Ieri, a fost 1 Mai.Pentru a sărbători cum se cuvine această zi, ne-am zis: hai să facem o excursie.! (Ceea ce, între noi fie vorba, nu este ceva ce facem doar de 1 Mai…)

Zis și făcut! Ziua se anunța superbă și-a fost tot așa până am ajuns la releul de la Hădărău, când a început să se înnoreze. Nori răzleți însă, chiar fotogenici, aș putea spune. După ce am căutat un pic drumul ce duce după Mărgaia și bineînțeles că l-am și găsit, dar destul de puțin umblat, tufișurile îl vor ascunde în scurt timp, am început urcarea…

Eu nu mă pot minuna de-ajuns cât de bine arată Lupșa de aici, se vede de la un capăt la celălalt, de la Valea Lupșii la Hădărău. Pomii înfloriți îi dau un aer de sărbătoare, iar în fundal, maiestuos, Muntele Mare, ca un bătrân înțelept, cu fruntea acoperită încă de zăpadă, ne privește prietenos.

Doamne, în ce locuri frumoase trăim! Oare suntem în stare să ne dăm seama de acest lucru?

Urcăm mai sus și, ce să vezi, Vârful Curcubăta se zărește în depărtare, purtând albeața zăpezii pe creștet. Suntem pe culme, în dreapta e satul Curmătură, cu cele câteva case presărate printre pomii înfloriți.

După o porțiune de drum mai accesibilă, iată că apare o urcare ”de zile mari” prin pădurea care se trezește la viață, cu păsărele care ciripesc vesele în dimineața de Întâi de Mai.

Iar o porțiune ”de parc”, cu drum prin iarba de un verde crud, aproape bacovian, apoi iată, șura pe care o știu aici de ani de zile, încă e în picioare și poate chiar folosită. Aici sunt două drumuri, unul urcă, iar celălalt, spre dreapta, trece pe sub șură. Îi zic lui Ștefan să mergem spre dreapta, dar el urcă, așa că mă iau după el, cu toate că am un sentiment de deja-vu, parcă am mai mers o dată pe acolo și n-a fost cea mai bună alegere…

Mergem și mergem, Masha e în culmea fericirii, am luat-o și pe ea, considerând că drumul nu va fi foarte lung. Scopul nostru este să ajungem pe Valea Șesii, apoi, să ne întoarcem pe drum și pe calea ferată transformată în potecă, înapoi acasă.

Suntem cam în întârziere, Ștefan trebuie să plece la Cluj, așa că el o ia de-a dreptul, să coborâm prin pădure. Eu că nu, or fi hățișuri, am o experiență nu tocmai plăcută de acum câțiva ani, când am hălăduit singură prin pădurea din apropiere de Cheile Vălișoarei, dar m-am rătăcit. (Ziua în care m-am rătăcit).

De gura mea, revenim din nou la drumul care, surpriză, se termină brusc, într-un hățiș. Ei, abia acum îmi amintesc că și acum vreo 10 ani, am pățit la fel. Gata, nu mai avem de ales, la vale prin pădure, noroc că e destul de rară și fără plante cu țepi, care să ne agațe și să ne oprească din drum.

Eu mai fac poze, mă bucur de soarele eliberat într-un final de norii care s-au îndreptat spre alte zări, pădurea de fag e încântătoare, frunzele foșnesc sub tălpile mele, dar… n-am idee încotro a luat-o Ștefan. Tot făcând poze și tot coborând, l-am pierdut din vizor. Ștefaaan! strig de mai multe ori, din toți bojocii, dar, nimic. Culmea, apare Masha, care era cu el (probabil îl considera câinele alfa din haita noastră, fiind mereu primul), dar cumva din spatele meu. No! Mai fac câțiva pași în direcția mea de deplasare, când aud: Manuelaaa! Era fix de-acolo de unde venise Masha. Bun! Întoarcere cu 90 de grade și revizuirea traseului. Acolo unde mergeam eu, ajungeam într-o râpă, care dădea în Arieș. Nu era tocmai cea mai fericită variantă.

Ei și după ce era să calc un șarpe gri, care tocmai traversa prin fața mea la marginea unui pârâu din care, în sfârșit, Masha-și poate reface proviziile de apă, urmând pârâul, ajungem pe un drum… UN DRUM! Numai cine nu s-a rătăcit niciodată, nu înțelege bucuria de a găsi, în sfârșit, un drum, după mersul ”din copac în copac” și alunecatul pe frunze veștede.

Poate dacă luam varianta prin dreapta de la acea șură, veneam exact pe drumul acesta, dar… mai aveam nevoie de o aventură și de puțină adrenalină, că doar e 1 Mai, nu-i așa?

Apoi, nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Ah, ba da, am întâlnit un măgăruș, ale cărui răgete ne-au petrecut pe o porțiune de drum.Ștefan a luat-o mai repede la picior după ce am ajuns în Valea Șesii, iar eu cu Masha, mai domol. Ba am mai dus-o și în brațe, că începuse să șchiopăteze. Să cari 12 kilograme de câine nu e de colea, dar mi-a tare dragă, așa că, șontâc-șontâc, am ajuns și noi acasă, la timp pentru a ne lua rămas-bun de la Ștefan.

Eh, cam asta am făcut noi, de 1 Mai.

S-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu