Soarele dispare încetişor după dealuri, iar maşina opreşte fără niciun zgomot lângă gardul din lemn, învechit de trecerea timpului… E undeva la marginea oraşului, în depărtare se văd luminiţele ce încep, mai întâi timid, apoi cu tot mai mare curaj, să se aprindă pe la blocuri şi pe străzi, dând de veste că noaptea se va revărsa în curând peste mica aşezare…
Nimeni nu coboară deocamdată din maşină, o linişte misterioasă stă atârnată în crengile copacilor ce abia se zăresc pe partea dreaptă a drumului neasfaltat, plin de gropi… Noroc că e iarnă şi e îngheţat, altfel, noroiul te-ar trage în jos, urcând până la glezne, sau chiar mai sus. Nu există cineva care să se încumete prin aceste locuri pe vreme ploioasă, fără cizme zdravene, din cauciuc.
La marginea pădurii se zăreşte o umbră, parcă ar fi un bărbat, ce face un semn timid cu mâna, apoi dispare printre copacii muţi, fără ca cel mai mic zgomot să tulbure pacea nopţii… Zăpada acoperă cu un covor gros întreaga pădure, parcă ar vrea să protejeze cu moliciunea ei plantele ce dorm cuminţi, sub formă de seminţe, aşteptând primăvara, când vor ţâşni cu bucurie şi vigoare, străpungând stratul de frunze moarte ce le acoperă şi care, la un moment dat, le vor deveni hrană.
Maşina mai face câţiva metri cu farurile stinse pe drumul desfundat, apoi se opreşte din nou, iar de pe uşa şoferului coboară o femeie al cărei chip nu se vede din pricina întunericului, dar care, după felul în care se mişcă, trădează o persoană obişnuită cu sportul, mişcările ei agile dovedesc asta. Priveşte în stânga şi-n dreapta, gest cu totul inutil, fiindcă nimeni nu se aventurează noaptea atât de departe de luminile prietenoase ale oraşului…
Cu o mişcare bruscă, sare şanţul ce desparte drumul de pădure, urmându-l pe bărbatul ce tocmai dispăruse printre tufişurile de la poalele fagilor bătrâni, care poate se află aici de o sută de ani.
Auzind fâşâitul din spate, bărbatul se opreşte, având doar timpul necesar pentru a-şi deschide braţele, care să primească în căldura lor femeia, ce cade ca secerată, împiedicându-se de un rug de mure ce se întinde parşiv printre alte tufe, care cresc la adăpostul copacilor seculari.
„Ai venit…”, apucă el să spună, strângând-o tare şi cu drag la piept, moment în care, o lună cât o baniţă se ridică maiestuos în vârful unui fag, aruncând asupra pădurii şi a împrejurimilor un văl de lumină violet, ireal şi plin de mister… Pădurea violet aruncă parcă scântei magice, iar ţipătul unei cucuvele, îi face pe amândoi să tresară…
„Parcă am fi în pădurea fermecată…” şopteşte femeia, fără a mai adăuga niciun alt cuvânt. Îi place să stea aşa, să-i simtă inima puternică bătând, bum-bum, să ştie că orice s-ar întâmpla, el o va apăra fără îndoială, ce păcat că doar de viaţa ei n-o poate apăra…
Închide ochii , iar în câteva momente, ajunge pe un tărâm necunoscut, i se pare că s-a întors cu mii de ani în urmă, se mişcă greoi printr-o lume pestriţă, care vorbeşte într-o limbă necunoscută… sau nu, începe să înţeleagă ce vorbesc oamenii, cu uimire îşi dă seama că ea însăşi este bărbat, iar toată lumea aceasta nu face altceva decât să urmărească un spectacol dement şi macabru, un om care aproape se târăşte, cărând în spate o cruce imensă…
„Nu se poate, doar n-am ajuns tocmai în acele timpuri…” apucă să gândească, iar în momentul următor, un bărbat o bate pe umăr ca pe o cunoştinţă, zicându-i:” Ce zici, Matei? Cred că ar trebui să scrii despre toate astea, nu?” Bâiguind ceva neinteligibil chiar şi pentru ea însăşi, femeia/bărbatul din vremea de demult urmează de la distanţă mulţimea care, în marea majoritate îl huiduie pe purtătorul crucii, fără a şti cine este el cu adevărat…
Acesta cade, sunt unii care-l ajută să se ridice, toată atmosfera este de o ostilitate fără margini, moment în care, la fel de brusc cum a ajuns într-o altă falie temporală, femeia se întoarce, simte inima bărbatului care bate mai puţin tumultuos, dar egal şi puternic, iar fără niciun motiv aparent, izbucneşte într-un plâns izbăvitor, care acestuia i se pare cu totul nepotrivit momentului magic pe care-l împărtăşesc.
– Trebuie să plec, spune ea fără a se opri de tot din plâns, vreau să aflu mai multe despre evanghelistul Matei…
- Dar ce-ţi veni?
- Întrebare rămasă fără răspuns, femeia deja se îndepărtează prin pădurea violet, atât de luminată, încât, dacă ar fi, ai putea vedea şi furnicile prin zăpada violet…
manuelasandablog 