După călătoria cu avionul, cea cu trenul devine o adevărată provocare, mai ales dacă ai multe mii de kilometri de străbătut. Mă întorceam cu trenul din vacanță, eram deja după vreo 18 ore de călătorie și vreo patru-cinci trenuri schimbate, la un moment dat le-am pierdut șirul. Nu e de mirare, după emoțiile de rigoare când vezi că mai ai doar 10 minute până la următorul tren, iar cel în care încă te găsești abia se târăște spre gara în care trebuie să te elibereze, să cobori odată și să ajungi în sfârșit în trenul care te duce la Viena, pe parcursul acestei călătorii chiar poți sufla de câteva ori, deoarece durează vreo opt ore…

Iată că într-un final trenul oprește, cobor val-vârtej în Frankfurt flugh ( adică aeroport), de unde trebuie să iau trenul spre Viena… Iute la etaj, să văd de la ce linie pleacă dragul de tren spre Viena și fuga la linia cu pricina, adică 5, unde  constat cu uimire că mai am de stat, iar o întârziere, de astă dată de 20 de minute…

Eu, de felul meu, sunt o vajnică apărătoare a trenurilor și a călătoriei cu acestea, dar acest ultim voiaj m-a făcut să nu mai fiu atât de vehementă în a le face publicitate. Credeam că numai în România întârzie trenurile, dar acum mi-am schimbat impresia, văd că peste tot prin Europa lucrurile s-au cam schimbat, dar nu în bine…Parcă au luat ei exemplul nostru, în loc să-l luăm noi pe-al lor. Noroc că întârzie toate, așa nu pierzi legătura ( Râsu-plânsu!).

Într-un final, după ora 12 din noapte, apare și trenul meu, care, cu toate că întârzie, are și ceva diferit față de trenurile din România, adică e foarte lung, iar eu așteptam în cel mai nepotrivit loc. O iau la goană cu rucsacul în spinare, noroc că nu-i prea greu… ”Haide, că poți !” mă încurajez singură, cu toate că mai am vreo șase vagoane de alergat. Cu o ultimă sforțare, iată-mă, în sfârșit, pe treptele vagonului, intru înăuntru, exact la timp pentru a simți cum se mișcă încet, apoi din ce în ce mai repede, iar până să ajung la locul de pe bilet, a părăsit deja gara, alergând prin noaptea neagră, spre destinația finală ( a lui, nu a mea), adică Viena…

Sunt bucuroasă că în sfârșit am o perioadă de liniște, adică mai multe ore în care pot să părăsesc starea de ”luptă sau fugi”, sau mai bine-zis ”așteaptă și fugi”, mă îndrept încrezătoare spre locul meu, care este ”Au millieu”, după cum scrie pe biletul luat de la Paris, adică tocmai în mijloc, locul cel mai nefericit cu putință, nu ai și tu ceva de care să te sprijini cu adevărat… Asta este, nu poți avea  cel mai bun loc, luat chiar în ziua plecării…

Deschid cu grijă ușa compartimentului, observând fără niciun dubiu nemulțumirea unui tânăr care-și întinsese picioarele pe scaunul meu, iar acum trebuie să se retragă, înghesuindu-și prietenul, care stă lângă mine, în partea mea dreaptă, spre ușă. Arunc un ochi spre stânga, unde un domn rotofei stă cuminte, cu mâinile odihnindu-i-se pe burta care, dacă ar fi a unei femei, aș bănui că mai are cam o lună până să nască. Privirea îmi alunecă spre șoldul vajnicului domn, iar acolo, stupoare, am impresia că se odihnește tocul unui mic pistol… Aha, domnul o fi ceva vânător… nu știu de ce vânător, doar ei au puști, nu pistoale, dar acesta a fost primul gând ce mi-a trecut prin minte și căruia nu m-am împotrivit, așa că, pentru mine, domnul din stânga este vânător. Adjudecat!

Pentru a avea întreaga perspectivă a compartimentului, privesc și în fața mea, unde o doamnă blondă, un pic ciufulită probabil din pricina multelor încercări de a găsi o poziție care să-i dea voie să doarmă, îmi zâmbește a bun-venit și noapte bună, refuzând cu un gest drăgălaș oferta mea de a-și întinde picioarele pe scaunul meu, în speranța că voi putea face și eu același lucru, dar pe scaunul ei, bineînțeles. Mai arunc o privire prin compartiment, dar sunt oprită brusc din reverie de picioarele tânărului din dreapta față, care, dormind, se reazemă cu toată greutatea de mine, greutate pe care constat că nu pot s-o suport mai mult de câteva secunde, așa că, cu un gest de mamă iubitoare, îl împing spre prietenul (lui) ce se chinuie în dreapta mea, să păstreze un anume echilibru între picioarele lor ce se susțin reciproc și restul compartimentului…

Cu un gest timid la început, reușesc și eu să-mi întind picioarele pe ”terenul advers”, cu mare grijă să nu ating și să nu inoportunez pe nimeni,  călătoria îndelungată mă obligă la acest gest, altfel, mâine dimineață, probabil voi fi posesoarea a doi butuci.

Scaunul de lângă geam, din dreapta doamnei blonde, nu este ocupat încă, dar aici, oamenii sunt foarte disciplinați, nu se așează decât acolo unde au bilet, chiar dacă pentru asta trebuie să stea în cap. Din partea dreaptă, dinspre culoar, parcă cineva mă privește pe furiș. Este doar luna, ca o tingire galbenă și rotundă, atârnată în fereastra trenului de către o gospodină prea grăbită pentru a o mai pune la loc, după ce a frecat-o cu cenușă și i-a dat atâta strălucire…

Îmi fac curaj și-mi mut picioarele pe scaunul gol, măcar să mă bucur de o poziție mai comodă, poate fur un pic de somn… Probabil am ațipit, când, după smucitura care ne anunță că trenul a părăsit o stație, ușa compartimentului se deschide, în cadrul ei apărând un domn prezentabil, care se îndreaptă hotărât spre locul gol, de la geam. Noi, cei lungiți prin spații ce nu ne aparțin, adică cei doi tineri și cu mine, ne retragem picioarele, apoi, cu un gest firesc, ne reluăm pozitia cât de cât comodă pe care o descoperisem. Domnul nou venit închide ochii, cel de lângă mine își ține în continuare burtica cu drag, doamna din fața mea s-a mișcat doar un pic, mă mir că nu e cu totul amorțită, iar cei doi tineri au mârâit ceva prin somnul întrerupt de venirea ultimului pasager ce mai lipsea, pentru ca toate locurile să se simtă utile, având fiecare un fund care să le apese.

Adorm din nou, un fel de letargie mă cuprinde, nu sunt nici complet trează, dar nici nu dorm cu adevărat. Mă gândesc cu groază că voi mai avea încă o noapte asemănătoare, dar alung gândul hoinar, ce să mă gândesc la următoarea, când încă nu am scăpat de asta?

Când somnul mă cuprinsese de-a binelea, ceva mă trezește brusc, aaa, era domnul de lângă mine, care v,oind să iasă din compartiment, când să treacă peste picioarele mele, mi-a picat în brațe, parcă era într-o poziție de la călărie. Pur şi simplu îmi şedea în poală, pentru o miime de secundă ne privim în ochi, amândoi la fel de miraţi de întâmplare. Îmi retrag urgent  picioarele, eliberându-l pe domnul care nu scoate niciun sunet, nici nu înjură, nici nu-și cere scuze. Ăștia parcă sunt niște mici roboței, n-au sentimente sau gânduri proprii. Pe mine mă umflă râsul, în cap ( sau în fața ochilor minții, ca să mă exprim mai elevat), îmi apare imaginea rotofeiului, călărind și trăgând focuri de armă, prin preeria nocturnă… Mă bucur că totuși el a plecat, poate mă întind și pe scaunul lui, dacă nu mai apare nimeni la orizont. N-am idee cât e ceasul, e încă întuneric, verific și luna e aproximativ în același loc, deci n-a prea trecut mult timp de când am urcat în tren…

Nu știu cum, privirea îmi fuge în jos, lângă scaun, unde dau de o curea care ține de o tolbă, exact ca cea a vânătorilor. Ca să vezi, bine am intuit că domnul era vânător… Apoi mă trezesc vorbind, în cea mai curată franceză de care sunt în stare: ” Aaa, la sacoche, la sacoche de monsieur!” spun mirată, ridicând tolba deasupra capului, pentru a fi văzută de către toți ceilalți participanți la călătorie. La semnul discret al doamnei din față că de fapt e plecat doar la WC, îmi dau seama că și celelalte bagaje au rămas pe locul lor, răsuflu ușurată că ”monsieur” n-a uitat ”la sacoche” și mă întorc ”pe partea cealaltă”, încercând să dorm. Da, știu că francezii spun ”le sac” la toate: la poșetă, la sac, la rucsac, la geantă… n-au niciun pic de inventivitate, de aceea am vrut să le arăt că pot adăuga un cuvânt nou. N-am reușit însă, mă aflam printre nemti…

Ei, cam asta a fost călătoria mea nocturnă… Având în vedere că am călătorit cu 7 (șapte) trenuri până la Cluj, aș putea scrie o întreagă carte, dar, deocamdată, mă abțin…

Am ajuns la Viena cu întârziere, dar și trenul spre Budapesta întârzia, așa că, m-am simțit ca acasă.

Când am plecat în Spania, am făcut exact trei ore și 15 minute, cu avionul.

Recunoştinţă eternă lui AUREL VLAICU, HENRY COANDĂ, etc.!

Vă doresc ”drumuri bune”!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni