Azi dimineaţă am părăsit apartamenul din Zorilor fără nicio premoniţie, mă aşteptam ca drumul meu pe jos până în centru să fie unul obişnuit, ca alte sute de până acum. Într-adevăr, nimic neobişnuit nu avea motiv să se întâmple, nu era nici mai cald, nici mai frig decât altă dată, am ajuns în acelaşi interval de timp în Piaţa Unirii, am stat ca de obicei la semafor, luând în seamă faza la care a ajuns construcţia patinoarului, apoi, după ce am traversat strada, atenţia mi-a fost atrasă de nişte panouri, ce arătau ca nişte table de şcoală…

De departe nu-mi dau seama ce scrie pe ele, deoarece cu certitudine scrie ceva… Mă apropii destul de mult pentru a vedea mai bine şi simt că mă lasă picioarele, cineva a pus întrebări existenţiale în mijlocul Clujului, crezând că oamenii le vor lua în serios, dar din păcate numai nişte fircălituri şi denumiri ale unor „mari” echipe de fotbal se puteau citi.

Destul v-am fiert, de fapt nu era o întrebare la care trebuia să răspunzi, ci pur şi simplu să continui un enunţ, care începea aşa: „Înainte de a muri, aş vrea să…”

V-aţi gândit vreodată ce aţi vrea să faceţi, care ar fi cel mai important lucru de făcut atunci când afli că doar puţine zile mai ai de petrecut în această lume, bună sau rea, aşa cum singuri ne-am făurit-o?  Poate că această întrebare ar trebui să fie zilnic în faţa ochilor noştri, pentru a ne aminti neîncetat că suntem doar vremelnic în această viaţă , că de obicei lucrurile cele mai importante le lăsăm pentru mâine, pentru săptămâna viitoare, sau pentru … niciodată.

Cum ai mai vrea să alergi către cei dragi şi să le arăţi iubirea ta, atunci când totul în jur e înceţoşat şi nicio speranţă nu se mai iveşte la orizont…

Nu ştiu ce aţi vrea voi, dar eu, „Înainte de a muri, aş vrea să apuc să trăiesc într-o lume normală, în care copiii merg la şcoală iar părinţii la serviciu, fără frica de a nu se mai întâlni la sfârşitul zilei din cauza unora cu creiere de furnică, spălate şi uscate, care în numele unei religii terorizează o planetă întreagă. Aş vrea să apuc să trăiesc într-o lume în care mâncarea este mâncare, nu o complicată formulă chimică, apa curge proaspătă din izvoare cristaline, iar medicamentele sunt doar o amintire, un coşmar ce a secătuit populaţia planetei câteva secole.” 

Dacă mai sunt tablele la locul lor, voi scrie asta acolo. Dacă nu vreţi să-mi scrieţi mie, v-aş ruga să scrieţi asta fiecare în parte, într-un caiet secret:                                            ” Înainte de a muri, aş vrea să…”

Voi ataşa şi poze.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni