Pentru majoritatea oamenilor, azi este o zi obișnuită de duminică, o zi de relaxare, în care încerci să nu faci prea multe, pentru ca de luni să poți porni din nou cu toate motoarele, turate la maximum. Pentru mine și familia mea însă, azi e a patra zi în care ne mișcăm ca prin vată, încercând să înțelegem cum ne putem duce viața în continuare fără cea care pentru noi toți, a fost MAMA.

În 3 octombrie părea că totul merge spre bine, pentru ca în 25 noiembrie toate speranțele noastre să se dovedească a fi fost deșarte. Atunci, sărbătoream cu drag cei 81 de ani împliniți de mama în 29 septembrie, îmbrăcați în costumele populare ce cu drag le cususe pentru noi. Am măcar mulțumirea că i-am oferit clipe de fericire, probabil ultimele din această viață.

Vreau ca în primul rând să mulțumesc tuturor celor care măcar un minut și-au rupt din timpul lor pentru a-mi trimite un mesaj de condoleanțe, celor care au fost la înmormântare și celor fără de care chiar nu m-aș fi descurcat în aceste zile complicate. M-am gândit de multe ori cum va fi, cum voi putea face față emoțiilor și pierderii imense, dar gândul la o pierdere nu e niciodată la fel de copleșitor ca și pierderea în sine. De aceea le mulțumesc oamenilor minunați care ne-au fost alături în timpul bolii mamei mele, dar și după ce nu s-a mai putut face nimic, în afară de îndeplinirea unor ritualuri care să ne aducă oarecum pacea și liniștea în suflete.

Anul 2021 a fost unul foarte greu pentru mama mea și pentru noi, cei apropiați ei, a fost un an care nici nu știu cum a trecut, mai ales ultima lună, ca o repetare de gesturi, ca o zi a cârtiței fără de sfârșit, în care durerea fizică a mamei ne copleșea, provocându-ne o imensă durere sufletească.

Totuși, sfârșitul a venit nechemat și nedorit, dar neiertător și crud, luând de lângă noi un înger, pentru a-l duce acolo unde merită să-și petreacă veșnicia. Fiecare om care a pierdut o ființă dragă înțelege ce simt, iar celorlalți, le doresc ca acest lucru să li se întâmple cât mai târziu cu putință.

Am scris câteva cuvinte în memoria ei, cuvinte care nu exprimă însă nici a mia parte din ceea ce simt cu adevărat și nici nu amintesc tot ce a lăsat în urmă:

”Felicia Bârdea – o viață în slujba celorlalți

   Suntem aici nu pentru a o plânge pe cea care a fost Felicia Bârdea, DOAMNA BÂRDEA, așa cum o știa toată lumea, ci pentru a omagia o viață demnă, o viață închinată celorlalți, până la uitarea de sine.

    S-a născut în toamna anului 1940, în 29 septembrie, al patru-lea copil al Elisabetei și Ioan Prația, învățători în satul Geamăna, acum îngropat sub ape și mâl.

  Copilăria și primii ani din viață i-a petrecut mai mult sub grija și ocrotirea mamei, tatăl fiind plecat multă vreme la război. După clasele primare și gimnaziale, a urmat liceul la Baia de Arieș, apoi, Institutul Pedagogic din Cluj Napoca, devenind învățătoare și întorcându-se înapoi, în satul Geamăna.

   În 1959 s-a căsătorit cu Pamfil Bârdea, prima și ultima dragoste, petrecând împreună 56 de ani, nu toți ușori. În 1961 a dat naștere primului lor copil, Manuela Sanda, care le-a adus fericire și bucurie în casă. Iar când în 1967 a apărut și Gelu Manuel, familia lor era completă și perfectă.

  După moartea tatălui, în 1960 s-au mutat la Lupșa, trăind în armonie cu toți vecinii, prietenii și cunoscuții, timp de 61 de ani.

    Felicia Bârdea, născută pentru a fi învățătoare, a format sute de caractere, a fost iubită de către toți elevii ei, care peste ani, încă o mai caută, cu multă dragoste și respect. Își confecționa singură materialul didactic, iar clasa ei arăta întotdeauna deosebit, punea suflet în tot ceea ce făcea și știa să-i mobilizeze și pe ceilalți, părinți și copii.

    Cel mai mult lucra cu elevii care aveau dificultăți de învățare, ajutându-i să fie și ei în rând cu ceilalți copii.

  Fiind foarte devotată familiei, a îngrijit-o pe sora mamei, pe mama ei și apoi pe Pamfil, soțul ei, ani în șir, până la epuizare, singura ei dorință fiind aceea de a le ușura suferința.

   A avut grijă ani de zile și de cele două nepoate, Dalia Arina și Laura Mălina, care o iubesc ca pe o a doua mamă.

    Fiind foarte pricepută la tot ceea ce trebuie să facă o femeie în căminul ei, a ajuns un fel de sfătuitoare a satului, oamenii veneau să-i ceară sfatul în diverse probleme, de la rețete de mâncare, la sănătate sau lucru de mână. Broda, cosea, tricota, croșeta, făcea croitorie, iar după ce s-a pensionat, în anul 1996, și-a descoperit o nouă pasiune, pictura.

   În ultimii patru ani de viață, a cusut 8 costume populare de femei, complete, pentru toate fetele dragi ei din familie, mai multe cămăși bărbătești și două ii. În anul 2018 a confecționat steagul centenarului, steagul care repeta istoria de acum o sută de ani a steagului de la 1918, cu care lupșenii au participat la Marea Unire.

   Cuvintele nu pot exprima recunoștința și dragostea pe care i-o poartă toți cei rămași în urmă, iar o viață atât de plină nu se poate rezuma la câteva fraze, oricât ar fi ele de meșteșugite.

   După ce s-a pensionat în 1996, a fost de mai multe ori în Canada, la fiul ei, Gelu Manuel, pentru a avea grijă de nepotul Paul Adrian. Era frumos acolo, dar dorul de Mărgaia, de apusurile de soare din Lupșa și de locurile natale, o aduceau mereu acasă.

Din păcate, la sfârșitul vieții a avut parte de o boală nemiloasă, de suferințe de neînchipuit, care au furat-o puțin câte puțin dintre cei dragi, anul 2021 fiind cel mai greu pentru ea și cei apropiați.

Sfârșitul suferințelor a survenit în 25 noiembrie, la ora 9,30, sub privirile înlăcrimate ale fiului Gelu, fiicei Manuela și nepoatei Laura Mălina. A plecat de lângă noi un suflet bun și cald, o mamă, bunică și străbunică ce ne aștepta întotdeauna cu masa pusă, cu zâmbetul pe buze și cu o vorbă bună, necerând nimic în schimb.

A dus o viață de sfântă, ajutând acolo unde era nevoie, punând suflet în tot ceea ce făcea și făcându-i pe cei din jur să devină mai buni.

Dar să nu plângem, știm că locul ei este de-acum în Cer, alături de îngerii lui Dumnezeu.

Printre ultimele ei cuvinte, au fost și acestea:  AȘ VREA SĂ PLEC, ACOLO UNDE POT AJUTA!

 Iar pentru că așa cere datina, acum își ia rămas bun de la toți cei adunați aici pentru a-și arăta respectul și , de la familia care a iubit-o, de la vecini, prieteni și cunoscuți, de la toți cei cu care  s-a întâlnit vreodată, fără a-i mai enumera pe fiecare în parte, și-și cere iertare dacă a greșit cuiva, cu ceva, cu voia sau din neștiință.”

Manuela Sanda Băcăoanu