Arhivele lunare: aprilie 2017

Mesajul de Paști

Veți spune că sunt cam în urma timpului, că tocmai au trecut sărbătorile, iar eu acum scriu mesaje de… Paști?

Da, sunt cam în urma timpului și cam demodată, eu sunt de pe vremea când ”Paștele” erau ”Paști”, urarea era ”Sărbători fericite!”, deoarece oricine își dădea seama că ”Paști fericit!” sună hilar…

În ultimii ani însă, tot ”paștem” fericiți, cu toate că de fiecare dată nu ne putem ascunde un zâmbet când ni se urează asta în gura mare, în media sau chiar de către prieteni.

Pe vremuri, se trimiteau rudelor și prietenilor felicitări frumos caligrafiate, care, după ce stăteau prin vitrine până când se îngălbeneau, ajungeau, bineînțeles, la gunoi, acolo unde tot ceea ce ne înconjoară ajunge la un moment dat.

A trecut acea epocă, fiind urmată de de-a dreptul furibundele mesaje pe telefon, unele mai sofisticate și mai lungi decât altele. Eu n-am fost niciodată adepta niciunui fel de urare de Paști, de ce oamenii trebuie să-și amintească unii de alții, doar în momente de sărbătoare?

Acum vreo doi ani însă, am vrut să fiu și eu ”cool” și să intru în rândul lumii, așa că, am hotărât să retrimit un mesaj care mi s-a părut mie mai nimerit, prietenilor mai apropiați. Noroc că n-am apucat să trimit la prea mulți, când unul dintre ei mă sună și-mi zice să opresc operațiunea, fiindcă, din cauza grabei, uitasem să schimb expeditorul, așa că, de pe telefonul meu, curgeau mesaje semnate de familia… Pixulescu.

A fost prima și ultima dată când am făcut un plagiat, pe care-l și recunosc, de altfel.

M-am lecuit cu trimiterea de mesaje, dacă că cuprinde dorul de cineva anume, pun mâna pe telefon și-l sun. De ce să-i încarc căsuța cu mesaje kilometrice, care, fie vorba între noi, au cam devenit desuete…

Sunt curioasă ce se va mai inventa, în timp ce noi… ”Paștem fericiți!” Ca pe vremea FNI-ului, doar că atunci, dormeam de-a binelea…

Ei, vă doresc spor la toate, și la muncă, gata cu păscutul, că uite, a dat iarna peste noi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Noapte violet, în pădurea de fagi – proză

Soarele dispare încetişor după dealuri, iar maşina  opreşte fără niciun zgomot lângă gardul din lemn, învechit de trecerea timpului… E undeva la marginea oraşului, în depărtare se văd luminiţele ce încep, mai întâi timid, apoi cu tot mai mare curaj, să se aprindă pe la blocuri şi pe străzi, dând de veste că noaptea se va revărsa în curând peste mica aşezare…

Nimeni nu coboară deocamdată din maşină, o linişte misterioasă stă atârnată în crengile copacilor ce abia se zăresc pe partea dreaptă a drumului neasfaltat, plin de gropi… Noroc că e iarnă şi e îngheţat, altfel, noroiul te-ar trage în jos, urcând până la glezne, sau chiar mai sus. Nu există cineva care să se încumete prin aceste locuri pe vreme ploioasă, fără cizme zdravene, din cauciuc.

La marginea pădurii se zăreşte o umbră, parcă ar fi un bărbat, ce face un semn timid cu mâna, apoi dispare printre copacii muţi, fără ca cel mai mic zgomot să tulbure pacea nopţii… Zăpada acoperă cu un covor gros întreaga pădure, parcă ar vrea să protejeze cu moliciunea ei plantele ce dorm cuminţi, sub formă de seminţe, aşteptând primăvara, când vor ţâşni cu bucurie şi vigoare, străpungând stratul de frunze moarte ce le acoperă şi  care, la un moment dat, le vor deveni hrană.

Maşina mai face câţiva metri cu farurile stinse pe drumul desfundat, apoi se opreşte din nou, iar de pe uşa şoferului coboară o femeie al cărei chip nu se vede din pricina întunericului, dar care, după felul în care se mişcă, trădează o persoană obişnuită cu sportul, mişcările ei agile dovedesc asta. Priveşte în stânga şi-n dreapta, gest cu totul inutil, fiindcă nimeni nu se aventurează noaptea atât de departe de luminile prietenoase ale oraşului…

Cu o mişcare bruscă, sare şanţul ce desparte drumul de pădure, urmându-l pe bărbatul ce tocmai dispăruse printre tufişurile de la poalele fagilor bătrâni, care poate se află aici de o sută de ani.

Auzind fâşâitul din spate, bărbatul se opreşte, având doar timpul necesar pentru a-şi deschide braţele, care să primească în căldura lor femeia, ce cade ca secerată, împiedicându-se de un rug de mure ce se întinde parşiv printre alte tufe, care cresc la adăpostul copacilor seculari.

„Ai venit…”, apucă el să spună, strângând-o tare şi cu drag la piept, moment în care, o lună cât o baniţă se ridică maiestuos în vârful unui fag, aruncând asupra pădurii şi a împrejurimilor un văl de lumină violet, ireal şi plin de mister… Pădurea violet aruncă parcă scântei magice, iar ţipătul unei cucuvele, îi face pe amândoi să tresară…

„Parcă am fi în pădurea fermecată…” şopteşte femeia, fără a mai adăuga niciun alt cuvânt. Îi place să stea aşa, să-i simtă inima puternică bătând, bum-bum, să ştie că orice s-ar întâmpla, el o va apăra fără îndoială, ce păcat că doar de viaţa ei n-o poate apăra…

Închide ochii , iar în câteva momente, ajunge pe un tărâm necunoscut, i se pare că s-a întors cu mii de ani în urmă, se mişcă greoi printr-o lume pestriţă, care vorbeşte într-o limbă necunoscută… sau nu, începe să înţeleagă ce vorbesc oamenii, cu uimire îşi dă seama că ea însăşi este bărbat, iar toată lumea aceasta nu face altceva decât să urmărească un spectacol dement şi macabru, un om care aproape se târăşte, cărând în spate o cruce imensă…

„Nu se poate, doar n-am ajuns tocmai în acele timpuri…” apucă să gândească, iar în momentul următor, un bărbat o bate pe umăr ca pe o cunoştinţă, zicându-i:” Ce zici, Matei? Cred că ar trebui să scrii despre toate astea, nu?” Bâiguind ceva neinteligibil chiar şi pentru ea însăşi, femeia/bărbatul din vremea de demult urmează de la distanţă mulţimea care, în marea majoritate îl huiduie pe purtătorul crucii, fără a şti cine este el cu adevărat…

Acesta cade, sunt unii care-l ajută să se ridice, toată atmosfera este de o ostilitate fără margini, moment în care, la fel de brusc cum a ajuns într-o altă falie temporală, femeia se întoarce, simte inima bărbatului care bate mai puţin tumultuos, dar egal şi puternic, iar fără niciun motiv aparent, izbucneşte într-un plâns izbăvitor, care acestuia i se pare cu totul nepotrivit momentului magic pe care-l împărtăşesc.

– Trebuie să plec, spune ea fără a se opri de tot din plâns, vreau să aflu mai multe despre evanghelistul Matei…

  • Dar ce-ţi veni?
  • Întrebare rămasă fără răspuns, femeia deja se îndepărtează prin pădurea violet, atât de luminată, încât, dacă ar fi, ai putea vedea şi furnicile prin zăpada violet…

Poveste

A fost odată, un bec. Nu se știe din ce eroare, a ajuns să trăiască în lumea ciocanelor, spunându-i-se că și el este ciocan. Se străduia din răsputeri să fie un ciocan cât mai bun, dar, cum el nu era născut pentru a bate cuie, nimic din cele ce făcea nu era strălucit.

În lumea ciocanelor, cel care bătea mai multe cuie sau făcea alte munci de ciocan, era și cel mai bine văzut. Becul nostru, era foarte supărat că nu poate fi și el un ciocan strălucit, când, într-o bună zi, Zâna cea Bună l-a vizitat în somn, șoptindu-i că e greșit ceea ce încearcă să facă, de fapt el este un bec, ar fi bine să înceapă să lumineze…

Trezindu-se buimac, becul nostru încearcă să dea o mică luminiță, și, spre surprinderea lui, chiar reușește. ”Doamne, eram un bec, iar toată viața am crezut că sunt ciocan… Sunt atât de fericit, atât de fericit! Dar cum să le spun ciocanelor, că eu de fapt sunt bec?”

Tot gândindu-se ce și cum să facă, becul nostru a început să iasă tiptil din lumea ciocanelor, iar, spre surprinderea lui, a mai întâlnit și alte becuri, care luminau fericite, într-o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoștea.

Ba a mai întâlnit și oglinzi, care cu toate că nu aveau propria lumină, erau fericite să reflecte lumina ce venea de la el, amplificând-o și făcând-o mai puternică și mai strălucitoare. Becul nostru era în al nouă-lea cer, nu știa cum să le spună asta ciocanelor, dar, într-o bună zi, și-a luat inima în dinți și le-a mărturisit că el este un bec, un bec ce a întâlnit și alte becuri, împreună cu care îi place la nebunie să strălucească, reflectat de sutele de oglinzi care se bucură să fie în preajma lui.

Ciocanele nici nu au ridicat capetele din pământ, erau foarte ocupate să bată cuie, ce le pasă loc că unul dintre ele s-a trezit că este bec? De fapt, ce este acela un bec? N-au mai auzit niciodată de așa ceva… Deodată, din fundul halei, se aude vocea tunătoare a unui ciocan cu experiență:”Numai proștii luminează!”, la care un ciocan mai baban, adaugă:” Hi,hi, da, proștii și pușcăriașii…”

Trist și dezamăgit, becul pleacă într-un colț al halei în care se băteau cuie, simțindu-se singur pe lume…” Cum se poate așa ceva? Ei sunt prietenii mei de o viață, am bătut împreună milioane de cuie, chiar dacă eu nu mă pricepeam prea bine la asta…” Iar lacrimile îi curg cu sârg, împreunându-se sub bărbie și udând filamentul…

Cum stătea el acolo, un bec de lanternă apare de nu se știe unde, iar luminița lui îl face pe eroul nostru să tresară… ”Nu fi supărat” îi spune micul bec, ”ele sunt doar ciocane, nu pot vedea lumina, nu se pot bucura de strălucirea ei, așa cum nici noi nu putem bate cuie… Ridică-te și luminează, aceasta este menirea ta. Nu te poți supăra când cineva nu-ți vede lumina, ar putea mai degrabă să-ți fie milă, ciocanele au doar proprietatea de a bate cuie, așa că,  nu te supăra degeaba”

” Da, oare cum am putut fi supărat pe cineva care aparține altei lumi?” Și-a spus becul nostru, plecând în lumea mare, pentru a întâlni becuri și oglinzi, care știu atât de frumos să reflecte lumina…

Vă doresc să fiți exact în lumea căreia îi aparțineți, iar dacă nu sunteți acolo, să aveți curajul de a vă găsi propria lume, aceea în care să străluciți.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

,

Focuri pe dealuri…

Nu, nu e o groapă de gunoi căreia i s-a dat foc, este doar una dintre multele imagini cu incendieri de vegetaţie, care populează toţi munţii noştri, în ultimele zile.

Nu ştiu cum se face, dar românii reuşesc să-şi dea singuri „cu stângu-n dreptu”, adică, dacă nu s-au tăiat chiar toate pădurile, de ce să nu ni le incendiem singuri?

Se vorbeşte despre intervenţia pompierilor şi despre amenzi usturătoare, dar, în acest weekend, am văzut cel puţin cinci incendii lăsate în voia soartei, fără ca cineva să se sesizeze… Iar de amenzi, nici nu poate fi vorba. E ceva de genul: „prinde orbul, scoate-i ochii”. Nimeni nu este de vină, dar Munţii Apuseni, fumegând mai ceva decât furiosul Etna, trebuie să mai treacă şi prin această încercare, trebuie să suporte urmările puturoşeniei unora care, pentru a nu curăţa păşunile şi a nu pierde banii de la APIA, le-au dat foc.

Cu uscăciunea din această primăvară, nu e de mirare că focul a ajuns şi la pădurile ce încă mai populează timid munţii, reuşind să desăvârşescă opera vânzătorilor de ţară şi de lemn.

Cred că „Deşteaptă-te române” a fost ales degeaba imnul acestei ţări, mult mai potrivit mi s-ar părea „Ţara arde, babele se piaptănă”.

Vă doresc zile fericite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni