Ziua de 2 ianuarie ne-a adus încă și mai multe bucurii, decât prima zi a anului. Când coboram pe Valea Sartășului, i-am spus lui Ștefan că a doua zi va fi una superbă și… așa a fost.

Dimineața, o ceață groasă învelea ca o plapumă împrejurimile, părea că plutim într-un ocean de vată. Era deja aproape amiaza, iar ceața nu dădea semne că ar dori să ne lipsească de prezența ei.

Adevărul este că întotdeauna am văzut în ceață o recuzită numai bună pentru scene misterioase, întotdeauna, în filmele cu crime, este și un pic de ceață, așa, ca să dea bine pe ecran.

Acum, revenind la ziua de ieri, am pornit de acasă cam indeciși, dar ajungând la Valea Dobrii, am hotărât că ar trebui s-o explorăm, n-am fost niciodată pe acolo.

La început, toate cele știute, case mai vechi sau foarte noi, îngrijite sau unele probabil părăsite, drumul asfaltat… Am însă o singură observație: cei care au executat lucrarea, cred că n-au auzit de podețe, de moduri civilizate de a trece peste un pârâu… Adevărul este că de mai multe ori am fost nevoiți să trecem pe două scânduri, puse lateral ; (mașinile trec prin apă), apoi pe o singură scândură, apoi din piatră în piatră, apoi, după ce asfaltul s-a terminat, eu direct prin apă iar Ștefan executând o săritură periculoasă. Ultima încercare a fost cea mai cea, am reușit cu greu să sărim pârâul, eu cu groaza că mai trebuie să venim și înapoi.

Dar lăsând la o parte modul atât de original cu care te întâmpină drumul traversat de multe ori de afluenți ai Văii Dobrii, după vreo oră de mers, ceața începe să se destrame, iar peisajele pe care ni le dezvăluie, unul câte unul, sunt, cu siguranță, extrase dintr-o carte cu povești. Las fotografiile să vorbească, fiindcă nu cred că aș putea zugrăvi în cuvinte frumusețea locurilor de care ne bucurăm, cu fiecare pas.

Am mers vreo 6 kilometri, iar când am ajuns undeva pe o culme, de unde întreg drumul pe care-l străbătusem se vedea încă acoperit de ceață, m-am gândit că probabil așa trăiește Dumnezeu, în claritate absolută, în timp ce noi, oamenii, ne zbatem în ceața lăptoasă a vieții noastre banale, luptându-ne cu sentimente negative pe care ar trebui să le alungăm din existența noastră, pentru a putea observa întreaga lumină care ne înconjoară, dar pe care refuzăm s-o vedem.

Acolo, sus, deasupra tuturor, te simți un pic mai bun, mai curat, mai aproape de ceea ce ar trebui să experimentăm în fiecare zi.

Am admirat o vreme împrejurimile dar a trebuit să ne întoarcem, să intrăm din nou în ceața noastră, umană, dar cu fericirea de a fi avut parte de grația divină, de speranța că într-o zi, vom trăi în claritate și lumină.

La întoarcere am făcut din nou sport peste pâraie, dar drumul n-a mai fost nici pe departe la fel de misterios, cum fusese la urcare.

Dacă nu aveți unde pleca în concediu în condiții de pandemie, urcați-vă pe cel mai apropiat deal, mergeți pe o uliță, pierde-ți-vă printre copacii desfrunziți…e cea mai bună terapie!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ieri a fost prima zi a lui 2021, an care cu toții sperăm să spele rușinea predecesorului lui, care s-ar părea că a fost cel mai rău an de la război încoace.

Există o superstiție care spune că ce faci în prima zi a anului, vei face mai des pe parcursul lui, așa că ne-am gândit că ar fi bine să fim activi tot anul și-am plecat în excursie. Ce-i drept, ne-a venit cam târziu ideea, dar tot am dus-o la îndeplinire.

Cum prin împrejurimile Lupșei am tot fost, am ales să mergem la Sartăș, ca să mai vedem și alte locuri. Zis și făcut! Era cam 15,30 când am plecat de acasă, Ștefan nu era foarte încântat că mergem acolo, dacă nu e drumul destul de lung? Păi, cât de lung o fi, tot nu putem merge foarte departe, că vine înserarea pe nesimțite…

Am lăsat mașina la șosea și am luat-o voinicește la picior, pe un drum forestier. Nu mică mi-a fost mirarea când, la vreun kilometru, am dat peste un baraj imens, în spatele căruia mă așteptam să fie un mare lac de acumulare. Nu era un lac foarte mare, cel puțin așa ni s-a părut atunci, dar urcând mai departe, am văzut că nu era nici mic.

