Hmm! Marea Unire!  La început de decembrie, aceste cuvinte sunt foarte  mult folosite, oamenii le aud pe toate canalele media, fiecare înțelegându-le în felul lui.

Știm cu toții că nu e o zi ca oricare alta, că în urmă cu 99 de ani, oameni plini de curaj și de hotărâre, au reușit să îndeplinească visul românilor de pretutindeni (sau aproape), adică acela de a trăi cu toții în aceeași țară, o țară care devenea ”DODOLOAȚĂ”, așa cum am învățat din manualul de istorie, sau de limba română.

Dacă răscolim însă puțin prin cufărul istoriei, s-ar putea să aflăm mai mult decât niște fapte seci, pline de importanță de altfel, niște declarații pompoase, și (tot istoria ne-a arătat acest lucru), neduse în totalitate la îndeplinire.

Vă invit să fiți martorii unui mic scenariu, fără de care n-am putea intra în atmosfera anului 1918,.. Să ne închipuim că privim pe fereastra unei case din comuna Lupșa, de pe Valea Arieșului, unde Ionel, nepoțelul preferat al unei femei trecută de prima tinerețe, dar ai cărei ochi sunt încă jucăuși și plini de iubire când își privește nepotul, nu cu mult mai mare decât ghiozdanul pe care-l cară în fiecare zi la școală, parcă încărcat cu pietre, nu cu tot felul de manuale alternative și caiete speciale, care-i fac pe bieții copii să se încovoaie sub greutatea lor, dar nu-i fac nici mai deștepți, nici mai învățați decât erau copiii de acum… 99 de ani. (Nu punem la socoteală tehnologia, altfel, comparația nu ar fi corectă).

Ssst! Nu faceți nicio mișcare, respirați ușor și priviți cu mare grijă prin mica fantă pe care perdeaua a lăsat-o la colțul ferestrei, în bucătăria Mariei, haideți să o botezăm așa pe bunica lui Ionel…

E seară, focul arde vesel în soba de teracotă, iar bunica, așa, ca o bunică adevărată, împletește ciorăpei nepoților. Ionel șade cuminte la masă, cu o carte în față, pare foarte atent la ceea ce citește, dar deodată își îndreaptă privirea spre bunică, cu o întrebare:

– Bunico, ce știi tu despre Marea Unire? Că nu prea înțeleg ce scrie aici, în carte.

– Păi, stai să mă gândesc… Da, știu unele lucruri, pe care mi le-a povestit bunica mea, care era doar o fetiță pe vremea aceea.

– Îmi povestești? Îmi povestești? Se entuziasmează brusc băiatul, dornic să schimbe literele seci ale cărții cu o poveste adevărată, o poveste ce-a fost trăită chiar de o stră-străbunică, despre a cărei existență află abia acum, pentru întâia dată.

– Da, ți-oi spune, dar, mai întâi, ca să stăm liniștiți și să nu ne întrerupem povestea, adu tu un braț de lemne, uite, focul e pe terminate.

Zburând, nu altceva, pleacă băiatul în șopron, de unde se întoarce cu un braț imens de lemne, s-ar părea că antrenamentul zilnic cu ghiozdanul supraponderal i-a folosit totuși la ceva.

– Buuun!  Maria își lasă mâinile în poală, ca pentru o mai ușoară aducere aminte, privește undeva spre colțul din stânga sus al camerei, parcă ar accesa o memorie externă, își mai drege odată vocea și începe lin, așa cum știe doar ea să povestească…

Da… Era anul 1918… Aici în Lupșa, ca de altfel pe toată Valea Arieșului, era mare vânzoleală, soldații începuseră să se întoarcă de la război, unii cu  armele la ei, aducând acasă și un pic din nebunia războiului, așa că băgaseră spaima în oameni, amenințându-i pentru nimicuri, sau făcându-și singuri dreptate, pentru răfuieli vechi, care erau demult uitate.

Aceasta n-a durat însă mai mult de câteva zile, au fost prinși, dezarmați și judecați în fața primăriei și condamnați la moarte, lucru care nu a fost însă dus la bun sfârșit, vinovații cerându-și iertare și luându-și angajamentul că vor deveni buni cetățeni ai comunei, au fost iertați.

Pentru ca asemenea acte de ”vitejie” să nu mai aibă loc, în piața din fața primăriei au fost ridicate niște furci, cu promisiunea că orice nelegiuire se va solda direct cu moartea, fără judecată, dar, din fericire, nu au fost folosite.

Îmi povestea bunica, foarte mândră, că și aici, la noi în sat, s-a înființat o ”gardă națională”, care păstra ordinea, iar membrii ei îndeplineau și îndatoririle șefului de gară, deoarece acesta fugise, în urma înfrângerii puterilor centrale (Germania, Austria și Ungaria).

Toată comuna era într-o fierbere, oamenii se mai adunau la cârciumă sau pe la câte unii acasă, toți își dădeau cu părerea, dar nimeni nu știa cu adevărat ce ar trebui făcut, așteptând (așa ca și acum) ca cineva să-i îndrume, să le arate calea.

Basarabia și Bucovina  reușiseră unirea cu țara mamă, trebuia să facă și românii din Transilvania ceva, pentru a le urma exemplul.

La aflarea veștii că Ungaria a pierdut războiul și nu ne mai aflăm sub dominație străină, câteva femei inimoase din Lupșa, au dorit să-și îndeplinească un vis vechi, și anume acela de a vedea steagul românesc fluturând  pe turnul bisericii. Din pricină că nu mai exista nici un steag tricolor, ele au adunat lână, au tors-o, au țesut-o, au  vopsit-o și au croit un minunat stindard  național, în numai trei zile.

Uite așa, la Lupșa a fost arborat pentru prima dată pe Valea Arieșului tricolorul, pe turnul bisericii. Același steag a însoțit delegația lupșenilor la Marea Adunare de la Alba Iulia, iar acum, el se odihnește la Muzeul Național de Istorie, de la București.

Uite, am aici niște fotografii, cu drapelul și cu delegații care au fost la împlinirea a 50 de ani de la Marea Unire, la Alba Iulia.

SECJ_0003

• Vai, bunico, istoria e mult mai frumoasă povestită de tine, din carte, n-am înțeles mare lucru.
• Da, istoria e povestea neamului, păcat că acum vă forțează s-o învățați doar ca pe niște idei principale, scrise cu liniuță și cu punct și virgulă, care-ți intră pe-o ureche și-ți ies pe alta.

Spunând  acestea, Maria se apropie de fereastră, aranjează mai bine draperia, care se închide acum, ca o cortină peste vremuri apuse, readucându-ne în prezent, la grijile cotidiene, după ce am respirat puțin aerul veacului trecut.

Îi mulțumesc din suflet doamnei profesoare Monica Rotaru din Lupșa, care mi-a furnizat câteva date în legătură cu cele ce v-am povestit.

scrisoare

La mulți ani, de Ziua Marii Uniri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Am scris acest articol pentru revista Iancule Mare, a Societății Cultural patriotice „Avram Iancu”