Arhivele lunare: octombrie 2019

Ziua în care m-am rătăcit

E o zi minunată de august, vara e încă în deplinătatea puterilor, e cald, aproape prea cald la ora 9 şi câteva minute, când cobor din trenul ce mă aduce de la Cluj. Ştiu că pentru a ajunge la marginea Aiudului, localitatea din care începe Camino prin Apuseni, am de făcut vreo 4-5 km, aşa că mă interesez dacă nu cumva este vreun autobuz. Prin Aiud am marcat deja, săgeţile Sf. Iacob se află la toate intersecţiile, dar acum vreau ca până la Măgina să urmez un drum mărginaş, nu cel asfaltat şi parcurs de maşini.

Spre norocul meu, găsesc o maşină care se îndreaptă exact pe direcţia dorită, aşa că, în câteva minute, iată-mă anulând săgeata care duce pe şosea şi marcând una care duce spre stânga, spre drumul pe care-l bănui dincolo de un pârâu. Cineva mi-a spus să nu mă aventurez pe acolo, fiindcă e plin de câini. Cu toate acestea, mă avânt la drum şi încep să marchez cu spor, în ciuda mai multor persoane care se îndoiesc că acea potecă mă va duce la Măgina… Hmm!

Ba chiar acolo m-a dus, pe un câmp plantat cu varză şi alte legume… Un drum plăcut, fără dificultăţi şi, mai ales, fără câini.

De aici cunoşteam deja traseul, pe la Mănăstirea Măgina, apoi peste deal, direct în comuna Livezile. Cum anul trecut, când am mai trecut eu pe aici, nu reuşisem să mă întâlnesc cu primarul şi să-i expun mai pe larg proiectul cu Camino de Santiago prin Apuseni, m-am gândit că n-ar fi rău să-mi încerc acum norocul… Noroc sau ghinion? Se va vedea în cele ce urmează…

Da, primarul din Livezile era la primărie, am avut o convorbire amicală, la sfârşitul căreia, parcă michiduţă m-a îndemnat să întreb dacă nu cumva ar fi un drum care să ajungă în Vălişoara sau în Cheile Vălişoarei, dar care să nu fie pe şosea.

– Uite, acolo sus pe creastă se poate merge, ajungeţi la Schit, apoi, mai întrebaţi. Cred că puteţi coborî în Poiana Aiudului.

– Păi, Poiana Aiudului este prea aproape, pot merge până la Vălişoara?

– Da, sigur, mai întrebaţi, mă concediază el cu un gest, semn că întrevederea a luat sfârşit.

Plec încântată la drum, ca proasta satului, care crede că pe vârful muntelui e ca pe Corso, întâlneşti la tot pasul oameni pe care să-i poţi întreba pe ce stradă s-o iei. Dacă aş fi fost la prima mea călătorie prin munţi, aş mai fi avut ceva circumstanţe atenuante, dar aşa…

Prima acţiune, desfiinţez săgeata care arată că drumul merge pe şosea, pictez două (DOUĂ) săgeţi spre stânga, apoi plec în ritm alert, azi voi marca un drum pe care nu l-am mai parcurs, mă aliniez şi eu la lumea modernă, în care toate sunt doi sau trei în unul, pentru economie şi rapiditate.

Până la Schit e floare la ureche, fiindcă sunt marcaje, un drum care, ce-i drept, îţi cam dă palpitaţii fiindcă urcă pe un versant abrupt, drept pentru care mă opresc de vreo două ori, ca să beau apă şi să-mi reglez respiraţia. Temperatura este de acum foarte ridicată, gradele sunt peste 30, cu toată pădurea, e cam greu de urcat… Iată că ajung la faimosul schit, unde trei măicuţe tinere îmi ies în întâmpinare, avertizate de lătratul a trei câini de rasă, doi ca Lassie, iar unul negru şi flocos.

La întrebarea mea, dacă ar fi un drum care duce la Vălişoara, răspunsul lor este negativ, în sensul că n-au habar, ele nu se plimbă prin munţi. Una îmi spune totuşi că ştie că este un drum care duce la Mănăstirea Râmeţ. Nu este direcţia pe care doresc s-o apuc, sper să găsesc drumul cel bun, care mă va duce spre Cheile Vălişoarei, una dntre cele mai pitoreşti zone din Apuseni.

Părăsesc schitul cu speranţa că drumul cel bun mi se va arăta cumva, n-am idee cum, dar marchez conştiincios în continuare, dacă asta am început să fac, să duc lucrul până la capăt.

Oau!!! Ies din pădure, mai urc pe o păşune montană cu iarbă moale, lungă şi deasă câteva sute de metri, apoi, ajung în Rai. De jur împrejurul meu se întinde o panoramă ce-ţi taie răsuflarea, munţii verzi, împodobiţi de păduri, porumbişti ce încep a îngălbeni, iar pierzându-se în ceaţa depărtării, Aiudul, cu acoperişuri gri şi roşii ce abia se mai zăresc.

„Parcă nici n-am mers prea mult”, mă gândesc, văzând că punctul din care am plecat este încă vizibil. Mai urc un pic şi dau de o cruce, iar de acolo se văd deja şi Cheile Vălişoarei, aidoma unui castel din vremuri de mult apuse, în care cavalerii se adăpostesc între două războaie. Chiar la poalele muntelui se vede Poiana Aiudului, localitate frumoasă, cu oameni gospodari. Nicio cărare însă nu coboară spre sat, aşa că urmez poteca pe care am apucat, dar care, din nefericire, o ia spre sud-vest, nu spre vest, aşa cum ar trebui, pentru a ajunge acolo unde-mi doresc.

Merg şi marchez, marchez şi merg, preţ de încă vreo patru kilometri, neîncetând să mă minunez de frumuseţea ce mă înconjoară. Apoi, îmi dau seama definitiv că drumul acesta nu mă va duce niciodată în Vălişoara. ” Cât de cretină am putut să fiu, încât să cred că voi mai întâlni pe cineva pe vârful muntelui, dispus să mă îndrume?”

Îl sun pe soţul meu, care-mi confirmă ceea ce bănuiam deja, dacă voi mai merge pe acest drum, nu se ştie unde voi ajunge, dar numai în Vălişoara nu! Ah, am uitat să spun, semnal la telefon ai doar din când în când, iar internet, ioc!

Mă întorc pe unde am venit, învinsă şi frustrată, furioasă că am muncit aâta degeaba, dar nu este altă soluţie. Peste vreun kilometru, iaca un om cu caprele:

– Veniţi de la Rîmeţ? mă întreabă el, după ce ne salutăm politicos.

– Nu, vin din Livezile, voiam să ajung la Vălişoara, dar cred că nu acesta este drumul.

– Nu, nu, trebuie să vă întoarceţi vreo 3 km, apoi o puteşi lua pe deal în jos, acolo mai sunt ele drumuri şi ajungeţi în Poiana Aiudului…

Ca să n-o mai lungesc, am făcut ce mi-a spus omul, dar nici urmă de cărare, doar o pădure se întinde între mine şi satul ce se ghiceşte cam la doi km mai jos. Mda, dar pădurea e înconjurată de spini, nu contează, soarele începe să se rostogolească spre orizont, aşa că o iau prin pădure în jos, cu picioarele zdravăn ” muşcate” de măcieşii pe care nu i-am putut nicicum evita.

E în continuare cald, pădurea e al naibii de abruptă, fac mai multe „etape” pe fund, de la un copac la celălalt, Când credeam că spre dreapta e salvarea mea, mă afund din nou în nişte tufişuri ţepoase, din care mă întorc şi mai rănită, exact de unde am pornit. Mai am două degete de apă caldă ca ceaiul, iar o sfârşeală mă cuprinde, mă gândesc că dacă mă întind un pic, o să mă simt mai bine. Ce ironie, sunt la un pas de civilizaţie şi s-ar putea să-mi las oasele pe aici, iar nimeni să nu mă mai găsească în pădurea asta sălbatică şi ţepoasă.

Îmi mai fac un pic de curaj, cobor din copac în copac, genunchii îmi sunt ţepeni, iar după ce trec de ultima centură de ţepi şi ies în sfârşit pe o păşune, plină cu gogoloaie de fân, ce parcă-mi zâmbesc în lumina asfinţitului.

” Oau, am reuşit!” mă bucur înainte de vreme. Abia apoi văd că zona e înconjurată de gard electric, iar omul cu caprele îmi spusese că voi ieşi într-un loc în care cineva creşte o sută de bivoli. Deci am venit bine, nu trebuia să găsesc nicio cărare, până… aici. iată una, în depărtare se aud maşinile, picioarele mele sunt parcă ale omului de tinichea, dar nu mai este mult, nu mai trebuie să fie mult… Cobor acum pe un drum de maşină, de tractor, de ce-o fi şi… iată, şoseaua, de care mă mai desparte doar… un râu. Fără pod, fără punte, utilajele agricole trec direct prin apă. Aşa fac şi eu, desculţă prin piatra mărunt concasată, care înţeapă a naibii, dar… şoseaua şi izvorul, mă întorc 0 sută de metri ca să iau apă, ştiu că aici este un izvor. O piatră kilometrică mă face să râd, plânsul nu-şi are rostul acum, când am ieşit la liman: LIVEZILE 1 KM. Deci toată zbaterea mea de câteva ore a fost ca să… ce?

Beau apă, multă apă şi mănânc un pachet de covrigei. Telefonul mai are 1% baterie, îi trimit mesaj soţului meu să vină să mă ia de undeva de pe drum, apoi pornesc spre Poiana Aiudului, marcând bineînţeles, că doar n-o să pierd vremea.

Ajung la un bar în care şi anul trecut am pus telefonul la încărcat, dar este cam singurul deja-vu de azi, Apoi, lângă partea dreaptă a podului, „găsesc” semnal, pentru a-i da mai multe date soţului meu care deja a pornit în căutarea mea, iar tocmai când noaptea se instala pentru cele câteva ore ce-i sunt consacrate, apare şi maşina salvatoare, urc rapid, mai merge înainte fiindcă aici şoseaua e strâmtă şi sunt curbe, nu poate să întoarcă. Ajunsesem până în chei, se vedea deja Castelul Cavalerilor când ne-am întâlnit.

Tocmai mă gândeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, a fost o zi lungă, dar de acum gata, mergem la Lupşa, e weekend, totul e bine când se termină cu bine…. Opreşte maşina la intrarea în Poiana Aiudului pentru ca eu să-mi aranjez „sculele” de vopsit, moment în care aceasta (maşina) moare subit. Nicio lumină, nicio semnalizare, uşa de la portbagaj blocată, geamul de la şofer deschis.

Mda, asta ar putea fi subiectul altei povestiri, dar am obosit deja. Era firul de minus de la baterie, desprins de la şasiu. Un vecin din Cluj, om de bine şi de meserie a fost salvarea noastră.

La ora unu din noapte, ajungeam şi noi la Lupşa, după o zi pe care n-aş vrea s-o mai trăiesc vreodată.

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă

Până când, bă, până când?!!!

Zilele trecute, am făcut o călătorie scurtă, cu un tren de rută lungă. Las la o parte gândul că avea doar două vagoane supraetajate, care pe vremuri se întâlneau doar la trenuri de scurt parcurs şi încerc să urc în vagonul a cărei uşă era parţial blocată de doi tineri bine „bronzaţi”, cu accent moldovenesc, care vorbeau în gura mare, părându-li-se că sunt singurii pasageri, sau măcar cei mai importanţi.

Caut un loc liber la clasa I, care se află la parterul unuia dintre cele două vagoane, dar nu mă aşez bine, că cei doi apar şi ei, noroc că la celălalt capăt al vagonului… (mă gândesc, nu ştiu de ce). În următoarea secundă însă, o râgâială din toată fiinţa zgâlţâie geamurile vagonului, iar eu nu mă pot abţine:

– Aţi venit din cocină? Niciun răspuns, dar cei doi se hlizesc şi încep să fredoneze o manea. Mă rog în sinea mea să înceteze cât mai curând, dar… speranţe deşarte… Din telefonul mastodontic al unuia dintre ei, cel care se mândrea cu o podoabă capilară vopsită într-un galben strident, începe să se reverse o muzică rap dintre cele mai palpitante, din acelea care te fac să-ţi crească tensiunea, să blestemi ziua în care te-ai făcut ceferist şi momentul în care ai hotărât să urci în acest vagon. Şansele de a-i întâlni pe cei doi puteau fi reduse cu 50 la sută, dacă aş fi urcat în vagonul celălalt.

După un timp (ce-i drept, nu prea îndelungat), în care valurile de supermuzică se revărsau ca duhoarea peste noi toţi, simt că nu mai rezist, aşa că mă îndrept spre sursa ei, telefonul aşezat parcă simbolic pe cutia pentru gunoi de lângă proprietarul ce mormăie entuziasmat versurile fără cap şi fără coadă, ale unui „artist” de mahala.

– Vă rog să opriţi muzica, este o lipsă de respect faţă de ceilalţi călători să daţi volumul atât de tare.

– Dar unde scrie că n-am voie să ascult muzică?

– Dar unde scrie că ai? Că despre cei 7 ani de acasă, nici nu are rost să te întreb.

În timp ce omul opreşte audiţia, mai apare un domn care-i spune să-şi ia căşti dacă vrea să asculte muzică în public, iar liniştea se aşterne peste întreaga comunitate, doar zgomotul roţilor de tren se mai aude, liniştitor şi paşnic.

Bineînţeles că atunci când a venit conductorul, cei doi şi-au luat băgăjelul şi au plecat la clasa a doua.

Am fost la început furioasă, apoi tristă, gândindu-mă că nu eram singurul pasager deranjat de muzica necivilizatului, dar singura care am luat cu adevărat atitudine. În ochii celorlalţi, vedeam aprobarea pentru ceea ce făceam, dar şi frica, o mare frică de… „dacă ne vede cineva, dacă ne face ceva, dacă….” acea frică pe care românii au trăit-o zeci de ani şi care-i face ca şi în ziua de azi să fie capete plecate, lăsându-i pe alţii să le conducă vieţile, pe cei ce votează în funcţie de cât de roşie este găleata pe care au primit-o plocon înainte de alegeri. Ce dacă-i goală şi aşa va rămâne: „Măcar ăştia ne-au dat ceva, maică!”

Dacă mai există vreo speranţă pentru România, ea nu stă în ascultătorii de rap cărora nu le pasă de cei din jur, nici a fricoşilor care nu crâcnesc, lăsându-i pe primii să-şi facă de cap… Deci, pe ce mâini rămâne ţara asta? Sunt curioasă, fiindcă eu sunt optimistă de felul meu, dar întâmplarea aceasta m-a cam dat peste cap.

Să fiţi înţelepţi şi buni!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă.

Walking Month – Povestea nereuşitei mele

Iată că ultima zi a mersului pe jos s-a scurs precum nisipul din clepsidră, iar acum suntem din nou liberi (noi, cei angrenaţi în competiţie) să ne trezim mai târziu, să facem doar paşii necesari pentru a ne deplasa de ici-colea, fără obsesia urmăririi constante a brăţării numărătoare de paşi pentru a vedea dacă ne-am îndeplinit targetul, iar dacă nu, să mai facem un efort. În caz că l-am îndeplinit, dar parcă mai avem un pic de vlagă, să mai facem nişte paşi în plus, cine ştie, poate-poate vom ajunge printre primii la final…

Am pornit la drum fără iluzia că voi fi printre câştigători, fiindcă din start nu îndeplineam una dintre condiţii, aceea de a avea o echipă formată din patru membri. Am pornit cu o echipă de numai trei membri, deoarece în România, sau, mă rog, printre cunoscuţii mei, n-am găsit încă trei oameni care să vrea să doneze, dar şi să-şi asume un angajament. Unii voiau să meargă pe jos, dar să nu dea bani, (că cine ştie ce fac ĂŞTIA cu ei), alţii voiau să doneze, dar erau prea leneşi pentru a face şi nişte paşi în plus, faţă de obişnuinţele lor zilnice.

Mă rog, ca la casa săracului, când e făină nu-i slănină, când e ulei, nu-i orez, sau, la un moment dat, lipsesc toate. (aceasta fiind cea mai frecventă situaţie).

Am înjghebat deci o echipă şchioapă (ca o masă cu trei picioare, căreia cu greu îi găseşti echilibrul), care aşa a rămas până la sfârşit.

Dar nu mai contează rezultatele finale, pot spune doar că din totalul de 1.500.427 de paşi ai echipei, ai mei au fost 683.098.

Eu mă număr printre oamenii care iau lucrurile în serios, indiferent despre ce este vorba. Dacă mă pui să stivuiesc lemne, voi face o stivă cât se poate de artistică, iar dacă trebuie să merg pe jos, voi merge până cad în nas. Pentru mine, această lună de competiţie a fost despre propriile mele limite, am învăţat să merg în fiecare zi până la capăt, din prima până în ultima zi a concursului.

Am fost de patru ori pe Camino de Santiago, dar acum mi s-a părut mai greu decât acolo, fiindcă a fost un „Camino după orele de program”, suplimentar, după o zi plină de lucru, cu două job-uri şi mai voind să fiu şi mamă, bunică, soţie, printre ele… Pe Camino, singurul tău scop este să mergi cât poţi de mult, cât te duc picioarele. La Walking Month de asemenea trebuie să mergi cât poţi de mult, dar după ce ţi-ai îndeplinit celelalte atribuţii zilnice. Nu mă plâng, îi admir pe cei care au făcut milioane de paşi, probabil timpul, vârsta şi condiţia fizică au fost mai mult de partea lor, decât de partea mea.

În această lună am urcat doar o dată într-un autobuz de oraş, am învăţat că traversarea pe la trecerea de pietoni şi nu prin locul în care ajungi mai repede pe partea cealaltă a străzii este aducătoare de paşi (şi de siguranţă personală), am văzut locuri din Cluj pe care nici nu bănuiam că există, îmbogăţindu-mi sufletul cu imagini minunate.

Abia aştept competiţia de anul viitor, dar până atunci, vă doresc mulţi paşi, că sunt izvor de sănătate! Am lăsat pe drum vreo patru kilograme şi mă simt foarte bine în pielea mea de acum, aşa că voi continua antrenamentul.

WALKING MONTH 2020 (DOUĂZECI DOUĂZECI), PĂZEA!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Clujul pe tălpi

Walking Month – primii 300.000 de paşi

Am avut o perioadă mai aglomerată, dar acum simt că este momentul să mai scriu câte ceva, scrisul este la un moment dat ca un blestem, vrei – nu vrei, musai să scrii!

Particip la walking month, un fel de competiţie caritabilă, ideea este să faci cât mai mulţi paşi . Anul acesta, la ediţia a V-a a acestei competiţii-eveniment, mergem pe jos şi am cotizat pentru o ambulanţă pentru satele din Transilvania. Cei interesaţi se pot informa pe internet, scopul acestor rânduri nu este acela de a face reclamă, sau de a mă lăuda. Ceea ce vreau să spun este că mi-am propus să fac minimum 20.000 de paşi pe zi, iar cu mici excepţii, am reuşit. Cert este că în primele 15 zile am ajuns la 300.000 de paşi, toţi citadini, n-am avut ocazia să fac nicio ieşire în natură, unde, cu siguranţă numărul lor ar fi fost mult mai mare

Mi se pare uimitor faptul că în aceste două săptămâni, fiind eu o încăpăţânată şi dorind neapărat să fac norma zilnică de paşi, am văzut locuri din Cluj care nici măcar nu bănuiam că există, străzi aristocratice, o lume despre care nu ştiam nimic.

M-am plimbat la diverse ore din zi şi din noapte (nu foarte târziu, totuşi), iar impresia generală a fost că foarte puţini oameni mai merg pe jos. Unii nu mai pot, alţii din comoditate, sau pur şi simplu, din obişnuinţă. Este şi acesta un lucru care ne-a îndepărtat unii de alţii, fiecare în maşina şi cu gândurile lui, sau în autobuz, manevrând asiduu gadget-uri din ce în ce mai sofisticate. Când treci pe jos pe o străduţă îngustă şi întâlneşti un localnic care te salută, crezând că eşti de prin vecini (cine în afară de mine mai merge pe jos din Grigorescu în Zorilor, sau din Mănăştur în Mărăşti?) te simţi cumva mai aproape, comunitatea nu mai e atât de largă încât membrii ei insignifianţi se pot compara cu furnicile dintr-un muşuroi, devine personalizată, eşti tu, eu, doamna cu coc şi pardesiu gri ce tocmai traversează strada…

Voi continua probabil să fac mulţi paşi şi după terminarea concursului, care, de fapt, în primul rând este un apel către toţi doritorii pentru schimbarea modului de a trăi, pentru a face ceva simplu, dar foarte util pentru propria sănătate. Oricum, după 300.000 de paşi, 3 kg în minus şi un tonus excelent, merită să continui acest stil de viaţă.

Să aveţi o zi cu soare şi cu mulţi paşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă