În Livezile, mă voi întâlni cu primarul, acesta este planul, dar, ca de obicei, socoteala de acasă nu prea bate cu cea din târg. E ora amiezei când ajung în curtea primăriei, îmi iese în întâmpinare o doamnă drăguţă şi amabilă, urmată de încă două, cu care stau la taclale vreo jumătate de oră, poate-poate apare şi dom primar, cu care convorbisem cu o zi în urmă şi promisese să mă aştepte, dar… încurcate sunt căile primarilor, fusese chemat de urgenţă nu-ştiu-unde… Doamnele, amabile, mă ascultă, sunt încântate, ba mai fac şi copii preţioaselor mele documente, apoi o iau din loc, până la Rîmetea mai am o groază de paşi de făcut…

Şi-am mers, şi-am mers, zi de vară, până-n seară… Nu tocmai până-n seară, dar era aproape ora 16 când am ajuns la Templul Templierilor, hotelul din Cheile Vălişoarei, un loc de popas foarte nimerit pentru pelerini. În curte, plin de maşinoace… Hmm, aici o fi scump, mă gândesc eu, în timp ce întreb de proprietar, pe care mi-l imaginez aşa, un cavaler mândru, cu mustăţi. Spre mirarea şi bucuria mea, imaginaţia mi-a jucat feste, apare o femeie tânără, micuţă şi drăguţă, pe numele ei Camelia, care nu are nimic în comun  cu armura unui cavaler. A auzit despre pelerinajul la Camino de Santiago, ar avea camere de 3 paturi cu 180 de lei/noapte, dar pentru pelerini negociem la 50 de lei/pat, cu mic dejun. Yuhuuu! Mi se pare un preţ bun, aşa că plec fericită mai departe, cu toată ameninţarea ploii, care s-ar părea că vine din toate colţurile cerului. Înainte de camino, a merge prin ploaie mi se părea  neplăcut. Acum, mi se pare cel mai firesc lucru, îmi pun pelerina, udată de primii stropi ai acestui prim camino românesc.

Trec prin satul Vălişoara, unde un măr roşu picat pe asfalt îmi face cu ochiul, îl spăl un pic şi-l mănânc cu plăcere în staţia de autobuz, numai bună pentru popasul unui pelerin plouat şi obosit.

Apoi, cu avânt spre Colţeşti, încă vreo trei km, prin ploaia ce nici nu cade nici nu stă, ba mai vine o rafală, ba se mai molcomeşte. La intrarea în Colţeşti însă, o ploaie torenţială , m-a făcut ciuciulete pe 50 de metri, cât mai aveam de parcurs până la prima streaşină. Bun! Acum sunt udă şi la picioare, nu mai am nimic de pierdut. Pelerina şi-a făcut datoria, doar de la genunchi în jos mustesc, bine că mi-am ridicat pantalonii, ca să fiu „cheschi”, adică sexi, în limbajul nepoţelei mele de doi ani.

Două biserici extrem de îngrijite (una cu flori la „fereşti”) mă întâmpină în Colţeşti, şi un anunţ „Conacul Secuiului”, pe care, văzându-l mi-am dat seama că nu voi obţine vreo reducere pentru pelerini, e extrem de frumos şi tot timpul plin. O cameră costă 280 de lei pe noapte, dar… pentru ” o dată în viaţă”, merită investiţia, zic eu. Sau vă puteţi mulţumi cu o vizită la exterior, aşa cum am făcut eu, luând în continuare la picior drumul spre Rîmetea…

Mai picură un pic, apoi, ploaia se opreşte când ajung în comuna mai sus pomenită. M-am îndrăgostit de aceste locuri anul trecut, când am parcurs drumul invers, de la Buru la Aiud , 

Văd câteva anunţuri de pensiuni, dar eu vreau să trec de Rîmetea, îmi amintesc că astă toamnă am văzut mai multe locuri de cazare mai aproape de Buru. Da, am avut dreptate, simt că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap, am ajuns la Punctul de informare turistică Albamont, care seamănă grozav cu un albergue din Spania. Parcă s-au inspirat unii de la alţii. Singura bulină neagră este lipsa semnalului pe Orange, nu mă mai ţin picioarele să urc un pic pe deal, aşa că… NOAPTE BUNĂ!

Voi transmite mâine „micile mele rânduleţe”.

Pozee!

Să aveţi o seară faină şi o noapte pe măsură!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni