Arhive pe categorii: Jurnal de vacanță

Vacanța-Excursie la Fagul Împăratului și la Baia de Arieș

După ziua foarte grea(pentru fete)  în care am făcut vreo 12 km pe jos, am hotărât să folosim un pic și mașina, cu care am mers până la Muncel. De acolo, mai era doar un kilometru și jumătate până la Fagul Împăratului, faimos de la întâlnirea lui Avram Iancu, cu împăratul Franz Josef. Se spune că Avram Iancu era sub fag, iar împăratul pe șosea. La invitația acestuia din urmă la negocieri, Avram Iancu i-ar fi răspuns:

”Un mincinos și un nebun, nu vor putea să ajungă niciodată la o înțelegere”.

Drumul până la Fag  e minunat, pe un drumeag ce șerpuiește pe malul Arieșului de sute de ani, iar faptul că am ajuns la destinație într-un timp foarte scurt, ne-a făcut să ne hotărâm să mai lungim excursia, până la Baia de Arieș.

Salutăm Fagul Împăratului, măreț când ești aproape, dar aproape nesemnificativ când ești pe șosea. Acum are frunzele verzi, dar la iarnă vor deveni ruginii și se vor păstra așa, până peste doi ani, când vor apărea frunze noi. Această specie de fag își schimbă frunzele doar odată la doi ani. Nu știu cum se hrănește, atunci când frunzele sunt ruginii…

În umbra copacilor care străjuiesc drumul de o parte și de cealaltă, avem impresia că ne plimbăm printr-un parc, după ce ieri, drumul a fost mult mai solicitant.

Fără să ne dăm seama, ajungem la Baia de Arieș, un mic orășel în inima Munților Apuseni. Oameni cu treabă sau care doar se plimbă se perindă prin fața noastră, dar forfota se estompează în micul părculeț, ale cărui bănci sunt aproape toate ocupate.

Ce fericire, să te așezi pe o bancă fără nicio treabă urgentă de făcut, doar cu gândul de a-ți odihni picioarele ostenite. Păsările cântă necontenit, iar din mijlocul gazonului ne zâmbește un brăduț, care, peste ani, ne va privi de sus în jos.

După ce ne tragem un pic sufletul și dăm o raită prin mica localitate, ne întoarcem spre locul în care am lăsat mașina, nu înainte de a trece pe la ștrand… Da, Baia de Arieș are un ștrand adevărat, dar fiind zi de lucru, oamenii nu au timp de distracție. Regretând că nu ne-am luat costumele de baie, ne continuăm drumul, la fel de minunat, ca și la venire. Iată și câteva poze, pentru a demonstra că cele spuse sunt adevărate.

Și așa, a mai trecut o zi…

Vara este pe sfârșite, de fapt, toamna ar cam trebui să-și intre în drepturi, să ne bucurăm așadar de fiecare clipă caldă ce ni se mai oferă, cu bucurie de copil, nu de adult plictisit și plin de griji și suferințe.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Vacanță pentru inimă, minte și trup – ziua I – la poalele Mărgăii

Din motive tehnice care în sfârșit s-au rezolvat, nu am putut arăta pe unde am hălăduit în aceste minunate zile, în care stresul și grijile au fost înlocuite cu excursii minunate, mâncare gătită cu drag în grup sau pe secțiuni și momente de suflet…

În prima zi, o mică excursie mai aproape de casă, până la Mărgaia…

Suntem gata de noi aventuri, încălzirea a fost făcută.

Vă dorim o zi încântătoare, la fel cu a noastră.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Călătorind cu trenul, prin Europa

După călătoria cu avionul, cea cu trenul devine o adevărată provocare, mai ales dacă ai multe mii de kilometri de străbătut. Mă întorceam cu trenul din vacanță, eram deja după vreo 18 ore de călătorie și vreo patru-cinci trenuri schimbate, la un moment dat le-am pierdut șirul. Nu e de mirare, după emoțiile de rigoare când vezi că mai ai doar 10 minute până la următorul tren, iar cel în care încă te găsești abia se târăște spre gara în care trebuie să te elibereze, să cobori odată și să ajungi în sfârșit în trenul care te duce la Viena, pe parcursul acestei călătorii chiar poți sufla de câteva ori, deoarece durează vreo opt ore…

Iată că într-un final trenul oprește, cobor val-vârtej în Frankfurt flugh ( adică aeroport), de unde trebuie să iau trenul spre Viena… Iute la etaj, să văd de la ce linie pleacă dragul de tren spre Viena și fuga la linia cu pricina, adică 5, unde  constat cu uimire că mai am de stat, iar o întârziere, de astă dată de 20 de minute…

Eu, de felul meu, sunt o vajnică apărătoare a trenurilor și a călătoriei cu acestea, dar acest ultim voiaj m-a făcut să nu mai fiu atât de vehementă în a le face publicitate. Credeam că numai în România întârzie trenurile, dar acum mi-am schimbat impresia, văd că peste tot prin Europa lucrurile s-au cam schimbat, dar nu în bine…Parcă au luat ei exemplul nostru, în loc să-l luăm noi pe-al lor. Noroc că întârzie toate, așa nu pierzi legătura ( Râsu-plânsu!).

Într-un final, după ora 12 din noapte, apare și trenul meu, care, cu toate că întârzie, are și ceva diferit față de trenurile din România, adică e foarte lung, iar eu așteptam în cel mai nepotrivit loc. O iau la goană cu rucsacul în spinare, noroc că nu-i prea greu… ”Haide, că poți !” mă încurajez singură, cu toate că mai am vreo șase vagoane de alergat. Cu o ultimă sforțare, iată-mă, în sfârșit, pe treptele vagonului, intru înăuntru, exact la timp pentru a simți cum se mișcă încet, apoi din ce în ce mai repede, iar până să ajung la locul de pe bilet, a părăsit deja gara, alergând prin noaptea neagră, spre destinația finală ( a lui, nu a mea), adică Viena…

Sunt bucuroasă că în sfârșit am o perioadă de liniște, adică mai multe ore în care pot să părăsesc starea de ”luptă sau fugi”, sau mai bine-zis ”așteaptă și fugi”, mă îndrept încrezătoare spre locul meu, care este ”Au millieu”, după cum scrie pe biletul luat de la Paris, adică tocmai în mijloc, locul cel mai nefericit cu putință, nu ai și tu ceva de care să te sprijini cu adevărat… Asta este, nu poți avea  cel mai bun loc, luat chiar în ziua plecării…

Deschid cu grijă ușa compartimentului, observând fără niciun dubiu nemulțumirea unui tânăr care-și întinsese picioarele pe scaunul meu, iar acum trebuie să se retragă, înghesuindu-și prietenul, care stă lângă mine, în partea mea dreaptă, spre ușă. Arunc un ochi spre stânga, unde un domn rotofei stă cuminte, cu mâinile odihnindu-i-se pe burta care, dacă ar fi a unei femei, aș bănui că mai are cam o lună până să nască. Privirea îmi alunecă spre șoldul vajnicului domn, iar acolo, stupoare, am impresia că se odihnește tocul unui mic pistol… Aha, domnul o fi ceva vânător… nu știu de ce vânător, doar ei au puști, nu pistoale, dar acesta a fost primul gând ce mi-a trecut prin minte și căruia nu m-am împotrivit, așa că, pentru mine, domnul din stânga este vânător. Adjudecat!

Pentru a avea întreaga perspectivă a compartimentului, privesc și în fața mea, unde o doamnă blondă, un pic ciufulită probabil din pricina multelor încercări de a găsi o poziție care să-i dea voie să doarmă, îmi zâmbește a bun-venit și noapte bună, refuzând cu un gest drăgălaș oferta mea de a-și întinde picioarele pe scaunul meu, în speranța că voi putea face și eu același lucru, dar pe scaunul ei, bineînțeles. Mai arunc o privire prin compartiment, dar sunt oprită brusc din reverie de picioarele tânărului din dreapta față, care, dormind, se reazemă cu toată greutatea de mine, greutate pe care constat că nu pot s-o suport mai mult de câteva secunde, așa că, cu un gest de mamă iubitoare, îl împing spre prietenul (lui) ce se chinuie în dreapta mea, să păstreze un anume echilibru între picioarele lor ce se susțin reciproc și restul compartimentului…

Cu un gest timid la început, reușesc și eu să-mi întind picioarele pe ”terenul advers”, cu mare grijă să nu ating și să nu inoportunez pe nimeni,  călătoria îndelungată mă obligă la acest gest, altfel, mâine dimineață, probabil voi fi posesoarea a doi butuci.

Scaunul de lângă geam, din dreapta doamnei blonde, nu este ocupat încă, dar aici, oamenii sunt foarte disciplinați, nu se așează decât acolo unde au bilet, chiar dacă pentru asta trebuie să stea în cap. Din partea dreaptă, dinspre culoar, parcă cineva mă privește pe furiș. Este doar luna, ca o tingire galbenă și rotundă, atârnată în fereastra trenului de către o gospodină prea grăbită pentru a o mai pune la loc, după ce a frecat-o cu cenușă și i-a dat atâta strălucire…

Îmi fac curaj și-mi mut picioarele pe scaunul gol, măcar să mă bucur de o poziție mai comodă, poate fur un pic de somn… Probabil am ațipit, când, după smucitura care ne anunță că trenul a părăsit o stație, ușa compartimentului se deschide, în cadrul ei apărând un domn prezentabil, care se îndreaptă hotărât spre locul gol, de la geam. Noi, cei lungiți prin spații ce nu ne aparțin, adică cei doi tineri și cu mine, ne retragem picioarele, apoi, cu un gest firesc, ne reluăm pozitia cât de cât comodă pe care o descoperisem. Domnul nou venit închide ochii, cel de lângă mine își ține în continuare burtica cu drag, doamna din fața mea s-a mișcat doar un pic, mă mir că nu e cu totul amorțită, iar cei doi tineri au mârâit ceva prin somnul întrerupt de venirea ultimului pasager ce mai lipsea, pentru ca toate locurile să se simtă utile, având fiecare un fund care să le apese.

Adorm din nou, un fel de letargie mă cuprinde, nu sunt nici complet trează, dar nici nu dorm cu adevărat. Mă gândesc cu groază că voi mai avea încă o noapte asemănătoare, dar alung gândul hoinar, ce să mă gândesc la următoarea, când încă nu am scăpat de asta?

Când somnul mă cuprinsese de-a binelea, ceva mă trezește brusc, aaa, era domnul de lângă mine, care v,oind să iasă din compartiment, când să treacă peste picioarele mele, mi-a picat în brațe, parcă era într-o poziție de la călărie. Pur şi simplu îmi şedea în poală, pentru o miime de secundă ne privim în ochi, amândoi la fel de miraţi de întâmplare. Îmi retrag urgent  picioarele, eliberându-l pe domnul care nu scoate niciun sunet, nici nu înjură, nici nu-și cere scuze. Ăștia parcă sunt niște mici roboței, n-au sentimente sau gânduri proprii. Pe mine mă umflă râsul, în cap ( sau în fața ochilor minții, ca să mă exprim mai elevat), îmi apare imaginea rotofeiului, călărind și trăgând focuri de armă, prin preeria nocturnă… Mă bucur că totuși el a plecat, poate mă întind și pe scaunul lui, dacă nu mai apare nimeni la orizont. N-am idee cât e ceasul, e încă întuneric, verific și luna e aproximativ în același loc, deci n-a prea trecut mult timp de când am urcat în tren…

Nu știu cum, privirea îmi fuge în jos, lângă scaun, unde dau de o curea care ține de o tolbă, exact ca cea a vânătorilor. Ca să vezi, bine am intuit că domnul era vânător… Apoi mă trezesc vorbind, în cea mai curată franceză de care sunt în stare: ” Aaa, la sacoche, la sacoche de monsieur!” spun mirată, ridicând tolba deasupra capului, pentru a fi văzută de către toți ceilalți participanți la călătorie. La semnul discret al doamnei din față că de fapt e plecat doar la WC, îmi dau seama că și celelalte bagaje au rămas pe locul lor, răsuflu ușurată că ”monsieur” n-a uitat ”la sacoche” și mă întorc ”pe partea cealaltă”, încercând să dorm. Da, știu că francezii spun ”le sac” la toate: la poșetă, la sac, la rucsac, la geantă… n-au niciun pic de inventivitate, de aceea am vrut să le arăt că pot adăuga un cuvânt nou. N-am reușit însă, mă aflam printre nemti…

Ei, cam asta a fost călătoria mea nocturnă… Având în vedere că am călătorit cu 7 (șapte) trenuri până la Cluj, aș putea scrie o întreagă carte, dar, deocamdată, mă abțin…

Am ajuns la Viena cu întârziere, dar și trenul spre Budapesta întârzia, așa că, m-am simțit ca acasă.

Când am plecat în Spania, am făcut exact trei ore și 15 minute, cu avionul.

Recunoştinţă eternă lui AUREL VLAICU, HENRY COANDĂ, etc.!

Vă doresc ”drumuri bune”!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Coasta Amalfi: Sorento-Positano-Jurnal de vacanță 6

Dacă ai fost în sudul Italiei și ai ratat Coasta Amalfi, e ca și cum ai fi vizitat Louvre și nu ai văzut Gioconda. Deoarece aventura noastră pe această faimoasă coastă s-a desfășurat în trei episoade, toate trei în aceeași zi, o voi împărți și eu la fel, pentru a nu scrie un articol kilometric.

Să-i dăm bătaie, așadar…

Am pornit dimineața cu trenul pe linia privată Circumvezuviana, de la Pompei la Sorento, de unde se pot lua autobuzele ce duc turiștii pe Coasta Amalfi, care-și ia numele de la orășelul cu același nume și care se află pe la jumătatea distanței dintre Sorento și Salerno, punctul terminus al excursiei de o zi pe care o poate face orice turist, în schimbul a 8 euro. Îți iei bilet până la Salerno, dar poți coborî pe traseu, acolo unde ți se pare că ai ceva interesant de văzut, apoi să iei în continuare un alt autobuz. Așa, pe parcursul unei zile, ajungi la Salerno, de unde te întorci în stațiunea sau orașul din care ai plecat prin aceleași mijloace, sau cu trenul.

Vremea se anunță frumoasă, așa că avem la dispoziție o zi lungă, ce se anunță deosebit de interesantă. Trenul ne lasă în mica gară din Sorento, de unde, chiar din față, pornesc veselele autobuze ce fac zilnicele curse de Salerno.

Sorento e un oraș nu prea mare, cu un port mare însă, de aici vom pleca și pe insula Capri, dar asta e deja o cu totul altă poveste.

Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme decât plecarea primului autobuz, dar timpul trece repede, privind cum turiștii de toate felurile urcă și-și ocupă locurile. Noi fiind printre primii, stăm chiar pe locurile din față, e foarte confortabil și se vede perfect, abia aștept să fac poze.

Gata, plecăm, un singur pasager stă în picioare, îl compătimesc, dar a preferat să plece mai repede decât să aștepte următorul autobuz, peste o jumătate de oră.

Părăsim orașul, apoi încep serpentinele, fâț la stânga, fâț la dreapta, admir virtuozitatea șoferului, dar habar nu am că deocamdată nu e nimic de admirat, stai să vezi mai încolo…

Peisaje incredibile se desfășoară în fața ochilor noștri, muntele și marea își dau mâna și ne încântă cu fiecare centimetru pe care-l parcurgem. Mi se pare comod și plăcut să stau în autobuz, dar eu, fiind o pedestră convinsă, regret că nu pot admira toate minunățiile astea mergând domol, la pas, nu făcând poze ”mișcate” din pricina vitezei cu care ne deplasăm.

Ajunși la Positano, unde un indicator kilometric ne spune că până la Amalfi mai sunt vreo 16 kilometri, iar până la Salerno 42, coborâm, ca să ne mai dezmorțim și să vizităm mai pe îndelete împrejurimile. Vom lua următorul autobuz, peste o oră.

Zis și făcut, ne scufundăm la propriu și la figurat în micul orășel cu căsuțe ce par a fi rostogolite de copilul unui uriaș în joacă, pe panta unui munte  din povești. Suntem de acord că întreaga coastă Amalfi e un fel de Monte Carlo în miniatură, cel puțin aceasta este impresia pe care o lasă toate aceste așezări de la o oarecare distanță.

O stradă frumoasă, plină cu terase și cu magazine de suveniruri, încă destul de pustie  la această oră, turiștii adevărați probabil se trezesc ceva mai târziu, noi suntem foarte harnici, chiar și în concediu.

Ajungem pe plajă, unde șezlongurile își așteaptă doritorii de leneveală și bronz, apa mării nu e prea rece, dar noi nu avem timp de plajă, pe agenda zilei de azi nu încape așa ceva.

Hălăduim un pic prin mica stațiune, ajungem și în port, dar timpul tace și trece, cert este că, cu toată graba cu care ne-am întors în stație, am reușit să vedem doar spatele autobuzului ce tocmai plecase. Ei, asta este, ne-am petrecut următoarea jumătate de oră pe un gard, eu mestecând în minte gânduri de Camino… (adică de mers pe jos).

Pentru bucuria ochilor și mult mai sugestive decât descrierea mea fugară, iată câteva imagini, multe luate din fuga autobuzului, deci nu prea grozave, totuși spectaculoase, zic eu.

 

IMG_3551.jpg

Printre Ruinele Pompeiului – Jurnal de Vacanță Italia – 5

Dacă ați ajuns aici, meritați și povestea, care nu e prea lungă, ca să nu vă plictisiți. După ce am coborât bine zdruncinați de la Vezuviu și cum mai aveam timp berechet, am hotărât să mergem să vedem și ruinele vechiului Pompei, care sunt închise cu un gard în interiorul Pompeiului de astăzi, oraș care, spre surprinderea noastră, e mai mare decât ne-am așteptat. Mult mai întinse sunt și ruinele, am înțeles că au vreo 8 kilometri de străzi, nu le-am bătut chiar pe toate, dar am văzut tot ce era mai important. (Așa cred eu).

Autobuzul de la Vezuviu ne-a lăsat în locul din care ne luase dimineața, foarte aproape de una dintre intrările la ruine (sunt 3 intrări și 3 ieșiri). Nu ne venea să ne credem ochilor, coada de la intrare se întindea pe mai bine de o sută de metri, erau pe puțin 300 de oameni ce așteptau să intre. Autocarele îi lăsau aici, iar ei, neștiind că mai sunt și alte intrări, se puneau pe așteptat. Noi, fiind deja vechi prin zonă, ne-am dus la poarta următoare, unde am găsit mult mai puțină lume la rând, așa că în vreo 15-20 de minute am intrat.

Prima impresie  a fost aceea de fast, lux, o lume selectă și bogată care a trăit aici cu două mii de ani în urmă și care pare să fi dezvoltat o civilizație foarte înaintată. Întotdeauna am fost de părere că omenirea, de-a lungul evoluției/involuției ei, a avut perioade de înflorire, care au fost mai presus decât perioada pe care tocmai o trăim.

În orice caz, un asemenea oraș construit cu mai bine de două mii de ani în urmă, spune multe despre cei ce-l locuiau.

A venit și o mică ploaie, doar așa, pentru diversiune, noi cu pelerine, alții cu umbrele, iar alții cu nimic care să-i apere, noroc că nu a ținut mult, iar soarele a ieșit și mai arzător de după nori. Erau mulți cu căruciare de copii, unii chiar de gemeni, cred că s-au opintit din greu printre uriașele pietre ale pavajului. Observație: Dacă mergeți cu copii mici la Pompei, mai bine îi cărați în spate decât în căruț!

Am ajuns chiar în zona cea mai îndepărtată, pe la marginea orașului, unde doar natura cu minunații ei pini seculari ne-a bucurat vederea.

Toată plimbarea noastră prin orașul scos de sub lava Vezuviului ce s-a revărsat într-o noapte a anului 79, luându-i pe locuitori ”ca din oală” și transformându-i în stane de piatră, exact ca în basmele românești a durat mai bine de 4 ore, iar la sfârșitul ei am ajuns la un muzeu, unde niște filmulețe prezentau Pompeiul, așa cum a fost el înainte de dezastru. Aceasta a fost după mine cea mai instructivă parte a vizitei.

Ce m-a mai impresionat, în afară de construcțiile și statuile imense, au fost străzile, pavate cu pietre ce țin o veșnicie, dar în care roțile carelor făcuseră urme. Uite că și atunci circulația era în toi, nu numai în zilele noastre. La intersecții si din loc în loc pe stradă, erau trei pietroaie mari, printre care încăpeau roțile carelor, dar trebuia să ”conduci” prudent, să reduci viteza, ca să nu-ți faci praf mijlocul de transport.

Am găsit și imaginea pe care o aveam eu în minte despre Pompei, era exact așa cum mi-o închipuisem. Cred că-i asta:

IMG_3431

Probabil Ștefan era pe vremea aceea vreun cavaler, mai știi? Iată și pietrele puse pentru reducerea vitezei. Nimic nou sub soare.

Vă las acum, pe mâine, pe Coasta Amalfi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Vezuviul – un mister nedezlegat -Jurnal de vacanță în Italia 4

De când mă știu, sau mai bine zis de când am aflat despre Vezuviu pentru prima dată, mi-am dorit să-l văd. Iată că dorința mi s-a îndeplinit în oarecare măsură, când veți vedea pozele, veți ști de ce spun asta .

Călătoria nostră de la Veneția la Napoli s-a desfășurat în condiții excelente, am parcurs în vreo 5 ore peste 700 de kilometri, cu o viteză ce atingea uneori 300 de km/oră. Ajunși la Napoli, am repetat episodul din Veneția, acum pentru a ne lua bilete de întoarcere, de la Napoli la Roma. De astă dată doi moși s-au sfătuit și au ajuns  la concluzia că ne costă 158 de euro. Am mulțumit frumos (vom mai veni într-o zi la Napoli, sperăm să avem mai mult noroc atunci) și am plecat la ”binario” (peronul) din subteran, unde venea trenul spre Pompei, unde avem 5 nopți de cazare.    După o jumătate de oră, chiar ajungem în orașul la care visez încă din copilărie. Am în minte o imagine care pentru mine reprezintă ruinele Pompeiului, sunt foarte curioasă dacă seamănă cât de cât cu ceea ce voi vedea zilele viitoare.

Nu vă mai plictisesc cu drumul până la hotel, care, credeam noi, e la un kilometru de gară, care s-au dovedit a fi aproape 4. Condiții bune, cădem frânți de oboseală, că doar mâine avem un program foarte încărcat.

Iată că e dimineață iar, cam prea repede, aș mai dormi, dar am pus telefonul să sune la 6,30, avem multe de făcut astăzi. „Pe bune, o să ziceți, în concediu vă treziți așa devreme?” Da, ne trezim devreme, avem obișnuința asta de pe Camino de Santiago, iar de dormit, puteam dormi mult mai ieftin acasă.

Părăsim hotelul plini de voie bună, dar privirea aruncată Vezuviului nu ne arată mare lucru, în sensul că… e în ceață. Ne gândim că poate așa e el de obicei, nu mai întrebăm pe nimeni cum ar trebui să fie în mod normal și ne îndreptăm spre agenția de turism, care în schimbul a 15  euro de persoană (nu sunt sigură de sumă) ne vinde bilete și informația despre locul din  care pleacă autobuzul spre Vezuviu.

Avem de așteptat o jumătate de oră, timp în care o cafea mi se pare foarte potrivită.Descoperim că mai există o gară, de data asta pe o linie privată, Circumvezuviana pe numele ei, de aici vom pleca la Sorrento, dar despre asta la vremea potrivită.

În sfârșit plecăm, un autobuz de oraș, dar foarte scurt (aici autobuzele sunt mai scurte, șoselele au curbe multe și strânse), care se umple exact la numărul de locuri, pleacă din stație fix la 9,30, așa cum era programul. În ultimul moment, un tânăr ce gâfâie transpirat, îl roagă pe șofer să aștepte, prietena lui vine cu biletele imediat, într-adevăr, o blondă simpatică și grăbită apare, așa că pornim la drum.

Deocamdată e destul de devreme pentru turiștii obișnuiți, sunt curioasă câtă lume va fi pe aici la întoarcere.

Mergem cam 25 de minute prin localități destul de sărăcăcioase, sudul Italiei este foarte deosebit de nord, mai ales în orașele mici, sau la periferii. Nu vreau să vorbesc acum despre asta, mie îmi place să-mi aduc aminte doar de lucrurile frumoase, celelalte rămân undeva în trecut, în spatele unei uși a cărei redeschidere nu mi-ar provoca bucurie.

Începem să urcăm printr-o pădure de pini extrem de pitorească, în oricare parte te-ai uita, vezi peisaje demne de a fi imortalizate. Drumul se îngustează brusc, iar autobuzul nostru intră într-o curte, unde mai multe mașini de teren care arată ca cele de armată, sunt parcate în așteptarea turiștilor.

Ni se cer biletele, iar în schimb primim câte o etichetă, pe care un tip parcă picat dintr-un film de aventuri ne-o lipește pe mână, mai jos de umăr. Mă simt la atunci când ieșeam din ștrand de la 1 Mai și mi se punea o ștampilă în palmă, ca să mă pot întoarce fără să mai plătesc. Nu știu de ce face asta, fiindcă în clipa următoare urcăm într-una din mașinile parcate și plecăm în trombă pe ”drumul de costișă” care e atât de strâmt, încât doar în unele locuri încap două mașini una pe lângă cealaltă.

Strâmt, strâmt, dar și tare deteriorat. Chiar ne mirăm că un asemenea traseu bătut de mii de turiști e lăsat în asemenea paragină, dar probabil că fac asta intenționat, pentru a nu putea urca și alte mașini până sus, doar cele speciale. Hurducăturile sunt menite probabil să ne producă o poftă de mâncare de lup, în cazul în care nu ne fracturăm coloana. Privim imaginile ce se perindă pe geam, sunt minunate, dar, după încă vreo 20 de minute intrăm în ceața pe care o văzusem doar de jos, ceață ce ne înghite la propriu, așa că adio peisaje, adio fotografii, vedem doar la câțiva metri în față. Curbele ne fac să ne bălăngănim stânga, dreapta, față, spate și tocmai când unii dintre colegii noștri de suferință devin palizi iar eu mă gândesc cu groază că cineva chiar va voma, mașina ajunge pe un platou, unde oprește , ne deverseaz,ă iar șoferul ne anunță că peste o oră  trebuie să fim acolo, fiindcă dacă nu, va pleca fără noi.

De aici mai avem de urcat încă vreo 20 de minute, așa ni s-a spus. Din păcate, ceața e încă la putere, așa că toate imaginile blurate nu se datorează lentilei murdare a aparatului foto, ci ceței ce parcă se învălătucește și se lipește de noi. Ajungem în vârf gâfâind, iar acolo descoperim că de fapt tipul ce stătea pe scaunul din față e ghid. Ne-a dat câteva explicații în limba engleză, am aflat despre ultima erupție a Vezuviului din 1944, fără victime din fericire, că la o nouă erupție 600 de mii de oameni trebuie evacuați în câteva zile și, bineînțeles, a încercat să ne descrie ceea ce nu se prea vedea, adică hăul din spatele gardului de protecție pe care toată lumea se cocoța pentru poze și nemaipomenita panoramă, pe care noi doar o putem ghici.

Erau turiști care urcau și de pe partea cealaltă a muntelui, a avut grijă să ne spună să nu greșim partea pe care coborâm, fiindcă mașina noastră nu e acolo. Acum mi-am dat seama că etichetele pe care ni le-au lipit sunt pentru a nu-și încurca turiștii.

Mai hălăduim un pic pe creastă, coborâm spre partea cealaltă, apoi ne întoarcem, o oră trece foarte repede la Vezuviu. Pentru noi trebuia să fie amintirea vieții, pentru ei e doar o afacere. Mai mulți turiști cărați zilnic, mai mulți bani. De aceea nu poți sta mai mult, ca să nu fie prea aglomerat.

Cred că am depășit răbdarea unui cititor obișnuit, așa că… dau drumul la poze.

O poză cu Vezuviul fără ceață:

IMG_3964[1]

Nu știu de ce, mă așteptam ca măcar un pic de căldură, un abur cât de mic, să iasă pe gura Vezuviului, când colo el e doar o râpă rece. Cred că de fapt acesta este un lucru bun, atunci când începe să bolborosească, poate aduce multă nefericire celor ce-i sunt vecini. Oamenii sunt conștienți de faptul că în caz de pericol trebuie să lase totul în urmă și să plece, au deasupra capului un fel de sabie a lui Damocles, care totuși nu-i face să părăsească locurile în care s-au născut.

Coborârea a fost și mai zdruncinătoare decât urcarea, iar la sosire toată lumea aplauda, de parcă venisem cu avionul.

Vă spun noapte bună și vă aștept mâine, în ”Ruinurile Pompeiului”.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

 

Maraton la Veneția-Jurnal de vacanță 3

Aveam mai multe variante de titlu pentru acest articol, cum ar fi ”Forward Veneția”, sau ”Veneția la trap”, dar am ajuns la concluzia că titlul ales este cel mai sugestiv, și totodată cel mai ușor de înțeles.

Am părăsit Pordenone luni dimineața la ora 8,42 fix, cu trenul ce mergea la Veneția.

În mod normal, trebuia să avem vreo două ore și jumătate ca să dăm o raită prin orașul inundat, prea destul pentru noi, era doar o aducere aminte, fiindcă mai fusesem pe aici de 2-3 ori, dar, vorba mea, nu puteam să trec prin Veneția fără să-i simt un pic pulsul, mirosul, vibrația…

Socoteala din tren însă nu s-a potrivit cu aceea din Veneția Santa Lucia, cum se numește gara în care am coborât.  Trebuia  să luăm bilete la Napoli, dar, după ce am pierdut mai bine de o oră așteptând (cu răbdare) ca ecranul monitoarelor să afișeze numărul pe care ni-l dăduse automatul și rugându-ne în gând să nu nimerim la unul din cei vreo trei moși ce se mișcau ca și vechiul automobil Oltcit ce trebuia să se facă la Suceava și să aibă patru viteze: înșet, foarte înșet, piloc șî diloc, tocmai la unul dintre ei am nimerit. După o vajnică consultare a ecranului calculatorului, ne-a cerut 150 de euro până la Napoli, sumă de-a dreptul exorbitantă pentru noi, care avem bilete internaționale. Am refuzat să plătim prețul, apoi, după ce a cerut sprijinul unui confrate mai tânăr, ne-a ”lăsat” cu 25 de euro de căciulă, sumă care și asta mie mi se părea mare, dar mi-a zis că un bilet întreg la Napoli cu ”Freccia Rosa” adică săgeata lor roșie, costă 204 euro. Hmm… Scump, doamnă, scump, dar i-am dat și am luat-o la goană, timpul se scursese pe nesimțite și mai aveam doar o oră și jumătate pentru… cele ce ziceam eu mai sus că voiam să fac la Veneția.

Pe repede înainte, în trap forțat, am pornit spre Piața San Marco, eram la limită cu timpul pentru a merge până acolo și a ne întoarce la fix la gară, pentru a prinde Săgeata cea roșie (parcă suntem într-un film cu indieni, doar Ochi de Șoim mai lipsește) care să ne ducă în cea mai mare viteză la Napoli, pentru mine orașul mafioților…

Când unul, când celălalt suntem la conducere, ne orientăm după săgeți și le mulțumim în gând celor ce le-au plantat acolo, ca să nu ne rătăcim.

Ajungem într-o piață unde-mi aduc aminte că am făcut o poză și în 2005, așa că musai mai vreau una. Mulțime de turiști mișună deja pe străzi, ne cam încurcă în marșul nostru forțat. Eu fac poze stânga dreapta, intrăm într-un mic magazin ca să-mi cumpăr lingurița de rigoare, amintirea mea din fiecare oraș important pe care-l vizitez, apoi ne continuăm mersul rapid.

Ponte Rialto este exact ca în urmă cu câțiva ani (vreo 9) când l-am văzut ultima dată, aceleași mulțimi care se tălăzuie și cască gura la vitrine.

Cu o ultimă gură de aer, iată-ne în Piața San Marco. Dacă nu ajungi până aici, se cheamă că nu ai fost la Veneția.

Repede, poze, o privire împrejur și înapoi la gară, nu vrem să ratăm trenul ce ne-a costat 50 de euro.

Când eram în apropierea gării și nu mai era graba atât de mare, îi zic lui Ștefan să-mi dea o banană din plasa cu mâncare ce Otilia ne-o umpluse cu de toate. El mă privește mirat, abia acum îmi dau și eu seama că susnumita plasă nu se află în mâna lui… În primul moment, mă gândesc că a uitat-o în Piața San Marco, unde, în mare viteză, am mai dat jos un rând de haine, era deja destul de cald. ”Nu, am lăsat-o la gară, acolo unde am luat bilete”.

Amândoi o luăm la goană fără prea mari speranțe, dar se vede că îngerul nostru păzitor a fost la datorie, plasa se afla exact unde o lăsase, așa că a recuperat-o și am urcat bucuroși în trenul de Napoli. Dacă aveți bagaje pe care nu doriți să le cărați prin Veneția, le puteți lăsa la biroul de bilete. Le păzesc ei.

Vă las să vă distrați cu imaginile ce le-am surprins în fuga calului.

 

Haide, haide, mai avem puțin până la gară…

 

Țineți aproape, mâine vom vizita Vezuviul. Să sperăm că nu va fi la fel de rapid ca și Veneția…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni