Goana după fericire

Vă dăruiesc un fragment dintr-o carte la care am început să scriu cu ceva timp în urmă, cu întrebarea dacă merită să continui…     

CAPITOLUL I                                               

    Goana după fericire

    Mi se pare mie, sau e deja dimineață? Mda…, o lumină lăptoasă se prelinge printre draperiile groase de catifea vișinie, pe care, dacă le tragi ca lumea, ai putea crede că e noapte deplină, chiar dacă soarele umple cerul cu razele-i vesele,  iar toată lumea e deja la muncă, sau unde l-o fi chemat viața pe fiecare în acest moment de-a dreptul solemn, al zilei. De ce solemn, uite că nu știu, așa mi se pare mie, cu ochii cârpiți de somn, sau mai mult de lipsa acestuia; am ajuns acasă la ore mici, adică aproape de 4 dimineața.  Ceasul arată că sunt deja o leneșă, limbile lui maiestuoase se află la distanțe egale de ora 12, exact acolo unde-mi zicea instructorul auto (cu destui ani în urmă) să-mi țin mâinile pe volan, adică la 10,10.

    Mai respir de câteva ori prelung, inspirație pe 6 timpi și expirație pe 8, apoi, nimic nu mă mai poate reține în pat, ba chiar sar ca arsă, când îmi dau seama că astăzi am mai multe puncte pe agenda de lucru decât într-o zi obișnuită. Baia e la fel că întotdeauna, doar coșul de rufe geme sub povara ce o poartă de câteva zile, de când nu am mai aruncat nimic în mașina de spălat. Pun repede rufele cele mai urgente la spălat, până deseară se vor și usca, cu siguranță, dar, ca măsură de prevedere, las o bulină portocalie pe ușa băii, semn că Maria, colega mea de apartament să arunce o privire la mașina de spălat și să facă cele necesare…

    Oglinda îmi arată un chip palid, ofilit și obosit, cearcăne mari se întind ca niște insule sub ochii de un verde spălăcit, (ca de broască, așa-mi zicea tata, când eram mică.) El credea că mă alintă, dar nici nu-mi mai aduc aminte de câte ori am plâns privindu-mă în oglindă și încercând, fără succes, să găsesc ceva frumos la fața mea, cu ochi de broscuță și cu o gură ”cât o șură”, asta-mi spunea mama… Nici nu mă mir că acum merg la psiholog, cu asemenea părinți. Oare ce-o fi fost în capul lor?

    Un pic de ruj pe buze și rimel pe gene, câteva pișcături pe obraji, în loc de fard și fond de ten, o cămașă albastră, lălâie, peste blugii cu găuri în genunchi și o eșarfă liliachie, asortată cu cerceii luați de la târgul de artizanat, mă fac să par mai tânără cu câțiva ani decât scrie în cartea mea de identitate. Da, aș putea pleca acum, beau o cafea pe drum, apoi ajung la job-ul meu de toate zilele și pe care-l detest (era să zic din suflet, dar cred că sufletul nu detestă nimic, așa că…) punct. Ba nu, punct și virgulă, îl detest tot atât de mult, cât mă detestă și el pe mine. Iar nu-i bine, am folosit un cuvânt de prea multe ori, eu, cea obsedată de vorbire și scriere corectă, măcar că nimeni nu-mi cere niciodată părerea, cu toate că, ironia sorții, lucrez tocmai în domeniu, adică la o firmă de publicitate. Păi da, la o firmă de publicitate, dar ca inginer IT, nu produc eu reclamele astea tâmpite, pe care le văd sau aud zilnic, de fiecare dată stând cu urechile ciulite, poate, poate s-o fi schimbat ceva, iar exprimarea actorilor (de cele mai multe ori de duzină) va fi una corectă. Speranțe deșarte, nici gând să se schimbe ceva, poate atunci când o zbura porcul… sau când o face răchita micșunele, sau…

”Atenție, se-nchid ușile!” vocea care de obicei mă trezește zilnic e din nou la datorie, ne avertizează că e o nouă zi, că pentru unii ușile se închid, iar pentru alții, se deschid…