Vremea era destul de caldă, cam 4 grade, vegetația ca de sfârșit de martie, iar după baraj, urcând pe o cărare foarte abruptă, am dat din nou de drumul pe care-l părăsisem pentru a vedea ce și cum cu lacul misterios…

Și-am mers, și-am mers, zi de iarnă, până pe la 16,30, când am hotărât să ne întoarcem, nu era foarte indicat să ne prindă noaptea prin pădure. Am hotărât să venim înapoi de-a roata pe drum, dar am avut surpriza că am făcut aproape doi kilometri în plus, față de urcare. Ce era mai ciudat, că din loc în loc, pe toată albia pârâului erau diguri, niște lucrări care acum ni se păreau fără rost, dar, oare, care o fi fost rostul lor, atunci când s-au făcut?

Ștefan bănuia că o fi ceva pentru Exploatarea Minieră de la Baia de Arieș, care s-a închis nu mai știu de câți ani, dar nu știam care o fi fost scopul. În sfârșit, o dată cu noaptea, am ajuns din nou în sat, iar o persoană amabilă ne-a luminat: lacul era de fapt format din ape reziduale de la mina mai sus amintită, care ajungeau acolo prin niște conducte subterane, apoi apa se filtra și se reda circuitului natural. Foarte simpatic, omul ne mai spune: ” Acum sunt pești în lac, cred că s-au obișnuit cu cianura, că doar cu cianură se lucra. Mai vin și acum ape de pe zăcământul de la Baia de Arieș, se filtrează acolo ( și ne arată câteva clădiri, în care se vede că mai există ceva activitate, s-au aprins luminile). Eu merg la pescuit, dar numai de plăcere…” mai adaugă el. Adică prinde peștii, dar nu-i mănâncă, probabil… Sau, le dă drumul înapoi? Nu l-am mai întrebat, între timp se făcuse noapte de-a binelea.

Ca să vezi câte lucruri nu știm, aflate la doi pași de noi… Fotografiile n-au fost prea grozave, era înnorat și spre seară, dar tot le pun aici.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Conduși de lătratul responsabil al unui câine aflat în exercițiul funcțiunii, am terminat prima zi din 2021. Să sperăm că tot anul ne vom plimba!

Vă doresc un an așa cum vi-l doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ca de obicei, vineri am fost din nou la Câmpeni. Nu ca de obicei, am luat cu mine şi cauciucurile de vară, ştiam că am o vulcanizare în drum, la marginea Câmpeniului.

Am lăsat maşina şi cauciucurile aferente la vulcanizare pe la ora 18,30, cu bucuria de a avea 45 de minute doar pentru mine, ca să le petrec aşa cum doresc.

O potecă ce urcă abrupt pe stânga şoselei îmi face cu ochiul, aşa că pornesc voiniceşte la drum, având ca şi combustibil o pungă de pufuleţi şi nelipsita sticlă cu apă. O femeie ce coboară cu ceva bagaje care par a fi cutii de brânză mă priveşte curioasă, ne salutăm, iar eu, după încă o sută de metri, ajung într-o poiană… Aici, cărarea se bifurcă, e o variantă care urcă în continuare şi una ce merge oarecum drept, prin pădure. Aş alege cărarea care urcă, dar la 50 de metri mai sus e străjuită de un câine ce deocamdată nu latră, dar mă priveşte curios, la fel ca femeia de acum câteva minute. E clar că nu sunt de pe aici, nu-mi recunoaşte mirosul, aşa că se apropie, ca să „mă simtă” mai bine.

• Cuţu, cuţu! îi arunc nişte pufuleţi că altceva nu am de mâncare, iar el vine şi-i ia cu delicateţe, parcă duce o ofrandă.

Mă îndrept spre cărarea ce duce prin pădure, o fi având el niscaiva prieteni mai puţin prietenoşi prin preajmă, lucru care se adevereşte în secunda următoare, când mai multe lătrături mă anunţă că „mi-au luat urma”. Peste două minute, toată valea răsună de lătratul câinilor, parcă se anunţau din munte în şes şi înapoi, mă simt ca şi Cruela (măcar că nu par a fi personaj negativ) din 101 Dalmaţieni.

E clar, drumul meu de întoarcere nu poate fi pe unde am urcat, o întreagă haită de câini mă aşteaptă, poate vor şi ei pufuleţi, mai ştii?

Cobor până într-o vale, urc din nou, pădurea se termină şi ajung în nişte hăţişuri, numai bune de agăţat ciorapi. Am uitat să spun, sunt îmbrăcată în fustă, foarte potrivit pentru excursii montane. Garduri, hăţişuri, garduri, parcă sunt într-o emisiune din aceea de supravieţuire, în care îţi pui viaţa în pericol pentru nu ştiu câte zeci de mii de  dolari. Ei, acum eu fac asta de gratis, ceea ce face ca totul să fie  mult mai palpitant.

După ce trec printr-un gard şi escaladez un altul, ajung în sfârşit pe un teren decent, adică unul cosit şi curat, aşa că pot coborî la şosea, fără alte peripeţii.

Bag seama că am ajuns la Bistra tot umblând eu pe dealuri…

De-a lungul excursiei am făcut şi nişte poze, pentru delectarea cititorului…

Trebuie să mă grăbesc, ca să ajung la timp să iau maşina. Aaa, uite, aici o maşină ia cina, direct din căpiţa de fân. Probabil e la desert.

Fix la 19,15 am ajuns în locul din care pornise mica mea aventură, tocmai la timp pentru a lua maşina încălţată de vară.

Vă doresc o zi nemaipomenită. Atenţie la câini!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Ei, acum că atâta lume ştie de excursia la care mă gândesc de mult, trebuie să plec, doar n-o să mă fac de râs.

E ora 7,27 fix şi zero grade când părăsesc blocul din Zorilor, în care locuiesc de 100 de ani. O iau cătinel pe Eugen Ionesco, stradă cu nume pompos, ce pe vremea când eu îmi plimbam fetele în cărucior se chema Drumul Sălicii, şi era mărginită de porumbişti. E soare, un soare cu dinţi, care totuşi mă face să transpir. M-am îmbrăcat „multistrat”, pentru orice fel de vreme. Am şi o jumătate de vestă avertizoare, pe care am primit-o în dar de la croaţii din Portugalia, în 2014 când am fost pe Camino Portughez. Cealaltă jumătate am decupat-o şi am cusut-o pe rucsacii de anul trecut, de pe Camino del Norte.

Părăsesc Clujul după ce am făcut primii doi kilometri, după calculele mele. De acasă şi până în vârful Feleacului am cinci kilometri de urcuş, urcuş, urcuş. E cea ma grea parte a drumului şi e bine că e la început, când sunt încă în formă maximă.

Maşinile trec în viteză pe lângă mine, unii şoferi clacsonează şi-mi fac semne cu mâna, în Româna nu e prea obişnuită priveliştea cuiva ce merge pe jos, aşa ca în alte ţări. Iată că am trecut de jumătatea drumului până în Feleac, o parcare şi un restaurant părăsit, cu gunoiul aferent trecerii românilor, mă întâmpină voios. Nu ştiu de ce am zis voios, poate din pricină că e cald, soare, iar eu îmi dau puloverul jos, rămân doar cu fâşul. Încerc să merg prin iarba de pe marginea şoselei, dar e atât de moale cum n-a fost cosită, încât parcă aş merge prin nisip, nu am niciun spor. Revin la cărarea ce se tot îngustează şi se lăţeşte, după capriciile celor ce au construit şoseaua.

Iată-mă în vârf, nici n-a fost chiar atât de greu. Clujul se zăreşte doar printre brazii peste care se vedea când eu am venit la liceu. Acum sunt falnici, o adevărată pădurice.

Îmi aduc brusc aminte că mi-am pus mâncare care necesită şi tacâmuri, dar am uitat cu desăvârşire să pun măcar o linguriţă în bagaj. Iată o alimentara, dar „alimentăreasa” lipseşte, aşa că nu mai aştept, mai e mult până departe. Uite, două coşuri de gunoi, frumos marcate, seamănă cu mine… A, nu, la o privire mai atentă, sunt doi topografi. Eu, şi vederea mea de vultur…

Iată faimoasa şosea de centură, care te scoate dincolo de Cluj în caz că vrei să mergi la Dej, arată bine de la distanţă şi e destul de circulată, chiar dacă după ce s-a dat în folosinţă s-a mai prăbuşit pe ici, pe colo. Aşa e în România, ce să-i faci, toate costă de zece ori mai mult decât la alţii şi ţin tot de atâtea ori mai puţin.

Benzinăria ce-mi apare în drum cade tocmai la ţanc, îmi cer voie frumos să merg la toaletă, chiar dacă nu sunt şofer. Oamenii se miră că merg pe jos la Turda, dar mă şi încurajează.

La Vâlcele nu s-a întâmplat nimic remarcabil, doar atât că am oprit într-o parcare, ca să fac schimbul, adică să iau puloverul şi să pun fâşul în bagaj. Sunt atât de transpirată, încât parcă cineva mi-a turnat o găleată  de apă rece pe spinare,efect amplificat de vântul tăios,

Cineva face curăţenie pe marginea drumului, se văd saci presăraţi din loc în loc, dar mulţime de gunoaie au zburat pe o suprafaţă mare, pe terenurile dimprejur. Acolo cine face curat?

Uite, în zare şi apoi tot mai aproape, lacurile de peşti din Tureni. Doi-trei pescari „motănesc”  pe margine, poate prind ceva înainte de interzicerea pescuitului. (În aprilie, mi se pare.)

Tureni, Mărtineşti, ştiu drumul ăsta pe dinafară, fiecare curbă, fiecare tufiş (că nu prea sunt), de 40 de ani circul pe aici, dar pentru prima dată pe jos. În Mărtineşti, curţi frumoase, largi şi foarte curate şi ordonate. Felicitări, meritaţi o bulină roşie! Un sătean dentr-o curte plină de flori, mă întreabă unde merg, şi-mi urează drum bun. Doi tuciurii ce vin din sens invers mă întreabă şi ei unde am pornit, iar când aud că la Turda, până unde mai sunt vreo 11 kilometri, mă întreabă că nu vrea să mă ia nicio maşină? Oamenilor li se pare extrem de ciudat să mergi pe jos, parcă vii din alt secol, de neînţeles pentru ei.

Cruci, multe cruci pe marginea drumului, cel puţin 11 am numărat, se moare peste tot, nu numai pe Camino. Acolo, cei plecaţi erau pelerini cărora li s-au terminat zilele în acel loc, dar aici, cu toţii sunt victime ale accidentelor de circulaţie. Prima cruce pe care am văzut-o m-a şocat, dar pe urmă am început să mă obişnuiesc. Ne obişnuim cu toate…

Urc dealul din Mărtineşti, mai am un pic şi voi vedea Turda. Trebuie să mă opresc un pic, picioarele mele încep să-şi ceară drepturile. E soare, dar bate un vânt subţire, care nu prea te îmbie la odihnă. Stau totuşi câteva minute pe piatra kilometrică ce-mi spune că mai am 9 kilometri până la Turda. oau, mi se pare extrem de aproape, mai am un pic de urcat, apoi, o coborâre lină pe Tăbăgău şi gata, am ajuns.

Aşa a şi fost, după ce am vizitat mormântul unui soldat ce a murit nu ştiu în care război fiindcă s-au şters datele de pe cruce, picioarele mele încep să meargă mecanic, Turda se vede din ce în ce mai aproape, din păcate nu e o atmosferă foarte senină, pentru a putea capta imagini mai clare.

La ora 13, trec şi eu de indicatorul ce arată că am intrat în Turda. De acum, îmi mai rămâne doar să caut „Centrum” care nu ştiu ce este, bar sau cofetărie, fiindcă mi-a fost recomandat ca loc unde poţi bea cel mai bun ceai în Turda.

Trec de parcul cu biserica, de spital, ooo! Centrum e ditamai hotelul, iar eu, după felul în care arăt, prăfuită şi cu vestă avertizoare,  nu mă prea asortez cu peisajul, aşa că voi merge mai departe, la cofetăria Dana, a doua opţiune.

Abia îmi mai târăsc picioarele, dar nu mă las, n-o să mă înec acum, ca… la mal. Oricum, în Turda am ajuns, dar trebuie musai să beau şi ceai, aşa mi-am propus şi aşa voi face.

Traversez toată Turda, fac poze prin centru, în ultimii ani mi se pare că multe lucruri s-au schimbat în bine pe aici. Iată în sfârşit şi cofetăria, am timp să beau un ceai şi să mănânc un cremeş, Ştefan abia e în Feleac, vine cu maşina ca să mă culeagă de pe drum.

Gata, a  sosit, după ce l-am aşteptat cam un minut pe trotuar, făcând să pleznească de invidie două prostituate ce stăteau acolo de ore bune probabil. Dacă veţi vedea prostituatele din Turda cu vestă avertizoare, să ştiţi că eu am lansat moda asta.

Ei, v-am pupat şi vă las să vă delectaţi cu imaginile de pe drum!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

PS: Kilometrajul mașinii, de la noi de acasă până la cofetăria Dana, arăta că am parcurs 29 de kilometri. Bravo mie!

PSS Am lipit poze aiurea, din Turda,pe la mijloc, nu sunt chiar in ordine cronologica. Scuze!

Dragii mei,

Vă dau o veste (mare, mică, cum o fi!). Mâine plec pe jos, de la Cluj la Turda. De mult voiam să fac asta, dar acum gata, am hotărât!

Se mai înscrie cineva? Mai sunt locuri, berechet.

Mâine, în jurul amiezii, voi sosi la Turda. Dacă ştie careva un loc trăznet în care se poate bea cel mai bun ceai, să-mi spună şi mie, sau chiar să mă însoţească. (măcar la ceai, dacă nu pe drum).

Alte noutăţi, probabil mâine seară…

Vă doresc un sfârşit de săptămână ieşit din comun, adică de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni