Arhivele lunare: martie 2020

Terapia Bowen la distanță 01.04.2020

Dragii mei, (sau mai corect dragele mele),

Vă invit și azi la o ședință de terapie Bowen, la ora 20. Cei care nu ați mai participat și doriți mai multe informații, vă rog să accesați acest link. Cu toate că e 1 Aprilie, nu este o păcăleală.

Cei care doriți să participați, vă rog să mă anunțați.

Azi este o zi fastă!

Manuela Sanda Băcăoanu, terapeut Bowen nivel master

Poveste (optimistă) pentru părinți

Dragi părinți, aceasta este o poveste pe care o veți putea spune copiilor voștri, atunci când nu vor mai fi copii.

A fost odată ca niciodată (chiar sper să nu mai fie niciodată) , că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost o iarnă nu prea grea, urmată de o primăvară capricioasă. Când credeau oamenii că pe iarnă a mâncat-o lupul, aceasta s-a întors cu frig și zăpadă peste ei, ținându-i în case și dându-le toate planurile peste cap: nu mai puteau merge la restaurante, la magazine, ba unii dintre ei nu mai mergeau nici la muncă.

   Copiilor li s-a spus că școlile și grădinițele s-au închis, așa că de-acum, copii și părinți de-a valma, stăteau cu toții acasă, era singurul loc în care iarna cea rea nu-i putea atinge.

    În primele zile, copiii s-au bucurat de neașteptata vacanță, s-au jucat pe săturate, iar părinții au încercat să le fie aproape, să reînnoade relații care se cam subțiaseră în timp, când fiecare era cu programul lui, atât de încărcat.

   Pe afară, doar două mâțe se aleargau, bucurându-se de libertate și de zăpada venită pe neașteptate.

   Copiii erau oarecum fericiți că stau acasă, dar vedeau îngrijorarea de pe chipurile părinților, iar bănuiala că e mai mult decât o iarnă rea care s-a întors la mijloc de martie a început să le încolțească în mințile tinere. Prea era ciudat că pleacă doar tata de acasă, doar din când în când și cu mască pe față. Uneori, are și mănuși de cauciuc. Oare unde merge tata? Ah, copiii s-au dumirit, jucăm capra cu trei iezi, iar în rolul caprei, îl avem pe tata, care vine încărcat cu de toate… Dar oare mama ce rol are, lupul? Copiii o privesc curioși, poate chiar un pic temători, dar văd că mama trebăluiește prin bucătărie, n-au a se teme deocamdată…

   Zăpada se topește încetișor, la blocul de vis-a vis au înflorit narcisele galbene și zambilele, însă nimeni nu le spune de ce trebuie să mai stea în casă, iarna a plecat, ducând cu ea frigul și zăpada, însă copiii stau în continuare cu fețele lipite de geamul care-i desparte de lumea de afară. E din ce în ce mai greu să-ți consumi energia în casă, copiii zburdă ca niște iezi (că tot erau din poveste), iar părinții se privesc parcă și mai îngrijorați.

    Simfonia lalelelor au urmărit-o doar la televizor, iar păsările care ciripesc fericite în copacul din fața ferestrei nu le pot răspunde multelor întrebări care li se perindă pe sub frunte…

   O văd pe doamna învățătoare doar la laptop, iar temele parcă sunt mai greu de rezolvat.

    Într-un târziu, când toate jocurile au fost jucate, când toate poveștile au fost spuse, iar mamei, nu se știe de unde, i-au apărut câteva fire albe la tâmple (dar care o fac să fie chiar mai frumoasă), tata vine bucuros de afară,  unde pleacă întotdeauna singur, cu o pungă de cireșe…

– Doamne, s-au copt cireșele, iar noi suntem tot aici… îl privește mama, istovită.

În acea clipă, o știre de la televizor îi face pe toți să ridice capetele:

” Vă anunțăm în mod oficial, că am învins în lupta cu coronavirusul. Vă mulțumim tuturor că ați stat în case și ați respectat perioada de carantină. De luni, se redeschid unele dintre unitățile economice”

    Mama și tata se privesc fără să se vadă, este vestea pe care o așteptau de atâta vreme, acum a venit, dar lor nu le vine să creadă. Viața lor s-a schimbat radical în ultima vreme, probabil nu vor mai reveni niciodată la viața dinainte, dar se au unii pe alții, sunt sănătoși, iar acesta este lucrul cel mai de preț.

    Între timp, apele au devenit mai limpezi și perfect curate, cerul e mai albastru și mai adânc, pădurile verzi acum n-au mai fost tăiate, iar mormanele de gunoaie au fost acoperite de vegetație.

   – Uite, tată, iarba din curtea bunicii e până la genunchi!

– Bunicooo! Am venit să te vedem! Unde-i bunicul?

– Bine ați venit, dragii mei, ne-a fost foarte dor de voi, dar e bine că ați stat la casa voastră!

 –   Și acum, mergem din nou la școală?

  – Nu, cred că ar fi bine să începeți cu o… vacanță!

Copiii țopăie, cântând un cântecel puțin modificat, pentru a fi în ton cu vremurile: un coronavirus, se legăna…

Mama, tata și bunicii îi privesc cu drag, au ieșit cu toții cu bine din povestea aceasta, care dacă n-ar fi adevărată, li s-ar părea tuturor desprinsă parcă dintr-o carte de ficțiune.

Și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o… povestitoare de moment 

Goana după fericire

Vă dăruiesc un fragment dintr-o carte la care am început să scriu cu ceva timp în urmă, cu întrebarea dacă merită să continui…     

CAPITOLUL I                                               

    Goana după fericire

    Mi se pare mie, sau e deja dimineață? Mda…, o lumină lăptoasă se prelinge printre draperiile groase de catifea vișinie, pe care, dacă le tragi ca lumea, ai putea crede că e noapte deplină, chiar dacă soarele umple cerul cu razele-i vesele,  iar toată lumea e deja la muncă, sau unde l-o fi chemat viața pe fiecare în acest moment de-a dreptul solemn, al zilei. De ce solemn, uite că nu știu, așa mi se pare mie, cu ochii cârpiți de somn, sau mai mult de lipsa acestuia; am ajuns acasă la ore mici, adică aproape de 4 dimineața.  Ceasul arată că sunt deja o leneșă, limbile lui maiestuoase se află la distanțe egale de ora 12, exact acolo unde-mi zicea instructorul auto (cu destui ani în urmă) să-mi țin mâinile pe volan, adică la 10,10.

    Mai respir de câteva ori prelung, inspirație pe 6 timpi și expirație pe 8, apoi, nimic nu mă mai poate reține în pat, ba chiar sar ca arsă, când îmi dau seama că astăzi am mai multe puncte pe agenda de lucru decât într-o zi obișnuită. Baia e la fel că întotdeauna, doar coșul de rufe geme sub povara ce o poartă de câteva zile, de când nu am mai aruncat nimic în mașina de spălat. Pun repede rufele cele mai urgente la spălat, până deseară se vor și usca, cu siguranță, dar, ca măsură de prevedere, las o bulină portocalie pe ușa băii, semn că Maria, colega mea de apartament să arunce o privire la mașina de spălat și să facă cele necesare…

    Oglinda îmi arată un chip palid, ofilit și obosit, cearcăne mari se întind ca niște insule sub ochii de un verde spălăcit, (ca de broască, așa-mi zicea tata, când eram mică.) El credea că mă alintă, dar nici nu-mi mai aduc aminte de câte ori am plâns privindu-mă în oglindă și încercând, fără succes, să găsesc ceva frumos la fața mea, cu ochi de broscuță și cu o gură ”cât o șură”, asta-mi spunea mama… Nici nu mă mir că acum merg la psiholog, cu asemenea părinți. Oare ce-o fi fost în capul lor?

    Un pic de ruj pe buze și rimel pe gene, câteva pișcături pe obraji, în loc de fard și fond de ten, o cămașă albastră, lălâie, peste blugii cu găuri în genunchi și o eșarfă liliachie, asortată cu cerceii luați de la târgul de artizanat, mă fac să par mai tânără cu câțiva ani decât scrie în cartea mea de identitate. Da, aș putea pleca acum, beau o cafea pe drum, apoi ajung la job-ul meu de toate zilele și pe care-l detest (era să zic din suflet, dar cred că sufletul nu detestă nimic, așa că…) punct. Ba nu, punct și virgulă, îl detest tot atât de mult, cât mă detestă și el pe mine. Iar nu-i bine, am folosit un cuvânt de prea multe ori, eu, cea obsedată de vorbire și scriere corectă, măcar că nimeni nu-mi cere niciodată părerea, cu toate că, ironia sorții, lucrez tocmai în domeniu, adică la o firmă de publicitate. Păi da, la o firmă de publicitate, dar ca inginer IT, nu produc eu reclamele astea tâmpite, pe care le văd sau aud zilnic, de fiecare dată stând cu urechile ciulite, poate, poate s-o fi schimbat ceva, iar exprimarea actorilor (de cele mai multe ori de duzină) va fi una corectă. Speranțe deșarte, nici gând să se schimbe ceva, poate atunci când o zbura porcul… sau când o face răchita micșunele, sau…

”Atenție, se-nchid ușile!” vocea care de obicei mă trezește zilnic e din nou la datorie, ne avertizează că e o nouă zi, că pentru unii ușile se închid, iar pentru alții, se deschid…

    Zilele trecute, o nebună a aruncat o tânără sub metrou. Așa, pur și simplu, i s-a năzărit  că fata i-a făcut nu-știu- ce, sau că s-a culcat cu bărbatul ei, așa că zvîrrr, i-a dat un brânci, fata  s-a dezechilibrat exact în fața trenului ce venea cu viteză și… gata! O viață făcută zob într-o secundă, o viață ce, (vuia media) fusese una grea, până cu nu prea mult timp în urmă, când, în sfârșit, ieșise biata fată la un făgaș, era studentă, sau terminase facultatea, mă rog, avea o pâine în mână, cum s-ar zice. Poate apucase și ea la câțiva stropi de fericire, fericirea aceea după care alergăm cu toții, dar care, ca și reflectarea unei oglinzi pe perete într-o zi luminoasă, te face să alergi hăbăuc după ea, fără s-o poți prinde vreodată…

     Cred că fericirea e lucrul cel mai dorit de toți, că doar asta ne urăm cu diverse prilejuri, fie aniversări, începuturi de an sau onomastici: ”Sănătate și fericire!”, ”Mult noroc și fericire!” etc., etc., etc. Însă ea, fericirea, e o parșivă ce-ți trece cu o viteză supersonică prin fața ochilor uimiți, o zărești abia, dar când să întinzi mâna să-ți iei și tu o bucată, o bucățică, o fărâmiță de fericire, ia-o de unde nu-i, a plecat de parcă nici n-ar fi fost, n-a mai rămas nici măcar umbra ei, lipită pe undeva, printre vechile haine din șifonier, pe care nu le mai porți de multă vreme, dar nici să le donezi nu te înduri, dacă într-o bună zi o să ți se facă dor de vreuna dintre ele, vei vrea s-o porți, dar, după căutări deșarte, îți amintești că ai pus-o în container, ca să se bucure de ea o altă fată, pentru care e nouă nouță, încă nu are nicio poveste, cum are, de pildă, bluza mea cea galbenă, cu care eram îmbrăcată când Tudor mi-a spus că ar fi bine să ne mai întâlnim și cu alte persoane…

  • Rahat!

   Nu, nu sunt nebună (încă), tocmai am călcat într-un rahat de câine, la coborârea (de fapt urcarea) de la metrou. Mă curăț cum pot prin iarba de afară, dar simt că mirosul îl duc cu mine, mă va însoți toată ziua, sau măcar până când voi reuși să-mi spăl pantofii. De aruncat, nu-i pot arunca, abia dacă-i port a treia oară. Nenorocit ghinion, tocmai azi, când mă întâlnesc cu o fostă colegă din liceu, iar după masă mergem la un foarte interesant workshop. Cred că Bucureștiul, sau o mare parte a lui, nu va reuși încă multă vreme de acum înainte să facă parte din lumea civilizată, în  care stăpânii strâng excrementele patrupedelor lor în punguțe de plastic și le pun în locuri special amenajate. Da, o fi fost un câine comunitar cel ce mi-a lăsat cadoul, n-am de unde să știu, cert este că acum, peste parfumul meu de iasomie, s-a instalat un iz care-i face pe trecători să întoarcă, contrariați, capul după mine, iată că reușesc să atrag și eu privirile, chiar dacă nu într-un mod inteligent sau seducător.

    Asta-mi amintește de povestea unui cuplu trecut de prima tinerețe, în care bărbatul, cocoșel încă, îi spune  soției că e cam trecută, nimeni nu se mai uită la ea, el de ce ar mai face-o? Probabil chestia aceea cu ”…până când moartea ne va despărți” îi era necunoscută omului, sau era într-o criză a vârstei mijlocii, aceea care parcă le ordonă bărbaților să-și demonstreze lor înșile că mai sunt ”pe felie”, că prezintă încă interes pentru sexul opus (sau slab, sau frumos, sau, …). Bineînțeles că niciunei fete de douăzeci de ani nu i se aprind călcâiele după un bărbat care-i poate fi tată, sau chiar bunic, iar dacă acest lucru se întâmplă totuși, nu ține mai mult decât fluturarea din aripi a fluturelui. Dar să revin la poveste, femeia i-a propus să-i demonstreze soțului ei că poate fi încă atrăgătoare pentru cei din jur, așa că, nu are decât să o urmeze la câțiva metri în spate și să vadă reacțiile trecătorilor, atunci când ajung în preajma ei. Zis și făcut, femeia își alege un bulevard aglomerat la ora după-amiezii și pleacă la plimbare, îmbrăcată la patru ace, cu tocuri înalte și fardată exact atât cât trebuie, pentru a nu arăta provocator. Spre mirarea soțului, majoritatea bărbaților care trec pe lângă ea îi zâmbesc, sau chiar întorc capul în urma femeii ce merge mândră, fără grabă, ca într-o plimbare de plăcere, printre magazinele de firmă ce-ți fac cu ochiul, din spatele vitrinelor tixite de marfă.

    Uimit de succesul soției, acesta grăbește pasul, pentru a-și cere scuze și a o invita la restaurant. În momentul în care a privit-o cu ochii unui bărbat străin, și-a dat seama că are o soție încă atrăgătoare și dezirabilă, care, cu iuțeala fulgerului își  schimbă mimica în momentul în care mai mult îl simte decât îl vede lângă ea, pentru a nu-i descoperi micul truc, adică mica strâmbătură urmată de un zâmbet larg, pe care le oferea fiecărui trecător de gen masculin.

   Cu zâmbetul întins ca magiunul pe pâinea caldă a copilăriei pe toată fața ei de femeie ce se luptă cu viața de când se știe și de fiecare dată când crede că va ieși învingătoare, ea, (viața) îi trage din nou un ghiont, Isabela grăbește pasul, aproape alergând ca să prindă semaforul pe verde, are oroare de constrângeri, chiar și așteptarea după lumina verde a semaforului i se pare una.

   La amintirea lui Tudor și a propunerii lui, chipul i se întunecă subit, devenind ca cerul vestitor de furtună într-o zi frumoasă de vară, în care nu ai avea niciun motiv să fii supărat, atâta doar că nimic nu mai merge așa cum era de așteptat. Cu aceste gânduri, pășește afară din liftul ce o lasă la etajul  al cincilea al clădirii în care-și petrece cea mai mare parte din timp. 

  • De ce ești atât de tristă? Iar ți s-au înecat corăbiile? Ruxandra, secretara de platou, vine spre ea cu o mină veselă, tocmai a mai aflat o mică bârfă, pe care abia așteaptă s-o împărtășească și altcuiva. Cum Isabela e o bună ascultătoare, va fi prima care va afla ultimele noutăți, glumițe spuse fără răutate, dar cu mult umor de fata ce se visează regizoare, într-o bună zi. Dar tu chiar ești supărată, iar ai probleme cu Tudor?
  • O să fac eu față cumva și la asta, n-o fi Tudor ultimul bărbat de pe pământ, ce dacă am 36 de ani, iar mama se uită de fiecare dată cu speranță la mine când trec pe la ea, poate-poate-i dau vestea măreață, aceea pe care o așteaptă de vreo 15 ani, și anume că iată, mi-am găsit alesul, fac marele pas, etc. etc., dar eu, nimic…

 Mai departe, conversația Isabelei se continuă doar în gând, Ruxandra și-a dat seama că nu e cea mai bună ascultătoare, așa că a pornit s-o vâneze pe fata de la garderobă, care tocmai duce un costum unuia dintre actorii ce așteaptă la cabine.

 Sau tata… Știu că-n adâncul sufletului e un om bun, atâta doar că nu poate sau nu știe s-o arate, în afară de critici nu aud nimic de la el, e supărat pe toată lumea, iar pe mama, a terorizat-o toată viața cu gelozia lui îngrozitoare. Când eram copil, nici nu mi-am dat seama de asta, știam că e violent când bea, dar mama reușea să ascundă cât putea de bine purtarea lui  față de mine, aveam impresia că, în general, suntem o familie cât de cât normală, se pare însă că m-am înșelat amarnic își încheie ea gândul, intrând în micul birou în care-și duce veacul.

    Și totuși, de multă vreme, simte că între ea și părinți există mai mult decât o legătură de sânge, vede că nimeni dintre colegii ei nu e atât de legat de părinți, cu toată frica pe care i-o inspiră tatăl și încăpățânarea cu care mama a rezistat unei vieți îngrozitoare, cu mii de umilințe și de agresiuni fizice din partea bărbatului care, după ce o bătea, îi declara dragoste eternă, uitând cu desăvârșire comportamentul lui de acum o jumătate de oră. Relația lor e ca un fel de triunghi ale cărui laturi nu sunt niciodată egale, ceva îi spune că faptul că se întoarce mereu și mereu în casa părintească mai des decât oricare dintre colegii ei plecați din orașul natal , e ca un fel de blestem, parcă e mereu atrasă de drama părinților, fiind totodată actor și spectator, însă un spectator ce întotdeauna are batista pregătită pentru a primi lacrimile ce nu întârzie să izvorască, la fiecare nouă vizită. Mă întreb dacă voi primi răspunsurile pe care le aștept, sunt foarte încântată că voi merge la acel workshop după masă, se mai gândește ea, înainte de a-și începe munca.

FRICA și fațetele ei

   Acum, e bine să fii câine. Poți umbla nestingherit oriunde ai chef, fără restricții și fără botniță. A venit vremea ca omul să poarte botniță, iar câinele să fie liber.

   Omul poartă nu numai botniță, dar și o mare teamă în suflet. Dar curajul nu este lipsa fricii, ci puterea de a o privi în față.

   Cum în ultimele zile oamenii-și petrec timpul navigând pe rețele de socializare, am văzut mai multe fațete ale manifestării ei, la unii pe față, spunând MI-E FRICĂ!, la alții mai voalat, prin postări care ar da de înțeles că trebuie să fim optimiști, că trece și asta.

    Cel mai tare m-a surprins însă o postare care s-ar părea că e un fel de declarație pe proprie răspundere,  în care omul afirmă că este profund credincios și că respectă toate canoanele și tot ce scrie în Biblie. Băi, să fie! N-am idee cine a pus ”formularul” pe internet, dar a face așa ceva, mi se pare cea mai mare dovadă de necredință și de frică neîntemeiată. Întotdeauna mi s-a părut că ceea ce este între om și divinitate este foarte profund și intim, nu trebuie să te bați cu cărămida în piept, să faci o sută de cruci și să  faci paradă.  Dacă n-ar fi de plâns, zău că mi-ar veni să râd.

    Cum poate crede cineva că dând o declarație pe Facebook, Dumnezeu va fi mai milostiv cu el, poate nu se îmbolnăvește, poate nu mai moare în veci?

   Dacă scrii pe proprie răspundere că ”eu, cutărescu, cred în Iisus ș.a.m.d.”, automat vei trece în rândul celor ocrotiți? Măi, să fie! Și dacă unii, mai sfinți decât tine, nu apucă să semneze declarația, vor da de dracu?

   De fapt, ceea ce voiam să scot în evidență este modul în care oamenii își manifestă frica, unii cu decență, recunoscând-o, iar alții cu declarații care, în mintea lor îi vor feri de nu se știe ce.

   Dacă simți că frica te cuprinde, bea un pahar cu apă, întinde-te în pat, sau așază-te pe scaun, închide ochii și încearcă să vizualizezi unde s-a instalat aceasta în corpul tău. Poate fi la stomac, la inimă, sau la cap. O vei simți probabil ca un ghem de sârmă ghimpată, sau ca o apăsare. Expiră tot aerul din plămâni, o dată cu el vizualizând cum iese și frica din corp, apoi după 5 secunde în care ai stat cu plămânii goliți, inspiră profund, vizualizând o imagine fericită, o amintire plăcută, locuri frumoase, pe copiii și nepoții tăi, orice-ți aduce bucurie. Repetă exercițiul timp de câteva minute,  vei observa că întreaga frică s-a topit, a dispărut în neant și te simți mult mai bine.

Să aveți zile frumoase!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din România

IOI, SCAD SALARIILE ÎN FOTBAL!

   O să spuneți că am ceva cu fotbalul. Nu, n-am nimic cu sportul în sine, face bine la sănătate  și la psihic, ceea ce ”am” este cu industria fotbalului, care s-ar părea că se duce de râpă. Toți patronii de echipe de fotbal anunță micșorarea salariilor fotbaliștilor, lucru care, pe noi, cetățenii de rând, ne afectează cam la 100 de metri (în față sau în spate, depinde cum privim problema)

    Poate acum, în ERA ce ni se deschide în față, vom fi mai conștienți de adevăratele valori, iar unul care dă cu piciorul în minge nu va fi plătit de o mie de ori mai bine decât altul, care merge zilnic la micul lui job, aduce câtă plus-valoare poate și trăiește o viață modestă, alături de familia lui. Poate vom fi scutiți de reality show-uri ale diverșilor îmbogățiți, care cred că viața lor e mai importantă decât a tuturor celorlalți.

   Poate medicii, profesorii, dar și strungarii și agricultorii vor fi prețuiți așa cum se cuvine, deoarece fiecare este un  pion în societatea pe cale să se nască, având rolul lui, bine stabilit. Avem nevoie de fiecare dintre ei, iar… fără fotbal, nu moare nimeni.

      Poate ne va trezi  realitatea dureroasă în care am adus întreaga planetă, suntem singura specie care mănâncă fără să-i fie foame și distruge de dragul distrugerii și a banilor. În fond, ce poți face cu banii, dacă aerul este viciat, mâncarea este toxică, iar virusul e de neoprit?

Trump tocmai a aprobat o sumă imensă, de 3 trilioane de dolari, pentru lupta cu noul virus. Dar trebuie să ai cui să dai acești bani, unor companii care să producă cele necesare stăvilirii pandemiei, ca să fie eficienți. Dacă nu, poți avea toate averile lumii, că ești egal cu omul ce-și duce veacul pe stradă, de azi pe mâine.

    Vă rog din suflet, trăiți frumos! Nu se știe dacă ne mai întoarcem de pe marginea prăpastiei, dar măcar acum să ne unim cu toții forțele și să nu mai dăm vina pe nimeni, în afară de noi înșine. Dacă suntem martorii a tot ceea ce se întâmplă, cu siguranță avem și fiecare dintre noi o vină. Numai recunoscând acest lucru, putem trece mai departe și ieși din criza mondială în care suntem cu toții angrenați. Doar în momentul în care vom înțelege că toți oamenii sunt interconectați unii cu alții la fel ca celulele unui organism, iar atunci când uneia îi este rău, nici celorlalte nu le va merge bine, abia atunci vom începe să scoatem capul la suprafață din mlaștina în care ne scufundăm cu toții.

CURAJ, VA FI ȘI MÂINE O ZI!


Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu munții pe tălpi

CE-A MAI RĂMAS DIN NOI?

   Timpul acesta pe care fiecare dintre noi îl folosește cum poate mai bine în aceste zile, de fapt încercăm cu toții să-l umplem cu lucruri folositoare, după ce numai cu două săptămâni în urmă alergam ca bezmeticii de ici-colea, pentru a face tot ceea ce TREBUIA. Acum, nu mai trebuie nimic. Tot ce e necesar să facem, se reduce la a sta acasă și a încerca să-i incomodăm cât mai puțin pe ceilalți, în cazul în care nu-i putem ajuta.

   Acum, goana după cumpărături, idolatrizarea unor NIMENI îmbrăcați în haine cu eticheta la vedere, deh, să vadă tot prostul că a dat mii de euro pe ele, dar altfel nulități perfecte, meciurile de fotbal difuzate la orice oră și vizionate mai ceva decât aselenizarea din 1967, au dispărut undeva, într-un trecut care s-ar putea să nu mai reînvie.

    Am fost întotdeauna șocată de felul în care-și cheltuiau oamenii banii, sau de felul idiot în care se iroseau. Am spus de o mie de ori că investiția în fotbal și nu în medicină ne va face să plângem într-o zi, dar, sincer, speram ca eu să-mi fi încheiat drumul pe Pământ în acea clipă. N-am înțeles niciodată de ce o întreagă planetă poate urmări cu sufletul la gură cum o minge intră sau nu într-o poartă. Nu înțeleg nici acum. De fapt, altceva nu înțeleg, de ce un fotbalist câștigă sute de mii de euro, iar un medic… Soțul meu îmi spunea că în fotbal se investesc mulți bani. Păi asta nu înțeleg eu:                DE CE?

Adevărul a ieșit acum la lumină, iar non-valoarea este pe cale să-și ia tălpășița din viețile noastre. Trebuie doar să o mai ajutăm un pic, să-i dăm un brânci și s-o scoatem definitiv din peisaj. E bine să ia cu ea toate așa-zisele vedete care, dacă nu sunt parțial dezbrăcate, n-ai ce admira la ele, creierul lor fiind observabil doar la microscop.

   Ar fi bine ca de acum, când am constatat cu stupoare că suntem cu toții egali, nu contează ce mașină conducem, sau în ce casă locuim, să avem respect pentru toți cei care muncesc din greu pentru a ne scoate de situația îngrozitoare în care ne aflăm și să-i sprijinim nu doar acum, ci câte zile om avea.

Să ne uităm cu drag la omul care dă cu sapa în grădinița de lângă casă, nu a avut niciodată haine de firmă, dar viața lui e cu siguranță mai adevărată decât a noastră.

Știu că multă lume are acum rate la bănci, locuri de muncă ce s-au desființat, copii de crescut, dar sunt convinsă că vom ajunge cu toții la mal, întotdeauna după o criză majoră omenirea a reușit să treacă mai departe. Cu mai puține pretenții și fițe, vom avea o viață mai adevărată, iar bogăția sufletească nu ne-o poate fura nimeni, o ducem de-a pururi cu noi.

SĂ FIM CU TOȚII SĂNĂTOȘI!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață care speră să aibă din nou Apusenii pe tălpi…

Ciprian

Știu că e greu să stai în casă, să vezi/auzi doar vești cutremurătoare, așa că ai cadou de la mine încă un fragment din cartea mea, Love story pe Camino de Santiago.

Capitolul al VI-lea

    ”Dragă Dafina,

Ai plecat doar de câteva zile, dar şuetele noastre şi serile petrecute împreună îmi lipsesc foarte mult. Am fost să-l văd pe Petrică, motanul tău înfiorător de gras, să ştii că, atunci când te întorci, va trebui să-l duci la psiholog, cred că a intrat în depresie. E atât de trist, că-ţi vine să-i plângi de milă. Cred că-l voi lua la mine, e foarte singur toată ziua, vecina ta, tanti Ileana, nu face altceva decât să-i dea de mâncare, iar el era obişnuit cu mângâieri, conversaţie şi tot tacâmul. Nu-ţi face griji, îl readuc eu pe linia de plutire.

    De fapt, despre altceva voiam să-ţi vorbesc, probabil ţi se va părea deplasat, dar am primit o vizită foarte specială şi anume, a lui Ciprian… Ştiu că nu vă vorbiţi, că între voi totul s-a terminat, dar atunci, de ce a venit să mă întrebe de tine? Părea trist şi îngândurat, dar n-am avut curajul să-i pun vreo întrebare. Au trecut vremurile acelea când eram prieteni la cataramă, râdeam şi ne prosteam tot timpul…

    Să mă ierţi, am pus una dintre pozele pe care mi le-ai trimis pe facebook, aşa a aflat că eşti plecată într-o călătorie plină de aventuri.

    Nu i-am dat prea multe detalii, dar dacă mai vine, ce să-i spun? Oricum, e tatăl copiilor tăi, n-o să poţi să-l eviţi toată viaţa, va fi acolo măcar la evenimente, trebuie să te obişnuieşti cu asta.  Ştiu că el a fost cel care a plecat, că ai suferit ca un câine, bla, bla… (Oare de ce se spune că suferi ca un câine? Sunt convinsă că suferinţa umană e mult mai profundă…)

    Mă rog, aştept un semn şi un sfat de la tine. Pupici, S.”

”Dragă Sorana,

Foarte interesant, când am primit emailul tău, tocmai mă gândeam la fostul meu soţ. Telepatia funcţionează foarte bine între noi două, s-ar părea. Nu e niciun secret locul în care mă aflu, aşa că poţi să-i spui, dacă te mai întreabă. Mai ciudat este faptul că după doi ani, acum, când am plecat şi eu de acasă, s-a trezit să-i pese de mine… sau mă rog, probabil mai mult de ceea ce fac.

    Crezi că au apărut probleme în Paradis? Cam devreme… Dar, nu e treaba mea, să le fie de bine şi să fie fericiţi!

    Cât despre Petrică, de la început m-am gândit că ar fi mai bine să-l iei la tine, dar mi s-a părut că-ţi cer prea mult. Ia-l, te implor, nu vreau să umblu cu el pe la doctori, când mă întorc acasă!

    Într-o altă ordine de idei… a apărut un japonez, care… vrea să se însoare. Nu-mi dau seama, dar cred că-mi face curte. E destul de plăcut să ai parte de atenţia cuiva, după atâta timp de … abstinenţă, ca să zic aşa.

Te ţin la curent!

Prietena ta, pentru totdeauna…şi un pic în plus”

                                       Dafina

    ”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Sper că ați reușit să vă desprindeți un pic de cotidian.

Manuela Sanda Băcăoanu, o scriitoare în devenire