Ziua a doua Buru – Sălciua 07.09.2018

Părăsesc  cabana Albamont abia pe la ora 8, o dată cu destrămarea ceţei ce se lăfăia peste toate împrejurimile, ca o anexă întârziată a nopţii ce se destrămase şi ea, cu puţin timp în urmă.

Sunt încântată că voi mai merge doar 4 km pe asfalt, pe urmă, voi trece muntele pe drumul roman, aşa cum aflasem cu o săptămână în urmă, când făceam cercetări în zonă, întrebând un localnic.

Mai fac prospecţiuni pentru cazări, în această zonă abundă, dar constat că eu am dormit la cea mai ieftină: 25 lei patul în camera cu 8 paturi, şi 35 lei în cea de 3. Nu-ţi poţi dori mai mult!

Pedometrul meu arată că ieri am făcut mai bine de 49.000 de paşi, un record pentru mine de când îl folosesc. Bineînţeles, camino nu este atât de lung, eu m-am mai întors, am făcut şi drumuri laterale… Oricum, am mers cam 34 de km.

Răcoarea dimineţii mă mângâie plăcut pe faţă, am impresia că o parte din Rai a coborât aici, în preajma mea. Nu te poţi simţi mai bine nici acolo, în Cer, decât mă simt eu acum, aici… Cânturi de îngeri răsună în atmosfera diafană, întrerupte de glasul baritonal al unui preot, sunt călugăriţele de la una dintre mănăstirile pe lângă care trec, la slujba de dimineaţă.

Primii 4 km, până la Buru, au fost floare la ureche, cu toate că am tot intrat pe drumuri lăturalnice, ca să scot camino de pe asfalt.

Iată şi Buru, mă aprovizionez cu apă de la izvorul pe care-l cunosc bine, luăm apă de aici în fiecare săptămână.

Mă îndrept cu avânt spre drumul roman care, sper eu, mă va scoate la Vidolm, voi merge pe coamă, vai, abia aştept. Când s-o cotesc la stânga însă, întreb aşa, de control, un localnic, dacă acesta este drumul spre Vidolm, iar el face ochii mari, timp în care mai apar doi bărbaţi, trecuţi de toate tinereţile, înjghebând cu toţii , ad-hoc, o şedinţă de braistorming.

  • Doamnă dragă, ai mare curaj să mergi pe drumul ăsta, noi n-am mai fost de ani de zile şi am auzit că-i împădurit.
  • Bine, bine, dar se mai vede, nu? Eu merg pe jos, n-am nevoie de nu ştiu ce mare drum, să mai fie măcar o potecă…
  • Nu te duce, conchide al doilea, dacă pleci, nu te mai întorci. Am auzit că este şi o ursoaică cu pui, pe acolo. Te poţi şi rătăci…
  • Păi, numai să vin eu cu dumneata, zice al treilea, mai tânăr decât ceilalţi doi.

Cum niciuna dintre perspectivele de mai sus nu-mi surâde, mulţumesc pentru informaţii şi plec, din nou pe asfalt, doar cu un mic intermezzo prin satul vechi, cu case uitate de vreme şi cu moşi ce se uită peste gard.

Ajung în câteva minute pe Valea Arieşului, atât de dragă mie, dar atât de greu de parcurs cu piciorul, pe asfalt. Mestecând în minte tot felul de soluţii salvatoare, după ce iau micul dejun în staţia de autobuz, mă îndrept spre Lungeşti, primul sat ce mă întâmpină pe Vale. Un chioşc îmi dă speranţa că voi putea bea o cafea, dar răspunsul acru al vânzătoarei, tradus de un moş ce se sorea pe un scaun în curte, că dacă vreau cafea, trebuie să cumpăr o pungă, m-a băgat direct în butoiul cu melancolie. Pentru mine, cafeaua pe camino este un ritual, întotdeauna îmi plăcea să ştiu câţi km am de parcurs până la savuroasa şi binemeritata băutură…

N-am mai stat la taclale, mă gândeam doar cu obidă că dacă ar şti că datorită mie va avea de 10 ori mai mulţi clienţi, poate ar sacrifica un pachet de cafea…

Ei, ce să-i faci, nu toate sunt roz în lumea aceasta, dar, ca să mă îmbuneze, un măr batul, cu nişte mere imense, zemoase şi aromate căzute pe jos, mi-a readus buna dispoziţie, chiar dacă nu la cotele de acum o oră şi ceva, când părăsisem primitorul adăpost.

S-ar părea că această zi seamănă cu una de pe Camino Portughez, ceea ce vreau din răsputeri să evit, mersul pe asfalt e plictisitor şi cel mai obositor dintre toate, azi e azi, dar sunt sigură că , până la urmă, voi găsi şi traseele frumoase, camino cel adevărat mi se va revela şi totul va fi din nou bine sub soare.

Ca să rezum, restul zilei l-am petrecut mărşăluind pe asfalt, am mai intrat în două locuri ca să vorbesc despre cazare, cu promisiuni destul de avantajoase pentru pelerini.

Mersul pe asfalt mi-a venit însă de hac, după alţi 46.000 de paşi, l-am sunat pe soţul meu, Stefan, să vină cu maşina să mă ducă la Lupşa, în mod normal ar fi trebuit să caut cazare la Sălciua, dar pe aici trec săptămânal şi pot oricând vorbi cu proprietarii de pensiuni, o durere în coapsa dreaptă mă face să şchiopătez, iar o ploaie mocănească ce se transformă într-una torenţială, pune capac unei zile nu tocmai fericite pe camino românesc, aflat, cu adevărat, în durerile facerii.

Cam atât pentru astăzi… Toată această zi, îmi aduce aminte de acea expresie: ZÂMBEŞTE, MÂINE VA FI MAI RĂU!

Nu disperaţi, realitatea poate fi mult mai cruntă decât eşecul unei zile. Am pierdut poate azi o bătălie, dar războiul este abia la început.

Să aveţi o zi încântătoare!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s