Arhivele lunare: noiembrie 2015

Dragi clujeni, nu mă mândresc cu voi!

După o vară şi o toamnă întreagă în care strada Horea a fost un şantier, ea începe să arate cât de cât ca o stradă dintr-un mare oraş civilizat. Lucrătorii se străduie şi ei cum pot, chiar dacă viteza cu care se mişcă e cea de pe vremuri a faimosului automobil românesc Oltcit, care urma să se facă la Suceava,  să se cheme Suşit  şi să aibă 4 viteze: înşet, foarte înşet, piloc şî diloc.

Asta a fost doar o paranteză, de fapt nu despre cei ce aduc strada Horea la parametri normali vreau să vorbesc acum, ci despre noi, demnii cetăţeni ai acestui mare şi universitar oraş, care ne plimbăm pe jos sau cu diverse mijloace de transport prin sus-amintita urbe.

Zilele trecute m-am bucurat când am văzut că au început să fie plantaţi copaci, astă vară m-a durut sufletul asistând la doborârea unuia vechi şi dedemult, care nu mai făcea faţă peisajului modern.

Toate bune şi frumoase, dar azi, mergând eu pe jos pe strada despre care tocmai vorbesc, obsev cu mirare că, în gropile în care încă nu s-au platat copacii, demnii cetăţeni ai Clujului au aruncat gunoaie, mai să le umplă. Pe această cale, vreau să-i anunţ pe lucrătorii ce plantează copaci să se grăbească, altfel strada Horea va deveni o minigroapă de gunoi şi va trebui să execute şi lucrări de salubrizare a acesteia.

Dragi clujeni, să vă fie ruşine! Eram convinsă că oraşul nostru este unul dintre cele mai civilizate şi curate din ţară, dar astăzi crezul meu a fost puternic zdruncinat. Oare cum ar fi dacă, atunci când vedem pe cineva aruncând ambalaje de biscuiţi sau chiştoace pe stradă,

l-am atenţiona ? Oare suntem în stare să luăm atitudine în faţa celor ce se cred pe străzile Clujului la Pata Rât?

Ieri, la Marşul pentru climă, la un moment dat se scanda:                                  ” Nu arunca pe jos, că nu e frumos!” Nu e nici frumos, nici sănătos. Oare celor ce aruncă pe jos li se pare că dacă o stradă este în reconstrucţie trebuie să te porţi ca şi cum ai fi pe maidan? Ia să-i întrebăm, de câte ori îi întâlnim, şi să nu-i mai lăsăm să ne murdărească oraşul!

Vă doresc să trăiţi doar între oameni cărora nu le lipsesc cei 7 ani de acasă!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni.

Marşul oamenilor din Cluj, pentru climă

Ieri a avut loc marşul pentru climă. Cu toate că eram plecată pe Valea Arieşului, m-am străduit să ajung, să fiu şi eu o părticică, o celulă a  acestui mare organism ce trebuia să fie acest marş, care trebuia să scoată din casă, cu mic cu mare, toată suflarea Clujului. Din păcate nu a fost aşa, ora de începere era 16, eu am întârziat vreo 15-20 de minute, iar la locul de adunare erau cam 25 de persoane, unele împărţeau fluturaşi, iar altele aşteptau să se întâmple ceva.

Poate o fi de vină şi mica vacanţă ce tocmai s-a nimerit să fie la acest sfârşit de săptămână, dar era destulă lume pe stradă, care se uita la noi blazată şi fără interes, de acum marşurile şi mitingurile au devenit  banale, poate atât doar să-i mai fi interesat: „Oare ce mai vor şi ăştia? Pe cine mai vor să dea jos?”

Am pornit fără prea mare elan spre Piaţa Avram Iancu, acuma dacă tot eram acolo, trebuia să şi mărşăluim, nu-i aşa? Între timp ni s-au mai alăturat câteva persoane, poate că am fost vreo 50 într-un final.

La început tăcuţi, nimeni nu îndrăznea să ia portavocea şi să anime atmosfera, până când o tânără ( nu am văzut-o la faţă, eu eram mai în spate) a încercat să ne scoată din apatie, poate, poate iese ceva. Ea striga din faţă, eu de pe la mijlocul coloanei, şi încă treo doi bărbaţi cu voci anemice, parcă toată lumea ţinuse post negru şi nu mai avea glas.

Trist, foarte trist că doar în cercuri restrânse suntem în stare să ne manifestăm dezaprobarea pentru nebuneştile tăieri de păduri ce ne-au chelit munţii, pentru mineritul cu cianuri, sau dorinţa de a folosi energii pe care vântul şi soarele ni le oferă cu prisosinţă.

Lângă mine, mergea o mămică ce avea în braţe un copilaş mai mic de doi ani. Bineînţeles că el nu-şi va aminti când va fi mare, dar mama îi va povesti şi va putea fi mândru că şi-a făcut datoria de cetăţean încă de la o vârstă atât de fragedă, mai ales că ei, copiii şi nepoţii noştri sunt cei ce vor primi moştenirea (mai bună sau mai rea), pe care cu totală inconştienţă şi nepăsare le-o lăsăm.

Escortaţi de poliţie şi jandarmi, am ajuns în Piaţa Păcii, unde, după o poză în care au încăput toţi manifestanţii, am plecat fiecare la ale noastre. Câţiva au rămas pentru a da o declaraţie presei, iar eu am plecat spre casă cu un gust amar în gură şi lipsită de cea mai mică urmă de mândrie că sunt cetăţean al acestui oraş fără spirit civic.

Dragi clujeni, vă urez să vă simţiţi bine pe acolo pe unde vă aflaţi, iar dacă mâncaţi prea mulţi mici şi fripturi, nu uitaţi de colebil, aşa cum spun reclamele de la TV. În loc să facă reclamă la moderaţie, ţi se spune să te îmbuibi cu mâncare, ca pe urmă să fii clientul fidel al farmaciilor şi spitalelor.

Clipe minunate, într-o lume tot mai poluată şi tot mai bolnavă! (din toate punctele de vedere).

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Salată roşie

Am denumit-o aşa datorită culorii,  nu e nicio greşeală de tipar, nu e banala „salată de roşii” pe care o găseşti la orice restaurant. Fie vorba între noi, în ceea ce priveşte salatele, românii sunt foarte lipsiţi de imaginaţie. Oriunde mergi, găseşti cam: salata de roşii cu castraveţi, salata de varză ( pe care eşti nevoit să ţi le condimentezi singur, fiindcă ţi se servesc ca un fel de furaj) şi eventual ceva murături.

Salata poate fi un fel de sine stătător, care să te sature, şi în acelaşi timp să fie  gustoasă şi să-şi aducă aportul de vitamine, minerale şi chiar proteine de care avem nevoie.

Această salată se face extrem de uşor, necesitând următoarele ingrediente: 1 morcov, 1 bucată sfeclă roşie, 1 bucată ţelină (cam cât un măr) se pun în blender şi se mărunţesc (dacă sunt mai mărunţite sunt mai uşor de mestecat şi implicit de digerat). Se pot da şi pe răzătoare, dacă nu avem la îndemână un blender. Se mai pot pune 2-3 roşii, un castravete (bine spălat, şi tăiat felii nu foarte subţiti, cu coajă cu tot). Se mai adaugă un ardei capia roşu  tăiat ineluşe (opţional), sare, puţin ardei iute, un strop de ulei presat la rece (de care aveţi),  lămâie după gust. Dacă dorim o salată mai consistentă, putem să adăugăm câteva nuci tăiate bucăţele şi brânză de soia (tofu).

Deasupra se presară frunze de pătrunjel.

Încercaţi, nu veţi regreta! E foarte ieftină, gustoasă şi sănătoasă.

Poftă bună!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Supă cu găluşte cu seminţe de in

O supă minunată, care nici măcar nu pare că e de post.

Ingrediente: 3-4 morcovi, 2 pătrunjei, 1 bucată de ţelină, 1/2 ardei, 1 roşie mică, întreagă, 1 ceapă albă, 2 căţei de usturoi, sare şi piper după gust. În loc de piper se poate pune ardei iute sau ghimbir, 1 linguriţă ulei de susan.

