Cine-ar fi crezut, în urmă cu doi ani, că întreaga omenire va fi lovită atât de crunt de o nenorocită de proteină, fără cap și fără coadă? Nu vorbesc acum despre boala în sine, ci despre traumele psihice la care ne-a supus pe toți.

Se spunea, pe la începutul pandemiei, că vom deveni cu toții mai buni, că vom învăța ce este compasiunea, că vom fi mai apropiați sufletește, chiar dacă suntem distanțați social. Ei bine, totul a ieșit exact pe dos. Am devenit mai egoiști, ne pasă doar de noi înșine, privim cu ranchiună pe cei din jur, iar compasiunea este un cuvânt al cărui înțeles nu mulți îl mai știu.

Pentru a exemplifica cele afirmate mai sus, vreau să vă povestesc o întâmplare scurtă, petrecută la Metro. Cu ceva timp în urmă, am intrat la Metro în căutarea unei mese pentru terasă. N-am găsit, dar am cumpărat câteva lucruri mărunte, trei la număr. Mă îndreptam spre casă ținând cumpărăturile în brațe, iar cum în fața mea era un domn care abia atunci începea să-și pună pe bandă un coș imens de cumpărături, l-am rugat să mă lase pe mine în față, eram, ca de obicei, în criză de timp. De-a lungul vieții am lăsat nenumărați oameni să intre în fața mea la rând, cu 2-3 produse, nu mi s-a părut niciodată că le fac nu știu ce favor, dar știu că atunci când te grăbești, înseamnă mult.

Domnul (cam la 35-40 de ani, vădit obosit și neprietenos) s-a uitat la mine de parcă-i cerusem biletul lui de plecare pe Lună, iar el e nevoit să mai aștepte încă un deceniu până-i vine rândul, a mormăit ceva în barbă și și-a văzut de aranjarea produselor pe bandă.

Între timp, casiera terminase cu clientul din față, așa că mă privește pe mine întrebător, văzându-mă cu lucrurile în brațe, stând cumva mai departe de casă, dar nici chiar în urma urâciosului. Doamna de la casă îl întreabă ea dacă e în regulă să mă servească întâi pe mine, iar la răspunsul lui, am rămas amândouă uimite:

• Serviți-o odată, măcar să n-o mai văd!

Nu știam că-i rănisem privirea cu prezența mea timp de trei minute… A mai durat încă două până când obiectele pe care le cumpărasem au fost scanate și am primit factura. M-am întors calmă spre domnul care-mi făcuse ”favorul” de a mă ”lăsa” în fața lui și i-am mulțumit că mi-a acordat două minute din viața lui, după care am plecat repede, să nu se ia după mine și să-mi tragă vreo două.

Dacă n-ar fi atât de trist, episodul ar putea fi unul comic. Da, am devenit cu toții mai răi, mai cinici, mai răzbunători, tocmai într-o perioadă în care se spunea că vom evolua, că energia Pământului va crește și că vom intra într-o epocă mai bună.

Poate că Pământul mai poate să aștepte… dar noi?

Manuela Sanda Băcăoanu