Ziua în care m-am rătăcit

E o zi minunată de august, vara e încă în deplinătatea puterilor, e cald, aproape prea cald la ora 9 şi câteva minute, când cobor din trenul ce mă aduce de la Cluj. Ştiu că pentru a ajunge la marginea Aiudului, localitatea din care începe Camino prin Apuseni, am de făcut vreo 4-5 km, aşa că mă interesez dacă nu cumva este vreun autobuz. Prin Aiud am marcat deja, săgeţile Sf. Iacob se află la toate intersecţiile, dar acum vreau ca până la Măgina să urmez un drum mărginaş, nu cel asfaltat şi parcurs de maşini.

Spre norocul meu, găsesc o maşină care se îndreaptă exact pe direcţia dorită, aşa că, în câteva minute, iată-mă anulând săgeata care duce pe şosea şi marcând una care duce spre stânga, spre drumul pe care-l bănui dincolo de un pârâu. Cineva mi-a spus să nu mă aventurez pe acolo, fiindcă e plin de câini. Cu toate acestea, mă avânt la drum şi încep să marchez cu spor, în ciuda mai multor persoane care se îndoiesc că acea potecă mă va duce la Măgina… Hmm!

Ba chiar acolo m-a dus, pe un câmp plantat cu varză şi alte legume… Un drum plăcut, fără dificultăţi şi, mai ales, fără câini.

De aici cunoşteam deja traseul, pe la Mănăstirea Măgina, apoi peste deal, direct în comuna Livezile. Cum anul trecut, când am mai trecut eu pe aici, nu reuşisem să mă întâlnesc cu primarul şi să-i expun mai pe larg proiectul cu Camino de Santiago prin Apuseni, m-am gândit că n-ar fi rău să-mi încerc acum norocul… Noroc sau ghinion? Se va vedea în cele ce urmează…

Da, primarul din Livezile era la primărie, am avut o convorbire amicală, la sfârşitul căreia, parcă michiduţă m-a îndemnat să întreb dacă nu cumva ar fi un drum care să ajungă în Vălişoara sau în Cheile Vălişoarei, dar care să nu fie pe şosea.

– Uite, acolo sus pe creastă se poate merge, ajungeţi la Schit, apoi, mai întrebaţi. Cred că puteţi coborî în Poiana Aiudului.

– Păi, Poiana Aiudului este prea aproape, pot merge până la Vălişoara?

– Da, sigur, mai întrebaţi, mă concediază el cu un gest, semn că întrevederea a luat sfârşit.

Plec încântată la drum, ca proasta satului, care crede că pe vârful muntelui e ca pe Corso, întâlneşti la tot pasul oameni pe care să-i poţi întreba pe ce stradă s-o iei. Dacă aş fi fost la prima mea călătorie prin munţi, aş mai fi avut ceva circumstanţe atenuante, dar aşa…

Prima acţiune, desfiinţez săgeata care arată că drumul merge pe şosea, pictez două (DOUĂ) săgeţi spre stânga, apoi plec în ritm alert, azi voi marca un drum pe care nu l-am mai parcurs, mă aliniez şi eu la lumea modernă, în care toate sunt doi sau trei în unul, pentru economie şi rapiditate.

Până la Schit e floare la ureche, fiindcă sunt marcaje, un drum care, ce-i drept, îţi cam dă palpitaţii fiindcă urcă pe un versant abrupt, drept pentru care mă opresc de vreo două ori, ca să beau apă şi să-mi reglez respiraţia. Temperatura este de acum foarte ridicată, gradele sunt peste 30, cu toată pădurea, e cam greu de urcat… Iată că ajung la faimosul schit, unde trei măicuţe tinere îmi ies în întâmpinare, avertizate de lătratul a trei câini de rasă, doi ca Lassie, iar unul negru şi flocos.

La întrebarea mea, dacă ar fi un drum care duce la Vălişoara, răspunsul lor este negativ, în sensul că n-au habar, ele nu se plimbă prin munţi. Una îmi spune totuşi că ştie că este un drum care duce la Mănăstirea Râmeţ. Nu este direcţia pe care doresc s-o apuc, sper să găsesc drumul cel bun, care mă va duce spre Cheile Vălişoarei, una dntre cele mai pitoreşti zone din Apuseni.

Părăsesc schitul cu speranţa că drumul cel bun mi se va arăta cumva, n-am idee cum, dar marchez conştiincios în continuare, dacă asta am început să fac, să duc lucrul până la capăt.

Oau!!! Ies din pădure, mai urc pe o păşune montană cu iarbă moale, lungă şi deasă câteva sute de metri, apoi, ajung în Rai. De jur împrejurul meu se întinde o panoramă ce-ţi taie răsuflarea, munţii verzi, împodobiţi de păduri, porumbişti ce încep a îngălbeni, iar pierzându-se în ceaţa depărtării, Aiudul, cu acoperişuri gri şi roşii ce abia se mai zăresc.

„Parcă nici n-am mers prea mult”, mă gândesc, văzând că punctul din care am plecat este încă vizibil. Mai urc un pic şi dau de o cruce, iar de acolo se văd deja şi Cheile Vălişoarei, aidoma unui castel din vremuri de mult apuse, în care cavalerii se adăpostesc între două războaie. Chiar la poalele muntelui se vede Poiana Aiudului, localitate frumoasă, cu oameni gospodari. Nicio cărare însă nu coboară spre sat, aşa că urmez poteca pe care am apucat, dar care, din nefericire, o ia spre sud-vest, nu spre vest, aşa cum ar trebui, pentru a ajunge acolo unde-mi doresc.

Merg şi marchez, marchez şi merg, preţ de încă vreo patru kilometri, neîncetând să mă minunez de frumuseţea ce mă înconjoară. Apoi, îmi dau seama definitiv că drumul acesta nu mă va duce niciodată în Vălişoara. ” Cât de cretină am putut să fiu, încât să cred că voi mai întâlni pe cineva pe vârful muntelui, dispus să mă îndrume?”

Îl sun pe soţul meu, care-mi confirmă ceea ce bănuiam deja, dacă voi mai merge pe acest drum, nu se ştie unde voi ajunge, dar numai în Vălişoara nu! Ah, am uitat să spun, semnal la telefon ai doar din când în când, iar internet, ioc!

Mă întorc pe unde am venit, învinsă şi frustrată, furioasă că am muncit aâta degeaba, dar nu este altă soluţie. Peste vreun kilometru, iaca un om cu caprele:

– Veniţi de la Rîmeţ? mă întreabă el, după ce ne salutăm politicos.

– Nu, vin din Livezile, voiam să ajung la Vălişoara, dar cred că nu acesta este drumul.

– Nu, nu, trebuie să vă întoarceţi vreo 3 km, apoi o puteşi lua pe deal în jos, acolo mai sunt ele drumuri şi ajungeţi în Poiana Aiudului…

Ca să n-o mai lungesc, am făcut ce mi-a spus omul, dar nici urmă de cărare, doar o pădure se întinde între mine şi satul ce se ghiceşte cam la doi km mai jos. Mda, dar pădurea e înconjurată de spini, nu contează, soarele începe să se rostogolească spre orizont, aşa că o iau prin pădure în jos, cu picioarele zdravăn ” muşcate” de măcieşii pe care nu i-am putut nicicum evita.

E în continuare cald, pădurea e al naibii de abruptă, fac mai multe „etape” pe fund, de la un copac la celălalt, Când credeam că spre dreapta e salvarea mea, mă afund din nou în nişte tufişuri ţepoase, din care mă întorc şi mai rănită, exact de unde am pornit. Mai am două degete de apă caldă ca ceaiul, iar o sfârşeală mă cuprinde, mă gândesc că dacă mă întind un pic, o să mă simt mai bine. Ce ironie, sunt la un pas de civilizaţie şi s-ar putea să-mi las oasele pe aici, iar nimeni să nu mă mai găsească în pădurea asta sălbatică şi ţepoasă.

Îmi mai fac un pic de curaj, cobor din copac în copac, genunchii îmi sunt ţepeni, iar după ce trec de ultima centură de ţepi şi ies în sfârşit pe o păşune, plină cu gogoloaie de fân, ce parcă-mi zâmbesc în lumina asfinţitului.

” Oau, am reuşit!” mă bucur înainte de vreme. Abia apoi văd că zona e înconjurată de gard electric, iar omul cu caprele îmi spusese că voi ieşi într-un loc în care cineva creşte o sută de bivoli. Deci am venit bine, nu trebuia să găsesc nicio cărare, până… aici. iată una, în depărtare se aud maşinile, picioarele mele sunt parcă ale omului de tinichea, dar nu mai este mult, nu mai trebuie să fie mult… Cobor acum pe un drum de maşină, de tractor, de ce-o fi şi… iată, şoseaua, de care mă mai desparte doar… un râu. Fără pod, fără punte, utilajele agricole trec direct prin apă. Aşa fac şi eu, desculţă prin piatra mărunt concasată, care înţeapă a naibii, dar… şoseaua şi izvorul, mă întorc 0 sută de metri ca să iau apă, ştiu că aici este un izvor. O piatră kilometrică mă face să râd, plânsul nu-şi are rostul acum, când am ieşit la liman: LIVEZILE 1 KM. Deci toată zbaterea mea de câteva ore a fost ca să… ce?

Beau apă, multă apă şi mănânc un pachet de covrigei. Telefonul mai are 1% baterie, îi trimit mesaj soţului meu să vină să mă ia de undeva de pe drum, apoi pornesc spre Poiana Aiudului, marcând bineînţeles, că doar n-o să pierd vremea.

Ajung la un bar în care şi anul trecut am pus telefonul la încărcat, dar este cam singurul deja-vu de azi, Apoi, lângă partea dreaptă a podului, „găsesc” semnal, pentru a-i da mai multe date soţului meu care deja a pornit în căutarea mea, iar tocmai când noaptea se instala pentru cele câteva ore ce-i sunt consacrate, apare şi maşina salvatoare, urc rapid, mai merge înainte fiindcă aici şoseaua e strâmtă şi sunt curbe, nu poate să întoarcă. Ajunsesem până în chei, se vedea deja Castelul Cavalerilor când ne-am întâlnit.

Tocmai mă gândeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, a fost o zi lungă, dar de acum gata, mergem la Lupşa, e weekend, totul e bine când se termină cu bine…. Opreşte maşina la intrarea în Poiana Aiudului pentru ca eu să-mi aranjez „sculele” de vopsit, moment în care aceasta (maşina) moare subit. Nicio lumină, nicio semnalizare, uşa de la portbagaj blocată, geamul de la şofer deschis.

Mda, asta ar putea fi subiectul altei povestiri, dar am obosit deja. Era firul de minus de la baterie, desprins de la şasiu. Un vecin din Cluj, om de bine şi de meserie a fost salvarea noastră.

La ora unu din noapte, ajungeam şi noi la Lupşa, după o zi pe care n-aş vrea s-o mai trăiesc vreodată.

Şi-am încălecat pe-o şa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s