    Zilele trecute, o nebună a aruncat o tânără sub metrou. Așa, pur și simplu, i s-a năzărit  că fata i-a făcut nu-știu- ce, sau că s-a culcat cu bărbatul ei, așa că zvîrrr, i-a dat un brânci, fata  s-a dezechilibrat exact în fața trenului ce venea cu viteză și… gata! O viață făcută zob într-o secundă, o viață ce, (vuia media) fusese una grea, până cu nu prea mult timp în urmă, când, în sfârșit, ieșise biata fată la un făgaș, era studentă, sau terminase facultatea, mă rog, avea o pâine în mână, cum s-ar zice. Poate apucase și ea la câțiva stropi de fericire, fericirea aceea după care alergăm cu toții, dar care, ca și reflectarea unei oglinzi pe perete într-o zi luminoasă, te face să alergi hăbăuc după ea, fără s-o poți prinde vreodată…

     Cred că fericirea e lucrul cel mai dorit de toți, că doar asta ne urăm cu diverse prilejuri, fie aniversări, începuturi de an sau onomastici: ”Sănătate și fericire!”, ”Mult noroc și fericire!” etc., etc., etc. Însă ea, fericirea, e o parșivă ce-ți trece cu o viteză supersonică prin fața ochilor uimiți, o zărești abia, dar când să întinzi mâna să-ți iei și tu o bucată, o bucățică, o fărâmiță de fericire, ia-o de unde nu-i, a plecat de parcă nici n-ar fi fost, n-a mai rămas nici măcar umbra ei, lipită pe undeva, printre vechile haine din șifonier, pe care nu le mai porți de multă vreme, dar nici să le donezi nu te înduri, dacă într-o bună zi o să ți se facă dor de vreuna dintre ele, vei vrea s-o porți, dar, după căutări deșarte, îți amintești că ai pus-o în container, ca să se bucure de ea o altă fată, pentru care e nouă nouță, încă nu are nicio poveste, cum are, de pildă, bluza mea cea galbenă, cu care eram îmbrăcată când Tudor mi-a spus că ar fi bine să ne mai întâlnim și cu alte persoane…

  • Rahat!

   Nu, nu sunt nebună (încă), tocmai am călcat într-un rahat de câine, la coborârea (de fapt urcarea) de la metrou. Mă curăț cum pot prin iarba de afară, dar simt că mirosul îl duc cu mine, mă va însoți toată ziua, sau măcar până când voi reuși să-mi spăl pantofii. De aruncat, nu-i pot arunca, abia dacă-i port a treia oară. Nenorocit ghinion, tocmai azi, când mă întâlnesc cu o fostă colegă din liceu, iar după masă mergem la un foarte interesant workshop. Cred că Bucureștiul, sau o mare parte a lui, nu va reuși încă multă vreme de acum înainte să facă parte din lumea civilizată, în  care stăpânii strâng excrementele patrupedelor lor în punguțe de plastic și le pun în locuri special amenajate. Da, o fi fost un câine comunitar cel ce mi-a lăsat cadoul, n-am de unde să știu, cert este că acum, peste parfumul meu de iasomie, s-a instalat un iz care-i face pe trecători să întoarcă, contrariați, capul după mine, iată că reușesc să atrag și eu privirile, chiar dacă nu într-un mod inteligent sau seducător.

    Asta-mi amintește de povestea unui cuplu trecut de prima tinerețe, în care bărbatul, cocoșel încă, îi spune  soției că e cam trecută, nimeni nu se mai uită la ea, el de ce ar mai face-o? Probabil chestia aceea cu ”…până când moartea ne va despărți” îi era necunoscută omului, sau era într-o criză a vârstei mijlocii, aceea care parcă le ordonă bărbaților să-și demonstreze lor înșile că mai sunt ”pe felie”, că prezintă încă interes pentru sexul opus (sau slab, sau frumos, sau, …). Bineînțeles că niciunei fete de douăzeci de ani nu i se aprind călcâiele după un bărbat care-i poate fi tată, sau chiar bunic, iar dacă acest lucru se întâmplă totuși, nu ține mai mult decât fluturarea din aripi a fluturelui. Dar să revin la poveste, femeia i-a propus să-i demonstreze soțului ei că poate fi încă atrăgătoare pentru cei din jur, așa că, nu are decât să o urmeze la câțiva metri în spate și să vadă reacțiile trecătorilor, atunci când ajung în preajma ei. Zis și făcut, femeia își alege un bulevard aglomerat la ora după-amiezii și pleacă la plimbare, îmbrăcată la patru ace, cu tocuri înalte și fardată exact atât cât trebuie, pentru a nu arăta provocator. Spre mirarea soțului, majoritatea bărbaților care trec pe lângă ea îi zâmbesc, sau chiar întorc capul în urma femeii ce merge mândră, fără grabă, ca într-o plimbare de plăcere, printre magazinele de firmă ce-ți fac cu ochiul, din spatele vitrinelor tixite de marfă.

    Uimit de succesul soției, acesta grăbește pasul, pentru a-și cere scuze și a o invita la restaurant. În momentul în care a privit-o cu ochii unui bărbat străin, și-a dat seama că are o soție încă atrăgătoare și dezirabilă, care, cu iuțeala fulgerului își  schimbă mimica în momentul în care mai mult îl simte decât îl vede lângă ea, pentru a nu-i descoperi micul truc, adică mica strâmbătură urmată de un zâmbet larg, pe care le oferea fiecărui trecător de gen masculin.

   Cu zâmbetul întins ca magiunul pe pâinea caldă a copilăriei pe toată fața ei de femeie ce se luptă cu viața de când se știe și de fiecare dată când crede că va ieși învingătoare, ea, (viața) îi trage din nou un ghiont, Isabela grăbește pasul, aproape alergând ca să prindă semaforul pe verde, are oroare de constrângeri, chiar și așteptarea după lumina verde a semaforului i se pare una.

   La amintirea lui Tudor și a propunerii lui, chipul i se întunecă subit, devenind ca cerul vestitor de furtună într-o zi frumoasă de vară, în care nu ai avea niciun motiv să fii supărat, atâta doar că nimic nu mai merge așa cum era de așteptat. Cu aceste gânduri, pășește afară din liftul ce o lasă la etajul  al cincilea al clădirii în care-și petrece cea mai mare parte din timp. 

  • De ce ești atât de tristă? Iar ți s-au înecat corăbiile? Ruxandra, secretara de platou, vine spre ea cu o mină veselă, tocmai a mai aflat o mică bârfă, pe care abia așteaptă s-o împărtășească și altcuiva. Cum Isabela e o bună ascultătoare, va fi prima care va afla ultimele noutăți, glumițe spuse fără răutate, dar cu mult umor de fata ce se visează regizoare, într-o bună zi. Dar tu chiar ești supărată, iar ai probleme cu Tudor?
  • O să fac eu față cumva și la asta, n-o fi Tudor ultimul bărbat de pe pământ, ce dacă am 36 de ani, iar mama se uită de fiecare dată cu speranță la mine când trec pe la ea, poate-poate-i dau vestea măreață, aceea pe care o așteaptă de vreo 15 ani, și anume că iată, mi-am găsit alesul, fac marele pas, etc. etc., dar eu, nimic…

 Mai departe, conversația Isabelei se continuă doar în gând, Ruxandra și-a dat seama că nu e cea mai bună ascultătoare, așa că a pornit s-o vâneze pe fata de la garderobă, care tocmai duce un costum unuia dintre actorii ce așteaptă la cabine.

 Sau tata… Știu că-n adâncul sufletului e un om bun, atâta doar că nu poate sau nu știe s-o arate, în afară de critici nu aud nimic de la el, e supărat pe toată lumea, iar pe mama, a terorizat-o toată viața cu gelozia lui îngrozitoare. Când eram copil, nici nu mi-am dat seama de asta, știam că e violent când bea, dar mama reușea să ascundă cât putea de bine purtarea lui  față de mine, aveam impresia că, în general, suntem o familie cât de cât normală, se pare însă că m-am înșelat amarnic își încheie ea gândul, intrând în micul birou în care-și duce veacul.

    Și totuși, de multă vreme, simte că între ea și părinți există mai mult decât o legătură de sânge, vede că nimeni dintre colegii ei nu e atât de legat de părinți, cu toată frica pe care i-o inspiră tatăl și încăpățânarea cu care mama a rezistat unei vieți îngrozitoare, cu mii de umilințe și de agresiuni fizice din partea bărbatului care, după ce o bătea, îi declara dragoste eternă, uitând cu desăvârșire comportamentul lui de acum o jumătate de oră. Relația lor e ca un fel de triunghi ale cărui laturi nu sunt niciodată egale, ceva îi spune că faptul că se întoarce mereu și mereu în casa părintească mai des decât oricare dintre colegii ei plecați din orașul natal , e ca un fel de blestem, parcă e mereu atrasă de drama părinților, fiind totodată actor și spectator, însă un spectator ce întotdeauna are batista pregătită pentru a primi lacrimile ce nu întârzie să izvorască, la fiecare nouă vizită. Mă întreb dacă voi primi răspunsurile pe care le aștept, sunt foarte încântată că voi merge la acel workshop după masă, se mai gândește ea, înainte de a-și începe munca.

2 gânduri despre „Goana după fericire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s