Se pun toate acestea la fiert la foc mic şi cu puţină apă, cu capac deasupra, pentru a nu se pierde vitamina A. De la ceapă nu se curăţă ultima foaie galbenă, fiindcă dă o culoare frumoasă supei. Când sunt aproape fierte, se mai adaugă apă, până la cantitatea dorită de supă. Nu e necesar să fie fierbinte, numai supa de carne se tulbură dacă se adaugă apă rece. E bine să nu fierbem zarzavaturile până se transformă în piure, sunt mult mai gustoase şi sănătoase dacă rămân puţin mai tari.

În timp ce supa fierbe, separat punem o cratiţă cu apă şi sare, în care punem găluştele, pe care le facem folosind următoarele ingrediente: griş (în funcţie de câte găluşte vrem să iasă, dar trebuie pus mai mult decât la găluştele obişnuite, fiindcă nu se umflă la fel de tare), 2-3 linguri de seminţe de in măcinate proaspăt, 1/4 linguriţă turmeric (pentru culoare), se amestecă, adăugându-se apă pentru a obţine o pastă omogenă, care nu curge.

Se ia cu lingura din acest amestec şi se pun una câte una găluştele în apa ce clocoteşte. Se lasă la fiert cam 15-20 minute, apoi se toarnă o cană de apă rece deasupra. După ce încep să fiarbă din nou, se opreşte focul , se pune un capac deasupra şi se lasă să mai stea 1/2 oră, după care se adaugă în supă.

Înainte de servire, în oala cu supă adăugăm 1 linguriţă ulei de susan, ca să-i dea un aspect de „supă de pui” pentru cei ce au nevoie de aparenţe, dar îi dă şi un gust bun.

Pentru cei ce doresc (şi ar fi bine să dorească, deoarece frunzele de pătrunjel conţin vitamina C şi calciu), în farfurie se presară frunze de pătrunjel.

Vă doresc POFTĂ BUNĂ!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Amazing Trudi (2)

După cum v-am promis, azi voi publica scrisoarea pe care am primit-o ieri de la Trudi, împreună cu poze din Luarca şi de pe drum, şi, bineînţeles,  continuarea poveştii…

Din cele ce am povestit mergând împreună, am înţeles că Trudi se consideră o persoană nenorocoasă, ceea ce m-a întristat un pic. Eu i-am spus că mă consider foarte norocoasă, povestindu-i întâmplătile zilelor trecute în care am fost salvată miraculos exact atunci când aveam nevoie.

De un lucru sunt sigură, dacă te consideri o persoană norocoasă, norocul vine spre tine, fiindcă l-ai chemat. Dacă, dimpotrivă, eşti o persoană pesimistă, exact aşa vor sta lucrurile în viaţa ta. Spunându-i toate aceste lucruri, Trudi a devenit atentă şi a recunoscut că am dreptate. Tot vorbind şi cântând, am ajuns la Navia, un orăşel simpatic, chiar şi azi când ploaia parcă nu mai vrea să se oprească.

Până la Caridad, unde este albergue (adăpost pentru pelerini), mai sunt vreo 9 kilometri şi nu ne mai simţim în stare să-i parcurgem pe jos, prin ploaia rece. Bazându-mă pe soarta mea norocoasă, întrebăm o doamnă unde ar fi autogara, ca să luăm un autobus. Norocul nostru, e chiar la două minute de locul în care ne aflăm, şi, aţi ghicit, chiar peste 5 minute apare un autobus ce merge exact pe traseul nostru, prima oprire fiind la Caridad.

Trudi zâmbeşte , e bucuroasă că nu mai trebuie să înnotăm printre picăturile îngheţate ale ploii, ea fiind complet udă, din cap până-n picioare.

„Ai văzut? Dacă crezi că totul se va sfârşi cu bine, exact aşa va fi. ”

„Da, eşti cea mai norocoasă persoană pe care am întâlnit-o,”zice ea, dar în acel moment ne dăm seama că suntem o grămadă de norocoşi, autobusul tocmai a oprit la Caridad, iar din spate coboară mai mulţi  pelerini, ce au urcat înaintea noastră.

Ajungem tremurând la adăpost, mie mi-e doar frig, dar Trudi tremură din tot corpul, parcă au cuprins-o frigurile. Noroc cu o pătură groasă de lână, pe care hospitalero a scos-o de undeva, şi sub care, după o vreme, Trudi se încălzeşte şi adoarme fericită.

După o incursiune la supermercado, de unde toată lumea se întoarce cu pungi pline, fiecare plângându-se că a cumpărat mai multă mâncare  decât avea nevoie, dau peste un mic magazin chinezesc, de unde ies fericita posesoare a unor pantaloni scurţi, cu floricele. Când mă întorc, o găsesc pe Trudi sporovăind cu Mi-Soon, o coreancă foarte drăguţă şi foarte „ca din filme”. Le arăt noua mea achiziţie în materie vestimentară şi amândouă râd cu gura până la urechi, după vremea care e afară, ai impresia că în veci nu vom mai purta pantaloni scurţi. Dar eu sunt o optimistă, aşa că… aştept soarele. S-au dus şi ele la magazinul chinezesc şi şi-au cumpărat şosete groase, de iarnă. Acum era rândul meu să râd.

Nu mai spun acum că a doua zi dimineaţa, hainele lui Trudi nu erau uscate aproape deloc, dar neavând altele , le-a îmbrăcat aşa, dând dovadă de un curaj nemaipomenit. Nu mai ploua, dar   era ceaţă şi frig pe la 7,30, când am părăsit albergue.  Ca şi când totul ar fi fost în regulă, o dată nu s-a plâns de hainele ei cele ude, ba din când în când îmi spunea că cel mai bun uscător este corpul omenesc, uite, hainele sunt aproape uscate  acum!

Am ajuns în locuri minunate, Oceanul la o aruncătură de băţ, păcat că soarele nu vrea să apară. Trudi va rămâne la 11 kilometri după Caridad, acolo e un albergue la malul mării, iar ea nu se grăbeşte deloc, are bilet de avion abia în 18 septembrie şi mai e destul timp până atunci.

În cei 11 kilometri parcurşi a doua zi împreună, am aflat despre familia ei, cei trei copii şi soţul care o aşteaptă acasă şi care are o boală înfiorătoare. Veşnic cu zâmbetul pe buze, Trudi mă învaţă că trebuie să trăim viaţa frumos, indiferent ce ne aruncă în faţă. A venit pe Camino pentru a-şi încărca bateriile, pentru a putea să facă faţă în continuare vieţii ei, care nu  e una dintre cele mai uşoare.

Fiecare pelerin de pe Camino e o poveste, fiecare duce cu sine un destin, iar aici vine doar pentru o binemeritată pauză, în care poate medita la ce este important în viaţă şi ce poate să mai suporte amânare…

Cu o strângere de inimă, mă despart de această fiinţă minunată care mi-a înseninat cea mai urâtă zi de pe Camino, făcând-o să devină cea mai frumoasă.

Iată scrisoarea de la Trudi:

Good morning, Manuela

Amazing Trudi (1)

Ieri am primit un email de la o femeie extraordinară întâlnită anul acesta pe Camino del Norte, aşa că vreau să vă împărtăşesc întâmplările zilei ce ne-a adus împreună.

Am părăsit Luarca încă pe întuneric, pe o vreme închisă şi destul de rece, cu speranţa că poate totuşi ploaia ne va ocoli. Spun „ne va” vorbind despre noi, cei câteva zeci de pelerini ce ne-am cazat în adăpostul din localitatea mai sus-amintită, căci eu am pornit de una singură la drum, aşa cum făceam de obicei.

Luarca e un orăşel foarte frumos, cocoţat pe un munte ce înconjoară un golf. Voi pune altă dată poze reprezentative, fiindcă acum vreau să vorbesc despre altceva. După cum spuneam, vremea nu era prea favorabilă, iar pe la 9 a început să plouă de-a binelea, o ploaie „mocănească”, măcar că eram în Spania.

Singură pe un drum de munte, prin ploaia care venea din toate părţile, îmi venea să-mi plâng de milă, dar singura direcţie era spre înainte, cu sandalele mele ce făceau „fleoşc, fleoşc” la fiecare pas, udă până mai sus de genunchi, abia acum îmi dau cu adevărat seama ce înseamnă expresia „curcă plouată”

Aşteptam cu nerăbdare să ajung la un anume bar, căruia i se făcea reclamă pe undeva prin pădure, ca să beau o cafea şi să mănânc ceva cald. Iată că mica localitate apare în sfârşit, intru în bar, unde patronii mă întâmpină cu căldura cu care primeşti un oaspete demult aşteptat, comand o cafea şi „tortillas de patatas”, un soi de mâncare din cartofi, care cred că are mai multe reţete, fiindcă de fiecare dată are altfel de gust, dar unul foarte plăcut.

În timp ce eu mă delectez cu cafeaua şi biscuiţii aflaţi la purtător, în bar mai apare un grup de pelerini, toţi uzi, dar binedispuşi.

Mă uit la ploaia ce parcă s-a înteţit, iar vântul suflă parcă mai abitir, măcar de ar sufla din spate. Îmi fac curaj ca să ies din nou afară, pe o vreme că nici câinele nu ai avea inima să-l scoţi din casă. E august şi Spania, dar pare octombrie şi România.

Nu merg prea mult prin ploaia ce-mi biciuieşte faţa şi mă apucă aşa o jale, că-mi vine să mă aşez la marginea drumului şi să plâng, până mi se termină lacrimile. Moaţa din mine însă nu se lasă, aşa că mă gîndesc că ar fi mai bine să cânt decât să plâng, face mai bine la moral. Zis şi făcut, încep să cânt în gura mare, toate cântecele pe care mi le amintesc, în toate limbile pământului. Parcă funcţionează, încep să mă simt mai puţin năpăstuită de soartă, când, la marginea unui pod, o altă curcă plouată, parcă mai plouată decât mine, o „peregrina” fără pelerină, doar cu o mică hăinuţă de ploaie, pare a avea aceeaşi stare de spirit cu a mea de acum câteva minute.

  • Hola!
  • Hola, buen Camino! ne salutăm, iar eu îmi continui marşul şi cântatul, de parcă ar fi soarele cât roata carului pe cer şi toată lumea ar fi a mea.                          Când privesc în urmă, ce să vezi, am o companioană, Trudi (aşa am aflat mai târziu că se numeşte), cu un zâmbet mare pe faţă, mărşăluia în spatele meu şi abia acum văd că are urmele unei căzături zdravene în noroi pe pantalonii ei de culoare crem.  Facem cunoştinţă, aşa aflu că e nemţoaică, dar în urmă cu vreo 20 de ani s-a mutat în Spania, cu toată familia. Tot sporovăind aşa, nici nu am simţit cum am parcurs următorii 8 kilometri, tot râzând şi cântând. Am pus mai jos poze cu noi în ziua în care ne-am întâlnit şi de a doua zi, când vremea a fost mult mai miloasă în ceea ce ne priveşte.  Mâine voi posta scrisoarea lui Trudi şi felul în care ne-am petrecut cele două jumătăţi de zile împreună.Vă doresc o zi însorită!                                      Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni  PS Trudi are 72 de ani. Aşa-i că-i minunată?

IMG_1544IMG_1547IMG_1548

IMG_1554IMG_1571IMG_1030IMG_1551

Răspuns de la OPC

În urmă cu vreo lună, scriam un articol în care prezentam nemulţumirea mea vis- a- vis de modul în care se servesc plăcintele la o plăcintărie din Gherla, nemulţumire pe care am adus-o şi la cunoştinţa Oficiului Protecţiei Consumatorilor. („ Una caldă, una rece” se numea articolul)

Spre surpriza mea, ieri am primit un email cu soluţionarea petiţiei mele, fapt care mă face să cred că totuşi suntem pe drumul cel bun, s-ar putea ca până la urmă să avem şi noi o ţară normală, în care instituţiile sunt la dispoziţia şi pentru a ajuta cetăţeanul.

Ataşez aici răspunsul primit, împreună cu mulţumirile mele şi respectul pe care-l voi manifesta de aici înainte faţă de această instituţie.

manuela bacaoan

Vă doresc o seară minunată, abia aştept până mâine când vă voi împărtăşi o întâmplare de anul acesta de pe Camino del Norte, întâmplare ce mi-a fost readusă în memorie de frumoasa scrisoare pe care tocmai am primit-o de la o „peregrina”, o  nemţoaică ce trăieşte de peste 20 de ani în Spania.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni