Poveste

A fost odată, un bec. Nu se știe din ce eroare, a ajuns să trăiască în lumea ciocanelor, spunându-i-se că și el este ciocan. Se străduia din răsputeri să fie un ciocan cât mai bun, dar, cum el nu era născut pentru a bate cuie, nimic din cele ce făcea nu era strălucit.

În lumea ciocanelor, cel care bătea mai multe cuie sau făcea alte munci de ciocan, era și cel mai bine văzut. Becul nostru, era foarte supărat că nu poate fi și el un ciocan strălucit, când, într-o bună zi, Zâna cea Bună l-a vizitat în somn, șoptindu-i că e greșit ceea ce încearcă să facă, de fapt el este un bec, ar fi bine să înceapă să lumineze…

Trezindu-se buimac, becul nostru încearcă să dea o mică luminiță, și, spre surprinderea lui, chiar reușește. ”Doamne, eram un bec, iar toată viața am crezut că sunt ciocan… Sunt atât de fericit, atât de fericit! Dar cum să le spun ciocanelor, că eu de fapt sunt bec?”

Tot gândindu-se ce și cum să facă, becul nostru a început să iasă tiptil din lumea ciocanelor, iar, spre surprinderea lui, a mai întâlnit și alte becuri, care luminau fericite, într-o cu totul altă lume decât cea pe care o cunoștea.

Ba a mai întâlnit și oglinzi, care cu toate că nu aveau propria lumină, erau fericite să reflecte lumina ce venea de la el, amplificând-o și făcând-o mai puternică și mai strălucitoare. Becul nostru era în al nouă-lea cer, nu știa cum să le spună asta ciocanelor, dar, într-o bună zi, și-a luat inima în dinți și le-a mărturisit că el este un bec, un bec ce a întâlnit și alte becuri, împreună cu care îi place la nebunie să strălucească, reflectat de sutele de oglinzi care se bucură să fie în preajma lui.

Ciocanele nici nu au ridicat capetele din pământ, erau foarte ocupate să bată cuie, ce le pasă loc că unul dintre ele s-a trezit că este bec? De fapt, ce este acela un bec? N-au mai auzit niciodată de așa ceva… Deodată, din fundul halei, se aude vocea tunătoare a unui ciocan cu experiență:”Numai proștii luminează!”, la care un ciocan mai baban, adaugă:” Hi,hi, da, proștii și pușcăriașii…”

Trist și dezamăgit, becul pleacă într-un colț al halei în care se băteau cuie, simțindu-se singur pe lume…” Cum se poate așa ceva? Ei sunt prietenii mei de o viață, am bătut împreună milioane de cuie, chiar dacă eu nu mă pricepeam prea bine la asta…” Iar lacrimile îi curg cu sârg, împreunându-se sub bărbie și udând filamentul…

Cum stătea el acolo, un bec de lanternă apare de nu se știe unde, iar luminița lui îl face pe eroul nostru să tresară… ”Nu fi supărat” îi spune micul bec, ”ele sunt doar ciocane, nu pot vedea lumina, nu se pot bucura de strălucirea ei, așa cum nici noi nu putem bate cuie… Ridică-te și luminează, aceasta este menirea ta. Nu te poți supăra când cineva nu-ți vede lumina, ar putea mai degrabă să-ți fie milă, ciocanele au doar proprietatea de a bate cuie, așa că,  nu te supăra degeaba”

” Da, oare cum am putut fi supărat pe cineva care aparține altei lumi?” Și-a spus becul nostru, plecând în lumea mare, pentru a întâlni becuri și oglinzi, care știu atât de frumos să reflecte lumina…

Vă doresc să fiți exact în lumea căreia îi aparțineți, iar dacă nu sunteți acolo, să aveți curajul de a vă găsi propria lume, aceea în care să străluciți.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s