Doar mie mi se pare că în centrul imaginii e un cap de pisică? Nu, nu vreau să schimb vorba, ştiu că unii dintre voi sunt curioşi cum au decurs primele mele  zile caminante prin România….

Păi… cam aşa: am ajuns la Aiud pe la 9 dimineaţa şi m-am îndreptat cu voioşie spre primărie, care ştiam acum unde este, în urmă cu vreo două luni am făcut o recunoaştere de rutină a zonei, ocazie cu care am vorbit preţ de 5 (cinci) minute şi cu doamna primar, drept că forţasem un pic intrarea la primărie. Pentru curioşi, voi da detalii cu altă ocazie.

Cum în drumul meu am întâlnit o foarte frumoasă biserică romano-catolică şi cum preotul era prezent, i-am povestit despre proiectul meu şi am cerut voie să pictez prima săgeată galbenă de pe camino românesc. Răspunsul fiind afirmativ, am purces la treabă cu mare emoţie, cu toate că ştiam că spray-ul funcţionează, îl încercasem cu o seară în urmă, în spatele blocului. (De fapt, aceea este prima săgeată galbenă.)

Mă îndrept apoi spre primărie cu paşi vioi, dar, din păcate, nu trec nici măcar de portar (cine ştie, o fi având instrucţiuni precise cu privire la persoana mea). Las totuşi documentaţia despre Camino prin România, nu mă descurajez şi mă gândesc să dau o geană la Liceul Bethlen Gabor (nu sunt sigură că am scris bine), liceu cu renume şi foarte vechi din Aiud, la o aruncătură de băţ de primărie. Am amintiri frumoase de aici, în urmă cu o mie şi unu de ani am fost într-o tabără, (eram în clasa a treia), mă gândesc că şi acum or fi având internat, deci posibil albergue pe timpul verii… de ce nu?

Am acces la directoarea adjunctă, o doamnă foarte drăguţă, care-mi promite că va vorbi cu directoarea, după ce-i explic despre ce este vorba şi-i las, bineînţeles, hârtiile aferente. Au camere cu 6 paturi, dotate cu baie proprie şi există şi o bucătărie. Ideal, aş spune, dă Doamne să fie de acord cu găzduirea pelerinilor.

Mai pictez o săgeată în faţa liceului, apoi încă una la intersecţie, iar de acum… tot înainte, ca… era „ca pionierii”, de fapt ceea ce fac eu s-ar putea numi tot muncă de pionierat, aşa că… TOT ÎNAINTE!

În Aiud nu te poţi rătăci, după ce ai luat direcţia spre Buru, mergi de ţi se apleacă pe o stradă destul de frumoasă, case de o parte şi de alta, am reperat şi cel puţin două supermarketuri cu terasă,  ai de unde să te aprovizionezi. (Important, sunt deschise şi duminica!).

Acum fac o descriere succintă a întâmplărilor, peisajele şi frumuseţile locurilor le las în seama fiecăruia dintre voi, ca să le descoperiţi la vremea lor.

Mă apropii de ieşirea din Aiud, tot întrebând în stânga şi în dreapta de un drum alternativ spre Livezile, nu cel de pe şosea. Nimeni nu ştie, cred că mi-au ieşit în cale doar umblătorii cu maşina, ăia pe jos erau în altă parte la această oră a dimineţii târzii (am pornit pe la 10,30 din centrul Aiudului).

E deja destul de cald, aş spune chiar foarte cald, iar mersul pe asfalt este ultima opţiune dintre toate cele posibile.

Odată cu ultimele case noi, arătoase, ies din Aiud pe şosea, fiindcă îngerii mei păzitori probabil îşi beau cafeaua atunci când eu întrebam despre drumul prin praf… N-a fost să fie, şi pace!

După câţiva kilometri, în care mă conving că trebuie neapărat să mai fie un drum, în stânga mea se văd case de vacanţă, ba chiar şi o maşină, dincolo de un fir de apă ce curge printr-o râpă, iată că, pe marginea şoselei, îmi ies în cale 3 culegători de mere, mama tata şi băiatul. După ce le spun păsul, aceştia îmi confirmă bănuiala, ar trebui să mă întorc vreo doi kilometri înapoi ca s-o iau pe drumul cel bun, dar n-am nervi pentru asta, aşa că merg înainte, dar peste încă un km voi ajunge la Măgina, iar de acolo voi urma drumul de praf…

Zis şi făcut, când dau de indicatorul cu „Mănăstirea Măgina” îl urmez, nu înainte de a mai întreba un localnic, care-mi spune că pe aici drumul e mai lung, dar nu contează, eu vreau mai frumos, şi pentru ochi şi pentru picioare.

Alegerea se dovedeşte a fi una extrem de fericită, drumul e „ca pe camino”, sau chiar mai frumos, urci pe un pârâu, de o parte şi de alta sunt case foarte îngrijite, peste tot e curăţenie, ce mai, am impresia că m-am teleportat fără să-mi dau seama pe camino din Spania. Mă felicit pentru alegerea făcută, nu apuc să-mi strâng şi mâna, că ajung la mănăstirea Măgina.

Atâta pace şi linişte e împrejur, atât de aproape de Dumnezeu te simţi în acest loc, încât vorbele, oricare ar fi, par mici şi seci pentru a zugrăvi toate sentimentele care te încearcă în această mică mănăstire.

Nici ţipenie de om nu se zăreşte, totuşi, nu pot pleca fără să vorbesc cu cineva, iar la încercarea mea de a-mi face simţită prezenţa, răspunsul este apariţia unui călugăr foarte prietenos, căruia îi deapăn de la început povestea. Rezultatul este că-i va vorbi stareţului, au şi ei o cămăruţă cu două locuri de cazare, (bune şi acelea), am înţeles că vor putea fi mai multe, cu timpul. Dă Doamne să vină cât mai mulţi pelerini, ca să fie impulsionaţi şi călugării să mai facă locuri de cazare!

După ce stăm la taclale, călugărul îmi arată pe unde o iau peste deal, ca să ajung în Livezile, satul care dă şi numele comunei.

Drumul este de-a dreptul îmbătător, printre livezi de mere roşii şi porumbişti ce-ţi mângâie auzul cu foşnetul lor pârguit.

O coborâre cam vertiginoasă, dar scurtă, şi iată-mă direct în centrul comunei…

Întreb de primărie, apoi iau apă de la izvorul frumos captat, parcă anume pentru pelerini…

Va urma, mâine…

Poze pe facebook, nu mai am memorie pe blog

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni