Arhive etichetă: Ţara bătută la pas

Camino de Valea Arieşului – de la Sartăş la Lupşa

De o vreme n-am mai scris nimic, probabil muza mea şi-a luat concediu, sau am fost ocupată cu altele…

Cert este că, chiar dacă n-am scris, am mai făcut câte ceva. De exemplu, am început să bat pe jos Valea Arieşului în căutarea unor trasee alternative pentru Camino de România, adică, atât cât se poate, pe cărări şi drumuri  laterale, nu pe şosea.

Era într-o duminică din mai, foarte caldă şi uscată, total diferită de cele ce au urmat în iunie. Voiam să fac o mică excursie, aşa că, de ce nu, hai să fac vreo 10 km, de la Sartăş, la Lupşa. L-am rugat pe soţul meu să mă ducă până la Sartăş, de unde pornea mica mea expediţie, pe un drum paralel cu Arieşul, dar pe malul drept al acestuia, mult mai prietenos cu picioarele ce se urmează ritmic unul pe celălalt, decât şoseaua asfaltată.

Mda… ca să treci de cealaltă parte a Arieşului, traversezi puntea, apoi cobori o scară. E mai puţin primejdios decât pare…

Cei ce nu doresc să facă asta, pot merge liniştiţi pe şosea, drumul este cam la fel de lung, iar din Baia de Arieş, pot alege varianta alternativă.

După ce am luat-o la început pe un drum greşit, care nouă ni se părea mai accesibil (adică fără bălţi) şi cu ocolirea corespunzătoare, am ajuns în doi timpi şi trei mişcări la Baia de Arieş, un orăşel ce pe vremuri era minier, cu un centru cochet şi un părculeţ ce-mi aminteşte de locurile de popas din Spania, de pe (era să zic adevăratul) Camino de Santiago. Dar, la fel de adevărat va fi şi acesta, doar că la câteva mii de kilometri distanţă… Mare lucru, pentru nişte oameni hotărâţi, nimic nu este imposibil!

Un popas pentru aprovizionare cu aoă de la alimentara. Să-mi notez, în părculeţ ar putea exista o cişmea pentru pelerini, voi vorbi cu primarul despre asta.

Soare, cald, mai vizitez şi o pensiune, dar găsesc acolo doar bucătăreasa, care nu prea înţelege ce o fi cu drumul ăsta al Sfântului Iacob, preţul de cazare mi se pare piperat, îmi zice că patroana nu cred că va mai lăsa ceva, dar totuşi, când vin pelerinii? Păi… toată vara, în principiu, zic eu, văd că nu înţelege, aşa că plec în continuare la drum, precis vor fi cazări şi mai ieftine în Baia de Arieş, pe măsură ce se vor porni şi pelerinii la drum.

Următorul obiectiv este Fagul Împăratului, un copac ce străjuieşte malul Arieşului de sute de ani, martor al trecerii istoriei pe aceste meleaguri.

Drumul este foarte uşor de străbătut, nici vorbă de suişurile şi coborâşurile abrupte din Spania, dar aceasta este doar o porţiune mică, vom vedea ce ne mai aşteaptă…

Vremea minunată, fluturii în zbor, florile cu parfumul lor suav, mă fac să simt că trăiesc cu adevărat, uite, nu trebuie să străbat mii de kilometri cu avionul, Camino este aici, acasă la mine.

Mai trebuie să ajung la Mănăstire, s-ar putea ca aici să poată  fi cazaţi pelerinii. O întâlnesc pe Maica Irina, care, foarte amabilă, îmi lasă numărul de telefon şi plec mai departe, camino e o potecă, zău că e un Camino adevărat, parcă mai frumos decât cel din Spania…

Iată că am ajuns din nou pe malul Arieşului, iar până la Lupşa, ultimii doi kilometri se parcurg uşor, pe traseul vechii mocăniţe, care unii se laudă că o vor repune în funcţie. Atunci va fi şi mai uşor, când ne dor picioarele, mergem câteva staţii cu micul tren de munte…

La Lupşa sunt mai multe locuri de cazare, restaurante şi baruri, unde se poate mânca decent.

În planurile mele, este şi o listă cu producătorii locali, care vor furniza pelerinilor produse proaspete, din propriile gospodării.

Dacă v-am deschis apetitul, vă invit pe Valea Arieşului, la o plimbare pe jos.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

(1)Abrud-Brad – 42 de km

Ziua de 21 august se dovedeşte una deosebit de frumoasă, încă înainte de a ieşi din Abrud       ( a trebuit să ne întoarcem 2 km înapoi pe drumul de ieri, pentru a lua la pas şoseaua spre Brad) mi-am dat jos jacheta pe care o îmbrăcasem la plecare, în ideea că la ora 7 e destul de frig. Temperatura e deja foarte plăcută, ceea ce mă face să cred că mai târziu va fi foarte cald…

Abrudul străbătut în sens invers şi la orele dimineţii arată ceva mai puţin trist, oamenii încep să circule care încotro, semn că acest orăşel nu este cu totul mort.

Iată indicatorul spre Brad, de aici mai sunt 40 de km, pe primii doi i-am dovedit deja. E ceaţă, un lucru bun zic eu, fiindcă atunci când va ieşi soarele, paşii noştri cu siguranţă vor deveni mai înceţi.

Faptul că mergem pe şosea nu ne dă nicio emoţie, iar kilometrii sunt cei adevăraţi, nu aproximativi, ca pe Camino de Santiago, unde uneori mergi două ore şi afli că te-ai apropiat de obiectivul tău  doar cu 3-4 .

Comuna Ciuruleasa ne întâmpină din ceaţă, cred că în toată viaţa mea nu am trecut de mai mult de trei ori pe aici, dar întotdeauna cu maşina. Drumul urcă, peisajele sunt dintre cele mai frumoase, brazii ajung până pe marginea şoselei, iar maşinile sunt extrem de rare. Un izvor pentru reîmprospătarea stocului de apă şi odihna pelerinilor, e foarte bine venit.

Întrebăm la o casă unde am putea bea o cafea, şi aflăm că abia în vârful muntelui, până acolo, nicio şansă… „Da mai este mult?” „Cam şapte kilometri, ni se răspunde de peste gard, unde oamenii se pregătesc să scoată vitele la păşune.

Şapte kilometri ni se pare acceptabil, aşa că pornim voios la drum…

S-ar părea că e o idee bună să luăm micul dejun înainte de cafea, soarele începe să ne zâmbească printre fuioarele de ceaţă, iar nişte buşteni sunt tocmai bine aşezaţi pentru a servi de masă şi de scaune…

Mâncăm gospodăreşte, apoi iar la drum, parcă mirosul cafelei aburinde din vârful Buceşului, ne face să grăbim pasul.

Ia uite! S-ar părea că suntem în vârf, dar nici urmă de firmă, de bar, sau restaurant, sau terasă… Dar privind în stânga, iată o terasă ce poate fi una particulară, totuşi, nu este. Un domn bine trecut de primele două tinereţi păzeşte „ca un cerber” uşa aşa numitei locante pe care o aşteptăm de şapte kilometri.

Când aude de cafea, zice că el nu se bagă, dar o cheamă de acasă pe femeia cu cafeaua.

„Dar să nu stăm aici până mâine, că avem de mers până la Brad şi mai este o grămadă de drum…”

„Nu-i nicio problemă, la 10 este autobuz şi vă duce fix acolo!”

Până să-l lămurim că de fapt noi vrem să mergem pe jos, apare şi cafegioaica şefă, aşa că după micul tabiet, am început coborârea Buceşului, intrând în satul Buceş Vulcan şi în judeţul Hunedoara, totodată.

Mie mi s-a părut o veşnicie până la poale, mai bine de 5 km de serpentine, mult mai strânse decât la urcare. Împrejurimile sunt minunate, casele rare, dar munţii împăduriţi şi plini de verva naturii ce încă e în putere, mă ajută să trec curbă după curbă, şi iată-ne ajunşi în comuna Buceş, cu biserică şi câteva case frumoase pe marginea drumului.

E din ce în ce mai cald, parcă de acum o bere rece n-ar fi de lepădat, dar nicio speranţă în acest sens nu ne este alimentată de apariţia vreunui bar, sau orice soi de birt în drumul nostru.

Pe scurt, după ce în sfărşit ajungem la o terasă adevărată, pe la 15,30, pe o vipie ce te lovea în moalele capului, cei câţiva clienţi ne spun că, de fapt, patronul tocmai plecase la o altă afacere a lui, un magazin din alt sat. E un fel de râsu-plânsu, mă gândesc că e chiar hilar ca duminica să se perinde pe la fiecare „privatizare” cum se spunea imediat după revoluţie, ca să facă faţă clientelei. Între timp, apare soacra patronului, dar, ghinion, nu are cheia de la intrare, îi fusese luată de către fiică-sa, ce era în drum dinspre Deva, să avem răbdare, că alt bar nu mai pupăm pe următorii 10-15 km.

Stăm cuminţi, oricum soarele ne bătea direct în cap, aşa că, într-un sfârşit devenim fericiţii posesori a două beri aburinde. Eu beau jumătate, cealaltă i-o cedez lui Ştefan, apoi pornim fără nicio tragere spre Zdrapţi, o localitate deosebit de frumoasă, cu case şi curţi aranjate, ai zice că nu suntem în România.

Dacă accesaţi link-ul de mai jos, găsiţi şi poze…

https://flic.kr/s/aHskDTZ7PH

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Şi-am plecat la drum… de la Lupşa, la Abrud – 25 km

 

E o zi minunată de sfârşit de vară, 20 august, anul de graţie 2016, când, în sfârşit, pornim la drum prin România ca să vedem cum e şi pe aici, prin alte ţări am fost şi ne-a plăcut.

Cum la Lupşa munca nu se termină decât atunci când o pui deoparte, am trebăluit toată dimineaţa, iar pe aproape de două am hotărăt că e bine să plecăm. Azi vrem să ajungem până la Abrud, 25 de kilometri uşor de străbătut, drumul nu urcă şi nu coboară, atâta doar că sunt pe şosea.

Văzând rucsacii şi pregătirile de plecare, Chino (câinele nostru) e în culmea fericirii, crede că plecăm în excursie şi nu ştie cum să-şi arate fericirea mai zgomotos şi cu mai multe plecăciuni ce le face în faţa noastră, ca o invitaţie de a porni cât mai repede la drum. Dacă nu ar trebui să mergem pe şosea şi să trecem prin localităţi mari, mai că l-aş lua şi pe el, dar cum nu e dresat, nu ştie să meargă în lesă, ar fi foarte periculos  să călătorească bezmetic atâţia kilometri.

La momentul oportun, mama îl momeşte cu boabe pentru câini, iar noi plecăm pe furiş şi în mare viteză, n-am vrea să ne trezim cu el peste câţiva kilometri şi să fim nevoiţi să ne întoarcem.

Yeee! Am plecat la drum, suntem pe Camino, îmi vine să chiui, dar imaginea chinuită a tatălui meu ce a rămas în pat, mă face să-mi temperez trăirea.

Gata, promit să fac acest drum pentru mine, dar şi pentru cei ce nu pot să-l facă, îi voi duce cu mine, într-un colţişor al inimii şi nu mă voi mai întrista, tristeţea nu e de folos nimănui.

Primii trei kilometri, până la Mănăstire, au fost floare la ureche, drumul e arhicunoscut, dar culmea, n-am întâlnit picior de om, cu toţii sunt pe lângă case, e ora amiezei. Chino nu ne-a ajuns din urmă, aşa că putem să ne continuăm drumul liniştiţi.

Îmi fac în memorie un inventar al lucrurilor pe care le-am luat cu mine şi-mi dau seama că am uitat pieptenele. Nu-i nicio tragedie, o să-mi cumpăr unul de pe drum. Căldură mare, mon cher, cum ar spune nea Iancu, dar nu ne lăsăm, în dreapta noastră şerpuieşte vechiul drum al mocăniţei, şinele sunt încă acolo, dar linia e invadată de o vegetaţie luxuriantă, nici n-ai bănui că pe aici a trecut trenul vreodată.

O îngheţată şi pieptenele lipsă de la intrarea în Bistra ne îndulcesc viaţa, un drum cunoscut nu pare foarte lung, nici nu ştim cum am parcurs primii 10 kilometri.

O inscripţie pe o casă ne face să zâmbim, dar ne şi dă un pic de gândit… O veţi vedea în poză.

La ieşirea din Bistra, alai de nuntă, veselie mare, musai trebuie să bem o gură de ţuică din sticla universală pe care vornicul ne-o întinde foarte insistent, nu te poţi sustrage de la acest gest, altfel le porţi ghinion mirilor. Le urăm „casă de piatră” şi ne continuăm drumul… Uite, acolo este o bancă pe care m-am odihnit eu la primul antrenament pentru Camino, în decembrie 2011, când am mers pe jos de la Lupşa la Câmpeni, drum care atunci m-a terminat, am făcut o febră musculară pe cei 15 kilometri, care m-a ţinut câteva zile.

Mare lucru antrenamentul, acum parcă abia am plecat la drum, în afară de căldura care e destul de intensă, nu simt niciun inconvenient. Nu intrăm în Câmpeni, drumul nostru o ia spre stânga, mai avem 12 kilometri până la pensiunea la care avem rezervare pentru această noapte.

Şoseaua face curbe mai strânse pe aici, iar maşinile nu ţin cont de faptul că sunt pietoni  pe şosea, intră în depăşire şi trec milimetric pe lângă noi. Eu sar în sus de fiecare dată, nu mă simt în siguranţă, măcar că sunt în afara carosabilului.

La plecare am avut o mare dilemă, să iau doar sandalele, sau şi bocancii? Am hotărât să mă încalţ cu bocancii până la Abrud, iar dacă nu mă simt bine cu ei, să-i las la o prietenă. Nu i-aş fi luat deloc, dar prognoza spune ploi în următoarele zile, mă tem să nu fie şi frig.

Ajungem la Cărpeniş, un sat mare, aşezat într-o depresiune largă şi extrem de pitorească. O terasă pe dreapta drumului e numai bună pentru a bea o bere şi un suc, „La Birtuţ”.

Ieşim din Cărpeniş, trecem de drumul spre Roşia Montană şi ne aşternem pe ultimii kilometri către Abrud…

Tot mergând noi aşa, iată că prin tufişuri se aude fluierat de tren şi zgomot de locomotivă… Deci mocăniţa mai merge, dar numai de la Abrud la Câmpeni şi doar în week-end, aşa cum am aflat de fapt peste o săptămână… Oricât ne străduim, n-o putem vedea, e ascunsă în tufişuri.

Iată şi tabla ce ne indică intrarea în oraşul medieval, dar mai avem ceva de mers până să ajungem în centru. Uite, aici a fost protestul de acum câţiva ani, la care am participat şi eu, într-o duminică seara, când vreo 800 de oameni din afara oraşului ne-am adunat pentru a salva Roşia Montană de la ştergerea de pe hartă, priviţi cu frică de către localnicii aflaţi sub papucul Gold-ului…

Să revenim însă la oile noastre… Abrudul mi-este foarte drag, încă de când eram copil şi veneam aici în vizită la o mătuşă,  pe vremea aceea părându-mi-se un oraş foarte mare… Acum, cu străduţele lui înguste, cu casele ruinate care parcă cerşesc mila trecătorului, mi se pare că seamănă perfect cu multe localităţi din Spania, care mai supravieţuiesc doar datorită drumului de pelerinaj „Camino de Santiago”. Sper ca într-o bună zi, când Camino de Santiago va trece şi prin România, să ajute localităţi ca aceasta să iasă din marasmul în care au fost aduse de guvernanţi fără inimă şi fără minte.

Probabil v-am plictisit, aşa că vă mai spun doar că n-am putut lăsa bocancii, prietena mea nu răspunde la telefon, aşa că va trebui să-i car tot drumul, fiindcă mă simt mult mai bine cu sandalele.

Am ajuns la pensiunea care arată impozant şi pe dinăuntru şi pe dinafară, atâta doar că baia e minusculă, cred că arhitectul n-a fost dintre cei cu note mari la şcoală…

Un duş fierbinte şi sarmale la pachet, puse de mama (ale mele de post).

Mâine avem o zi foarte grea, 42 de kilometri, de aici până la Brad.

Noapte bună!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Pozeee!

 

 

Îmbrăţişează un copac!

De câte ori nu ne-am simţit învigoraţi şi plini de energie după o plimbare prin pădure! De cele mai multe ori, punem acest lucru pe seama faptului că am făcut mişcare, că am respirat aer curat, că, pur şi simplu, am ieşit din casă.

Bineînţeles că toate acestea  sunt adevărate, dar uităm ceva esenţial, şi anume energia benefică a copacilor, pe care ne-o dăruiesc şi nouă, fără măcar să le-o cerem.

E bine să fim cât mai des în preajma copacilor, s-au făcut chiar studii care arată care copac este mai bun pentru cutare boală. Eu sunt de părere că dacă stăm cât mai mult în apropierea lor, ba chiar îi îmbrăţişăm pentru câteva minute, viaţa noastră se îmbunătăţeşte nu numai din punct de vedere al sănătăţii. Ei ne dau ceva din energia şi înţelepciunea lor,  sunt adevărate laboratoare în care se sintetizează substanţe vindecătoare.

Cu ceva timp în urmă, am aflat povestea unui om ce avea tuberculoză pulmonară, medicii nedându-i mai mult de o lună de trăit. Fiindcă era vară, iar omul nu voia să-şi necăjească familia cu nevoile lui, a plecat în pădurea de pin, unde şi-a înjghebat un adăpost, aşteptând să moară. Tot aşteptând, a venit toamna, aşa că omul s-a hotărât să se întoarcă acasă, dacă tot n-a murit. S-a dus şi la doctor, doar aşa, ca să vadă că e încă în viaţă. Uimiţi că omul nostru trăieşte, ba chiar arată perfect sănătos, i-au făcut analize, în urma cărora au constatat ceea ce se vedea şi cu ochiul liber: nici urmă de boală nu mai era în trupul lui, plămânii se regeneraseră complet, datorită uleiurilor esenţiale ce le emană pădurea de pin.

După ce ne-am despărţit de d-l Emil Roşca, am plecat în continuare la drum, am ajuns până aproape în vârful Curmăturii, unde am luat-o pe un drum la stânga. Câteva case mai stau dovadă a faptului că pe aici au locuit sau mai locuiesc foarte puţini oameni. Peisajul e de-a dreptul dumnezeiesc, păcat că oamenii au fost alungaţi de exploatarea de la Cupru Min.

Am ajuns pe culme. Nu am mai fost pe aici de anul trecut, timp în care mestecenii au luat destul de mult în înălţime. Cu ani în urmă, în aceste locuri erau păşuni şi fâneţe, în curând va fi pădure peste tot. Nu e rău că se împădureşte, şi aşa toţi se plâng de lipsa pădurilor din Munţii Apuseni, păcat este că oamenii au fost nevoiţi să se mute în alte zone ale ţării, din cauza unei politici nedrepte şi total lipsită de inteligenţă.

Mă gândeam că, dacă ar fi ca într-o bună zi Camino de Santiago să treacă pe Valea Arieşului, prin aceste locuri ar trebui neapărat să treacă, sunt prea frumoase pentru a nu fi arătate lumii întregi.

Dragi caminanţi, spuneţi şi voi, e mai frumos în Spania decât aici?

Am trecut prin spatele Mărgăii (stânca din prima imagine) şi am coborât pe o cărare abruptă, printre Mărgăi ( una e Mărgaia, iar cealaltă Mărgăiţa). Suntem obosiţi, dar plini de energiile tuturor copacilor pe care i-am îmbraţişat de-a binelea, sau numai cu privirea.

Dragii mei, vă aştept la Lupşa, pentru excursii de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aventură la Câmpeni

Ca de obicei, vineri am fost din nou la Câmpeni. Nu ca de obicei, am luat cu mine şi cauciucurile de vară, ştiam că am o vulcanizare în drum, la marginea Câmpeniului.

Am lăsat maşina şi cauciucurile aferente la vulcanizare pe la ora 18,30, cu bucuria de a avea 45 de minute doar pentru mine, ca să le petrec aşa cum doresc.

O potecă ce urcă abrupt pe stânga şoselei îmi face cu ochiul, aşa că pornesc voiniceşte la drum, având ca şi combustibil o pungă de pufuleţi şi nelipsita sticlă cu apă. O femeie ce coboară cu ceva bagaje care par a fi cutii de brânză mă priveşte curioasă, ne salutăm, iar eu, după încă o sută de metri, ajung într-o poiană… Aici, cărarea se bifurcă, e o variantă care urcă în continuare şi una ce merge oarecum drept, prin pădure. Aş alege cărarea care urcă, dar la 50 de metri mai sus e străjuită de un câine ce deocamdată nu latră, dar mă priveşte curios, la fel ca femeia de acum câteva minute. E clar că nu sunt de pe aici, nu-mi recunoaşte mirosul, aşa că se apropie, ca să „mă simtă” mai bine.

  • Cuţu, cuţu! îi arunc nişte pufuleţi că altceva nu am de mâncare, iar el vine şi-i ia cu delicateţe, parcă duce o ofrandă.

Mă îndrept spre cărarea ce duce prin pădure, o fi având el niscaiva prieteni mai puţin prietenoşi prin preajmă, lucru care se adevereşte în secunda următoare, când mai multe lătrături mă anunţă că „mi-au luat urma”. Peste două minute, toată valea răsună de lătratul câinilor, parcă se anunţau din munte în şes şi înapoi, mă simt ca şi Cruela (măcar că nu par a fi personaj negativ) din 101 Dalmaţieni.

E clar, drumul meu de întoarcere nu poate fi pe unde am urcat, o întreagă haită de câini mă aşteaptă, poate vor şi ei pufuleţi, mai ştii?

Cobor până într-o vale, urc din nou, pădurea se termină şi ajung în nişte hăţişuri, numai bune de agăţat ciorapi. Am uitat să spun, sunt îmbrăcată în fustă, foarte potrivit pentru excursii montane. Garduri, hăţişuri, garduri, parcă sunt într-o emisiune din aceea de supravieţuire, în care îţi pui viaţa în pericol pentru nu ştiu câte zeci de mii de  dolari. Ei, acum eu fac asta de gratis, ceea ce face ca totul să fie  mult mai palpitant.

După ce trec printr-un gard şi escaladez un altul, ajung în sfârşit pe un teren decent, adică unul cosit şi curat, aşa că pot coborî la şosea, fără alte peripeţii.

Bag seama că am ajuns la Bistra tot umblând eu pe dealuri…

De-a lungul excursiei am făcut şi nişte poze, pentru delectarea cititorului…

Trebuie să mă grăbesc, ca să ajung la timp să iau maşina. Aaa, uite, aici o maşină ia cina, direct din căpiţa de fân. Probabil e la desert.

Fix la 19,15 am ajuns în locul din care pornise mica mea aventură, tocmai la timp pentru a lua maşina încălţată de vară.

Vă doresc o zi nemaipomenită. Atenţie la câini!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Primăvara la Lupşa

Făcând abstracţie de mizeria agăţată în tufele de pe malul Arieşului, peisajul este minunat, îndemnându-te să descoperi tot ce-ţi poate oferi.

Cineva, cu ani în urmă, îmi spunea: „Cine ar veni la Lupşa, ca să admire peisajele?” . Aceeaşi persoană, plecată în străinătate de mai bine de 20 de ani, se entuziasmează de câte ori vine acasă, la Lupşa. E clar că nu privim cu aceiaşi ochi un loc familiar, ori unul pe  care-l vedem foarte rar, sau o dată-n viaţă.

Însoţiţi de Chino, fiul Mashei, excursia e mai veselă şi mai plină de antren.

O turmă de capre merg şi ele ca să ia masa de prânz, Arieşul curge trist a vale, ducând cu el povara tuturor gunoaielor aruncate cu totală lipsă de respect faţă de natură, iar… viaţa merge înainte.

 

Vă doresc o primăvară însorită şi curată, în suflet şi înafara lui!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

De la Cluj La Turda pe jos, de-a binelea

Ei, acum că atâta lume ştie de excursia la care mă gândesc de mult, trebuie să plec, doar n-o să mă fac de râs.

E ora 7,27 fix şi zero grade când părăsesc blocul din Zorilor, în care locuiesc de 100 de ani. O iau cătinel pe Eugen Ionesco, stradă cu nume pompos, ce pe vremea când eu îmi plimbam fetele în cărucior se chema Drumul Sălicii, şi era mărginită de porumbişti. E soare, un soare cu dinţi, care totuşi mă face să transpir. M-am îmbrăcat „multistrat”, pentru orice fel de vreme. Am şi o jumătate de vestă avertizoare, pe care am primit-o în dar de la croaţii din Portugalia, în 2014 când am fost pe Camino Portughez. Cealaltă jumătate am decupat-o şi am cusut-o pe rucsacii de anul trecut, de pe Camino del Norte.

Părăsesc Clujul după ce a făcut primii doi kilometri, după calculele mele. De acasă şi până în vârful Feleacului am cinci kilometri de urcuş, urcuş, urcuş. E cea ma grea parte a drumului şi e bine că e la început, când sunt încă în formă maximă.

Maşinile trec în viteză pe lângă mine, unii şoferi clacsonează şi-mi fac semne cu mâna, în Româna nu e prea obişnuită priveliştea cuiva ce merge pe jos, aşa ca în alte ţări. Iată că am trecut de jumătatea drumului până în Feleac, o parcare şi un restaurant părăsit, cu gunoiul aferent trecerii românilor, mă întâmpină voios. Nu ştiu de ce am zis voios, poate din pricină că e cald, soare, iar eu îmi dau puloverul jos, rămân doar cu fâşul. Încerc să merg prin iarba de pe marginea şoselei, dar e atât de moale cum n-a fost cosită, încât parcă aş merge prin nisip, nu am niciun spor. Revin la cărarea ce se tot îngustează şi se lăţeşte, după capriciile celor ce au construit şoseaua.

Iată-mă în vârf, nici n-a fost chiar atât de greu. Clujul se zăreşte doar printre brazii peste care se vedea când eu am venit la liceu. Acum sunt falnici, o adevărată pădurice.

Îmi aduc brusc aminte că mi-am pus mâncare care necesită şi tacâmuri, dar am uitat cu desăvârşire să pun măcar o linguriţă în bagaj. Iată o alimentara, dar „alimentăreasa” lipseşte, aşa că nu mai aştept, mai e mult până departe. Uite, două coşuri de gunoi, frumos marcate, seamănă cu mine… A, nu, la o privire mai atentă, sunt doi topografi. Eu, şi vederea mea de vultur…

Iată faimoasa şosea de centură, care te scoate dincolo de Cluj în caz că vrei să mergi la Dej, arată bine de la distanţă şi e destul de circulată, chiar dacă după ce s-a dat în folosinţă s-a mai prăbuşit pe ici, pe colo. Aşa e în România, ce să-i faci, toate costă de zece ori mai mult decât la alţii şi ţin tot de atâtea ori mai puţin.

Benzinăria ce-mi apare în drum cade tocmai la ţanc, îmi cer voie frumos să merg la toaletă, chiar dacă nu sunt şofer. Oamenii se miră că merg pe jos la Turda, dar mă şi încurajează.

La Vâlcele nu s-a întâmplat nimic remarcabil, doar atât că am oprit într-o parcare, ca să fac schimbul, adică să iau puloverul şi să pun fâşul în bagaj. Sunt atât de transpirată, încât parcă cineva mi-a turnat o găleată  de apă rece pe spinare,efect amplificat de vântul tăios,

Cineva face curăţenie pe marginea drumului, se văd saci presăraţi din loc în loc, dar mulţime de gunoaie au zburat pe o suprafaţă mare, pe terenurile dimprejur. Acolo cine face curat?

Uite, în zare şi apoi tot mai aproape, lacurile de peşti din Tureni. Doi-trei pescari „motănesc”  pe margine, poate prind ceva înainte de interzicerea pescuitului. (În aprilie, mi se pare.)

Tureni, Mărtineşti, ştiu drumul ăsta pe dinafară, fiecare curbă, fiecare tufiş (că nu prea sunt), de 40 de ani circul pe aici, dar pentru prima dată pe jos. În Mărtineşti, curţi frumoase, largi şi foarte curate şi ordonate. Felicitări, meritaţi o bulină roşie! Un sătean dentr-o curte plină de flori, mă întreabă unde merg, şi-mi urează drum bun. Doi tuciurii ce vin din sens invers mă întreabă şi ei unde am pornit, iar când aud că la Turda, până unde mai sunt vreo 11 kilometri, mă întreabă că nu vrea să mă ia nicio maşină? Oamenilor li se pare extrem de ciudat să mergi pe jos, parcă vii din alt secol, de neînţeles pentru ei.

Cruci, multe cruci pe marginea drumului, cel puţin 11 am numărat, se moare peste tot, nu numai pe Camino. Acolo, cei plecaţi erau pelerini cărora li s-au terminat zilele în acel loc, dar aici, cu toţii sunt victime ale accidentelor de circulaţie. Prima cruce pe care am văzut-o m-a şocat, dar pe urmă am început să mă obişnuiesc. Ne obişnuim cu toate…

Urc dealul din Mărtineşti, mai am un pic şi voi vedea Turda. Trebuie să mă opresc un pic, picioarele mele încep să-şi ceară drepturile. E soare, dar bate un vânt subţire, care nu prea te îmbie la odihnă. Stau totuşi câteva minute pe piatra kilometrică ce-mi spune că mai am 9 kilometri până la Turda. oau, mi se pare extrem de aproape, mai am un pic de urcat, apoi, o coborâre lină pe Tăbăgău şi gata, am ajuns.

Aşa a şi fost, după ce am vizitat mormântul unui soldat ce a murit nu ştiu în care război fiindcă s-au şters datele de pe cruce, picioarele mele încep să meargă mecanic, Turda se vede din ce în ce mai aproape, din păcate nu e o atmosferă foarte senină, pentru a putea capta imagini mai clare.

La ora 13, trec şi eu de indicatorul ce arată că am intrat în Turda. De acum, îmi mai rămâne doar să caut „Centrum” care nu ştiu ce este, bar sau cofetărie, fiindcă mi-a fost recomandat ca loc unde poţi bea cel mai bun ceai în Turda.

Trec de parcul cu biserica, de spital, ooo! Centrum e ditamai hotelul, iar eu, după felul în care arăt, prăfuită şi cu vestă avertizoare,  nu mă prea asortez cu peisajul, aşa că voi merge mai departe, la cofetăria Dana, a doua opţiune.

Abia îmi mai târăsc picioarele, dar nu mă las, n-o să mă înec acum, ca… la mal. Oricum, în Turda am ajuns, dar trebuie musai să beau şi ceai, aşa mi-am propus şi aşa voi face.

Traversez toată Turda, fac poze prin centru, în ultimii ani mi se pare că multe lucruri s-au schimbat în bine pe aici. Iată în sfârşit şi cofetăria, am timp să beau un ceai şi să mănânc un cremeş, Ştefan abia e în Feleac, vine cu maşina ca să mă culeagă de pe drum.

Gata, a  sosit, după ce l-am aşteptat cam un minut pe trotuar, făcând să pleznească de invidie două prostituate ce stăteau acolo de ore bune probabil. Dacă veţi vedea prostituatele din Turda cu vestă avertizoare, să ştiţi că eu am lansat moda asta.

Ei, v-am pupat şi vă las să vă delectaţi cu imaginile de pe drum!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

PS: Kilometrajul mașinii, de la noi de acasă până la cofetăria Dana, arăta că am parcurs 29 de kilometri. Bravo mie!

 

 

PSS Am lipit poze aiurea, din Turda,pe la mijloc, nu sunt chiar in ordine cronologica. Scuze!