţă, pe numele ei Camelia, care nu are nimic în comun  cu armura unui cavaler. A auzit despre pelerinajul la Camino de Santiago, ar avea camere de 3 paturi cu 180 de lei/noapte, dar pentru pelerini negociem la 50 de lei/pat, cu mic dejun. Yuhuuu! Mi se pare un preţ bun, aşa că plec fericită mai departe, cu toată ameninţarea ploii, care s-ar părea că vine din toate colţurile cerului. Înainte de camino, a merge prin ploaie mi se părea  neplăcut. Acum, mi se pare cel mai firesc lucru, îmi pun pelerina, udată de primii stropi ai acestui prim camino românesc.

Trec prin satul Vălişoara, unde un măr roşu picat pe asfalt îmi face cu ochiul, îl spăl un pic şi-l mănânc cu plăcere în staţia de autobuz, numai bună pentru popasul unui pelerin plouat şi obosit.

Apoi, cu avânt spre Colţeşti, încă vreo trei km, prin ploaia ce nici nu cade nici nu stă, ba mai vine o rafală, ba se mai molcomeşte. La intrarea în Colţeşti însă, o ploaie torenţială , m-a făcut ciuciulete pe 50 de metri, cât mai aveam de parcurs până la prima streaşină. Bun! Acum sunt udă şi la picioare, nu mai am nimic de pierdut. Pelerina şi-a făcut datoria, doar de la genunchi în jos mustesc, bine că mi-am ridicat pantalonii, ca să fiu „cheschi”, adică sexi, în limbajul nepoţelei mele de doi ani.

Două biserici extrem de îngrijite (una cu flori la „fereşti”) mă întâmpină în Colţeşti, şi un anunţ „Conacul Secuiului”, pe care, văzându-l mi-am dat seama că nu voi obţine vreo reducere pentru pelerini, e extrem de frumos şi tot timpul plin. O cameră costă 280 de lei pe noapte, dar… pentru ” o dată în viaţă”, merită investiţia, zic eu. Sau vă puteţi mulţumi cu o vizită la exterior, aşa cum am făcut eu, luând în continuare la picior drumul spre Rîmetea…

Mai picură un pic, apoi, ploaia se opreşte când ajung în comuna mai sus pomenită. M-am îndrăgostit de aceste locuri anul trecut, când am parcurs drumul invers, de la Buru la Aiud , 

Văd câteva anunţuri de pensiuni, dar eu vreau să trec de Rîmetea, îmi amintesc că astă toamnă am văzut mai multe locuri de cazare mai aproape de Buru. Da, am avut dreptate, simt că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, am ajuns la Punctul de informare turistică Albamont, care seamănă grozav cu un albergue din Spania. Parcă s-au inspirat unii de la alţii. Singura bulină neagră este lipsa semnalului pe Orange, nu mă mai ţin picioarele să urc un pic pe deal, aşa că… NOAPTE BUNĂ!

Voi transmite mâine „micile mele rânduleţe”.

Pozee!

Să aveţi o seară faină şi o noapte pe măsură!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Iar acum, povestea… ziua I Aiud-Rîmetea – partea I

Doar mie mi se pare că în centrul imaginii e un cap de pisică? Nu, nu vreau să schimb vorba, ştiu că unii dintre voi sunt curioşi cum au decurs primele mele  zile caminante prin România….

Păi… cam aşa: am ajuns la Aiud pe la 9 dimineaţa şi m-am îndreptat cu voioşie spre primărie, care ştiam acum unde este, în urmă cu vreo două luni am făcut o recunoaştere de rutină a zonei, ocazie cu care am vorbit preţ de 5 (cinci) minute şi cu doamna primar, drept că forţasem un pic intrarea la primărie. Pentru curioşi, voi da detalii cu altă ocazie.

Cum în drumul meu am întâlnit o foarte frumoasă biserică romano-catolică şi cum preotul era prezent, i-am povestit despre proiectul meu şi am cerut voie să pictez prima săgeată galbenă de pe camino românesc. Răspunsul fiind afirmativ, am purces la treabă cu mare emoţie, cu toate că ştiam că spray-ul funcţionează, îl încercasem cu o seară în urmă, în spatele blocului. (De fapt, aceea este prima săgeată galbenă.)

Mă îndrept apoi spre primărie cu paşi vioi, dar, din păcate, nu trec nici măcar de portar (cine ştie, o fi având instrucţiuni precise cu privire la persoana mea). Las totuşi documentaţia despre Camino prin România, nu mă descurajez şi mă gândesc să dau o geană la Liceul Bethlen Gabor (nu sunt sigură că am scris bine), liceu cu renume şi foarte vechi din Aiud, la o aruncătură de băţ de primărie. Am amintiri frumoase de aici, în urmă cu o mie şi unu de ani am fost într-o tabără, (eram în clasa a treia), mă gândesc că şi acum or fi având internat, deci posibil albergue pe timpul verii… de ce nu?

Am acces la directoarea adjunctă, o doamnă foarte drăguţă, care-mi promite că va vorbi cu directoarea, după ce-i explic despre ce este vorba şi-i las, bineînţeles, hârtiile aferente. Au camere cu 6 paturi, dotate cu baie proprie şi există şi o bucătărie. Ideal, aş spune, dă Doamne să fie de acord cu găzduirea pelerinilor.

Mai pictez o săgeată în faţa liceului, apoi încă una la intersecţie, iar de acum… tot înainte, ca… era „ca pionierii”, de fapt ceea ce fac eu s-ar putea numi tot muncă de pionierat, aşa că… TOT ÎNAINTE!

În Aiud nu te poţi rătăci, după ce ai luat direcţia spre Buru, mergi de ţi se apleacă pe o stradă destul de frumoasă, case de o parte şi de alta, am reperat şi cel puţin două supermarketuri cu terasă,  ai de unde să te aprovizionezi. (Important, sunt deschise şi duminica!).

Acum fac o descriere succintă a întâmplărilor, peisajele şi frumuseţile locurilor le las în seama fiecăruia dintre voi, ca să le descoperiţi la vremea lor.

Mă apropii de ieşirea din Aiud, tot întrebând în stânga şi în dreapta de un drum alternativ spre Livezile, nu cel de pe şosea. Nimeni nu ştie, cred că mi-au ieşit în cale doar umblătorii cu maşina, ăia pe jos erau în altă parte la această oră a dimineţii târzii (am pornit pe la 10,30 din centrul Aiudului).

E deja destul de cald, aş spune chiar foarte cald, iar mersul pe asfalt este ultima opţiune dintre toate cele posibile.

Odată cu ultimele case noi, arătoase, ies din Aiud pe şosea, fiindcă îngerii mei păzitori probabil îşi beau cafeaua atunci când eu întrebam despre drumul prin praf… N-a fost să fie, şi pace!

După câţiva kilometri, în care mă conving că trebuie neapărat să mai fie un drum, în stânga mea se văd case de vacanţă, ba chiar şi o maşină, dincolo de un fir de apă ce curge printr-o râpă, iată că, pe marginea şoselei, îmi ies în cale 3 culegători de mere, mama tata şi băiatul. După ce le spun păsul, aceştia îmi confirmă bănuiala, ar trebui să mă întorc vreo doi kilometri înapoi ca s-o iau pe drumul cel bun, dar n-am nervi pentru asta, aşa că merg înainte, dar peste încă un km voi ajunge la Măgina, iar de acolo voi urma drumul de praf…

Zis şi făcut, când dau de indicatorul cu „Mănăstirea Măgina” îl urmez, nu înainte de a mai întreba un localnic, care-mi spune că pe aici drumul e mai lung, dar nu contează, eu vreau mai frumos, şi pentru ochi şi pentru picioare.

Alegerea se dovedeşte a fi una extrem de fericită, drumul e „ca pe camino”, sau chiar mai frumos, urci pe un pârâu, de o parte şi de alta sunt case foarte îngrijite, peste tot e curăţenie, ce mai, am impresia că m-am teleportat fără să-mi dau seama pe camino din Spania. Mă felicit pentru alegerea făcută, nu apuc să-mi strâng şi mâna, că ajung la mănăstirea Măgina.

Atâta pace şi linişte e împrejur, atât de aproape de Dumnezeu te simţi în acest loc, încât vorbele, oricare ar fi, par mici şi seci pentru a zugrăvi toate sentimentele care te încearcă în această mică mănăstire.

Nici ţipenie de om nu se zăreşte, totuşi, nu pot pleca fără să vorbesc cu cineva, iar la încercarea mea de a-mi face simţită prezenţa, răspunsul este apariţia unui călugăr foarte prietenos, căruia îi deapăn de la început povestea. Rezultatul este că-i va vorbi stareţului, au şi ei o cămăruţă cu două locuri de cazare, (bune şi acelea), am înţeles că vor putea fi mai multe, cu timpul. Dă Doamne să vină cât mai mulţi pelerini, ca să fie impulsionaţi şi călugării să mai facă locuri de cazare!

După ce stăm la taclale, călugărul îmi arată pe unde o iau peste deal, ca să ajung în Livezile, satul care dă şi numele comunei.

Drumul este de-a dreptul îmbătător, printre livezi de mere roşii şi porumbişti ce-ţi mângâie auzul cu foşnetul lor pârguit.

O coborâre cam vertiginoasă, dar scurtă, şi iată-mă direct în centrul comunei…

Întreb de primărie, apoi iau apă de la izvorul frumos captat, parcă anume pentru pelerini…

Va urma, mâine…

Poze pe facebook, nu mai am memorie pe blog

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni