Ziua de 21 august se dovedeşte una deosebit de frumoasă, încă înainte de a ieşi din Abrud       ( a trebuit să ne întoarcem 2 km înapoi pe drumul de ieri, pentru a lua la pas şoseaua spre Brad) mi-am dat jos jacheta pe care o îmbrăcasem la plecare, în ideea că la ora 7 e destul de frig. Temperatura e deja foarte plăcută, ceea ce mă face să cred că mai târziu va fi foarte cald…

Abrudul străbătut în sens invers şi la orele dimineţii arată ceva mai puţin trist, oamenii încep să circule care încotro, semn că acest orăşel nu este cu totul mort.

Iată indicatorul spre Brad, de aici mai sunt 40 de km, pe primii doi i-am dovedit deja. E ceaţă, un lucru bun zic eu, fiindcă atunci când va ieşi soarele, paşii noştri cu siguranţă vor deveni mai înceţi.

Faptul că mergem pe şosea nu ne dă nicio emoţie, iar kilometrii sunt cei adevăraţi, nu aproximativi, ca pe Camino de Santiago, unde uneori mergi două ore şi afli că te-ai apropiat de obiectivul tău  doar cu 3-4 .

Comuna Ciuruleasa ne întâmpină din ceaţă, cred că în toată viaţa mea nu am trecut de mai mult de trei ori pe aici, dar întotdeauna cu maşina. Drumul urcă, peisajele sunt dintre cele mai frumoase, brazii ajung până pe marginea şoselei, iar maşinile sunt extrem de rare. Un izvor pentru reîmprospătarea stocului de apă şi odihna pelerinilor, e foarte bine venit.

Întrebăm la o casă unde am putea bea o cafea, şi aflăm că abia în vârful muntelui, până acolo, nicio şansă… „Da mai este mult?” „Cam şapte kilometri, ni se răspunde de peste gard, unde oamenii se pregătesc să scoată vitele la păşune.

Şapte kilometri ni se pare acceptabil, aşa că pornim voios la drum…

S-ar părea că e o idee bună să luăm micul dejun înainte de cafea, soarele începe să ne zâmbească printre fuioarele de ceaţă, iar nişte buşteni sunt tocmai bine aşezaţi pentru a servi de masă şi de scaune…

Mâncăm gospodăreşte, apoi iar la drum, parcă mirosul cafelei aburinde din vârful Buceşului, ne face să grăbim pasul.

Ia uite! S-ar părea că suntem în vârf, dar nici urmă de firmă, de bar, sau restaurant, sau terasă… Dar privind în stânga, iată o terasă ce poate fi una particulară, totuşi, nu este. Un domn bine trecut de primele două tinereţi păzeşte „ca un cerber” uşa aşa numitei locante pe care o aşteptăm de şapte kilometri.

Când aude de cafea, zice că el nu se bagă, dar o cheamă de acasă pe femeia cu cafeaua.

„Dar să nu stăm aici până mâine, că avem de mers până la Brad şi mai este o grămadă de drum…”

„Nu-i nicio problemă, la 10 este autobuz şi vă duce fix acolo!”

Până să-l lămurim că de fapt noi vrem să mergem pe jos, apare şi cafegioaica şefă, aşa că după micul tabiet, am început coborârea Buceşului, intrând în satul Buceş Vulcan şi în judeţul Hunedoara, totodată.

Mie mi s-a părut o veşnicie până la poale, mai bine de 5 km de serpentine, mult mai strânse decât la urcare. Împrejurimile sunt minunate, casele rare, dar munţii împăduriţi şi plini de verva naturii ce încă e în putere, mă ajută să trec curbă după curbă, şi iată-ne ajunşi în comuna Buceş, cu biserică şi câteva case frumoase pe marginea drumului.

E din ce în ce mai cald, parcă de acum o bere rece n-ar fi de lepădat, dar nicio speranţă în acest sens nu ne este alimentată de apariţia vreunui bar, sau orice soi de birt în drumul nostru.

Pe scurt, după ce în sfărşit ajungem la o terasă adevărată, pe la 15,30, pe o vipie ce te lovea în moalele capului, cei câţiva clienţi ne spun că, de fapt, patronul tocmai plecase la o altă afacere a lui, un magazin din alt sat. E un fel de râsu-plânsu, mă gândesc că e chiar hilar ca duminica să se perinde pe la fiecare „privatizare” cum se spunea imediat după revoluţie, ca să facă faţă clientelei. Între timp, apare soacra patronului, dar, ghinion, nu are cheia de la intrare, îi fusese luată de către fiică-sa, ce era în drum dinspre Deva, să avem răbdare, că alt bar nu mai pupăm pe următorii 10-15 km.

Stăm cuminţi, oricum soarele ne bătea direct în cap, aşa că, într-un sfârşit devenim fericiţii posesori a două beri aburinde. Eu beau jumătate, cealaltă i-o cedez lui Ştefan, apoi pornim fără nicio tragere spre Zdrapţi, o localitate deosebit de frumoasă, cu case şi curţi aranjate, ai zice că nu suntem în România.

Dacă accesaţi link-ul de mai jos, găsiţi şi poze…

https://flic.kr/s/aHskDTZ7PH

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

 

E o zi minunată de sfârşit de vară, 20 august, anul de graţie 2016, când, în sfârşit, pornim la drum prin România ca să vedem cum e şi pe aici, prin alte ţări am fost şi ne-a plăcut.

Cum la Lupşa munca nu se termină decât atunci când o pui deoparte, am trebăluit toată dimineaţa, iar pe aproape de două am hotărăt că e bine să plecăm. Azi vrem să ajungem până la Abrud, 25 de kilometri uşor de străbătut, drumul nu urcă şi nu coboară, atâta doar că sunt pe şosea.

Văzând rucsacii şi pregătirile de plecare, Chino (câinele nostru) e în culmea fericirii, crede că plecăm în excursie şi nu ştie cum să-şi arate fericirea mai zgomotos şi cu mai multe plecăciuni ce le face în faţa noastră, ca o invitaţie de a porni cât mai repede la drum. Dacă nu ar trebui să mergem pe şosea şi să trecem prin localităţi mari, mai că l-aş lua şi pe el, dar cum nu e dresat, nu ştie să meargă în lesă, ar fi foarte periculos  să călătorească bezmetic atâţia kilometri.

La momentul oportun, mama îl momeşte cu boabe pentru câini, iar noi plecăm pe furiş şi în mare viteză, n-am vrea să ne trezim cu el peste câţiva kilometri şi să fim nevoiţi să ne întoarcem.

Yeee! Am plecat la drum, suntem pe Camino, îmi vine să chiui, dar imaginea chinuită a tatălui meu ce a rămas în pat, mă face să-mi temperez trăirea.

Gata, promit să fac acest drum pentru mine, dar şi pentru cei ce nu pot să-l facă, îi voi duce cu mine, într-un colţişor al inimii şi nu mă voi mai întrista, tristeţea nu e de folos nimănui.

Primii trei kilometri, până la Mănăstire, au fost floare la ureche, drumul e arhicunoscut, dar culmea, n-am întâlnit picior de om, cu toţii sunt pe lângă case, e ora amiezei. Chino nu ne-a ajuns din urmă, aşa că putem să ne continuăm drumul liniştiţi.

Îmi fac în memorie un inventar al lucrurilor pe care le-am luat cu mine şi-mi dau seama că am uitat pieptenele. Nu-i nicio tragedie, o să-mi cumpăr unul de pe drum. Căldură mare, mon cher, cum ar spune nea Iancu, dar nu ne lăsăm, în dreapta noastră şerpuieşte vechiul drum al mocăniţei, şinele sunt încă acolo, dar linia e invadată de o vegetaţie luxuriantă, nici n-ai bănui că pe aici a trecut trenul vreodată.

O îngheţată şi pieptenele lipsă de la intrarea în Bistra ne îndulcesc viaţa, un drum cunoscut nu pare foarte lung, nici nu ştim cum am parcurs primii 10 kilometri.

O inscripţie pe o casă ne face să zâmbim, dar ne şi dă un pic de gândit… O veţi vedea în poză.

La ieşirea din Bistra, alai de nuntă, veselie mare, musai trebuie să bem o gură de ţuică din sticla universală pe care vornicul ne-o întinde foarte insistent, nu te poţi sustrage de la acest gest, altfel le porţi ghinion mirilor. Le urăm „casă de piatră” şi ne continuăm drumul… Uite, acolo este o bancă pe care m-am odihnit eu la primul antrenament pentru Camino, în decembrie 2011, când am mers pe jos de la Lupşa la Câmpeni, drum care atunci m-a terminat, am făcut o febră musculară pe cei 15 kilometri, care m-a ţinut câteva zile.

Mare lucru antrenamentul, acum parcă abia am plecat la drum, în afară de căldura care e destul de intensă, nu simt niciun inconvenient. Nu intrăm în Câmpeni, drumul nostru o ia spre stânga, mai avem 12 kilometri până la pensiunea la care avem rezervare pentru această noapte.

Şoseaua face curbe mai strânse pe aici, iar maşinile nu ţin cont de faptul că sunt pietoni  pe şosea, intră în depăşire şi trec milimetric pe lângă noi. Eu sar în sus de fiecare dată, nu mă simt în siguranţă, măcar că sunt în afara carosabilului.

La plecare am avut o mare dilemă, să iau doar sandalele, sau şi bocancii? Am hotărât să mă încalţ cu bocancii până la Abrud, iar dacă nu mă simt bine cu ei, să-i las la o prietenă. Nu i-aş fi luat deloc, dar prognoza spune ploi în următoarele zile, mă tem să nu fie şi frig.

Ajungem la Cărpeniş, un sat mare, aşezat într-o depresiune largă şi extrem de pitorească. O terasă pe dreapta drumului e numai bună pentru a bea o bere şi un suc, „La Birtuţ”.

Ieşim din Cărpeniş, trecem de drumul spre Roşia Montană şi ne aşternem pe ultimii kilometri către Abrud…

Tot mergând noi aşa, iată că prin tufişuri se aude fluierat de tren şi zgomot de locomotivă… Deci mocăniţa mai merge, dar numai de la Abrud la Câmpeni şi doar în week-end, aşa cum am aflat de fapt peste o săptămână… Oricât ne străduim, n-o putem vedea, e ascunsă în tufişuri.

Iată şi tabla ce ne indică intrarea în oraşul medieval, dar mai avem ceva de mers până să ajungem în centru. Uite, aici a fost protestul de acum câţiva ani, la care am participat şi eu, într-o duminică seara, când vreo 800 de oameni din afara oraşului ne-am adunat pentru a salva Roşia Montană de la ştergerea de pe hartă, priviţi cu frică de către localnicii aflaţi sub papucul Gold-ului…

Să revenim însă la oile noastre… Abrudul mi-este foarte drag, încă de când eram copil şi veneam aici în vizită la o mătuşă,  pe vremea aceea părându-mi-se un oraş foarte mare… Acum, cu străduţele lui înguste, cu casele ruinate care parcă cerşesc mila trecătorului, mi se pare că seamănă perfect cu multe localităţi din Spania, care mai supravieţuiesc doar datorită drumului de pelerinaj „Camino de Santiago”. Sper ca într-o bună zi, când Camino de Santiago va trece şi prin România, să ajute localităţi ca aceasta să iasă din marasmul în care au fost aduse de guvernanţi fără inimă şi fără minte.

Probabil v-am plictisit, aşa că vă mai spun doar că n-am putut lăsa bocancii, prietena mea nu răspunde la telefon, aşa că va trebui să-i car tot drumul, fiindcă mă simt mult mai bine cu sandalele.

Am ajuns la pensiunea care arată impozant şi pe dinăuntru şi pe dinafară, atâta doar că baia e minusculă, cred că arhitectul n-a fost dintre cei cu note mari la şcoală…

Un duş fierbinte şi sarmale la pachet, puse de mama (ale mele de post).

Mâine avem o zi foarte grea, 42 de kilometri, de aici până la Brad.

Noapte bună!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Pozeee!