Streaptease la Peon

Să spun… să nu spun… Dar dacă spun, ce am de pierdut? Iar dacă nu spun, ce am de câștigat?

Am scris titlul acestui articol în urmă cu vreun an, dar n-am mai adăugat niciun cuvânt. Totuși, el m-a așteptat cuminte la secțiunea ”Ciorne”, știa că într-o bună zi va ieși la iveală, iar acea zi, s-ar părea că e… astăzi.

Întâmplarea pe care vreau să v-o istorisesc este din 2015, de pe Camino del Norte. După cum am mai amintit, am făcut acest pelerinaj de una singură, abia pe ultimii kilometri m-am întâlnit cu Ștefan, el îmi dăduse un avans de o săptămână la plecarea din țară.

Nu-mi mai amintesc de unde plecasem în acea zi, cert este că a fost una extrem de dificilă, cu foarte mulți kilometri, cu un munte de urcat și coborât în a doua parte a zilei, când toți ceilalți pelerini rămăseseră undeva foarte în spate, fiindcă pe o distanță mare, nu mai era niciun albergue. Eu, cea deșteaptă foc, plecasem mai departe, țin minte că m-am ”magnetizat” cu o bere la 250 ml în parcul de la ieșirea din oraș, apoi am pornit, plină de elan, pe drumul meu singuratic, urmărită cu atenție de o pisică ce avea un ochi verde și unul căprui…

Știu că trebuia să fiu atentă la o intersecție, ca să n-o iau spre Oviedo… Caminanții își pot da seama cam pe unde mă aflam. Voiam să ajung la Deva, dar simțeam că picioarele mă lasă, ultimul urcuș, dar mai ales ultima coborâre, îmi dăduseră mult de furcă.

În timp ce mă târam eu așa pe marginea șoselei, cu gândul la un duș cald și un pat moale, iată că mă ajung doi bicicliști, care ”o lasă mai încet” și mergem o perioadă împreună. Ne întrebăm reciproc care până unde vrea să ajungă, sunt și ei osteniți, dar îmi spun că în satul Peon, cu 4 kilometri înainte de Deba, se poate dormi la biserică, preotul obișnuiește să cazeze pelerini.  Auzind acestea, mă mobilizez din nou, până la Peon mă târăsc e cumva…

Bicicliștii se pierd în zare, de acum, o coborâre abruptă se întinde în fața mea, îi invidiez un pic pentru faptul că ei nu trebuie să facă altceva decât să se mențină în echilibru pe bicicletele ce-i duc în zbor spre… Peon? Oare se opresc și ei acolo? Sper din toată inima că nu, la biserică nu pot fi multe locuri, s-ar putea ca eu să nu mai am unul… Făcând aceste considerații, iată că, în stânga, o cărare extrem de înclinată, s-ar părea că duce direct în satul în care, după schimbarea planurilor mele de ”navigare”,  m -am hotărât să înnoptez.

Case frumoase, de oameni gospodari, un sătuc mic și cochet, iată și biserica, până la care trebuie să fac un ocol…

Cu sfială bat în ușa din spate, care, spre bucuria mea, se deschide larg, iar în cadrul ei, apare un preot foarte arătos. Era împreună cu încă un domn, nu mă pricep la funcțiile bisericești, așa că nu mă pronunț.

Întreb dacă pot dormi acolo, preotul îmi confirmă, dar va trebui să improvizez un culcuș într-n fel de birou (iar nu știu cum se numește), unde, pe o bancă erau niște pături și izoprene.

A urmat un moment foarte frumos, slujba de seară, unde toți cei prezenți s-au rugat pentru mine, fiind singurul pelerin (yes!) care voia să înnopteze acolo.

După terminarea slujbei, preotul mă instruiește cum să închid ușa noaptea și apoi la plecare, îmi arată unde este dușul și pleacă spre casă, e sâmbătă seara și e invitat la o familie la masă.

Până aici, toate bune… După ce-mi înjghebez un pat ”mulțumitor” direct pe gresia din încăpere, folosind toate materialele textile găsite, inclusiv niște haine bisericești de copii (sper că nu am păcătuit prea tare), m-am dezbrăcat la iuțeală, pentru a merge la dușul care era pe hol, la numai doi pași de ușa ”dormitorului” meu și unde nu aveam niciun loc în care să-mi las hainele… După ce am ieșit, mi-am dat seama că, în graba mea, nu băgasem în seamă un beculeț roșu, care se tot aprindea deasupra ușii, abia la duș mi-am dat seama că acela aparținea unei camere de filmat, aflată în funcție… O, da, dădusem deja un spectacol înainte de duș, nu mai voiam să dau unul și după, așa că, înainte de a intra în cameră, am stins lumina, în mod preventiv. ”Târziu, Marie!” (cu accentul pe „a”) o să spuneți, dar mai bine un singur episod, decât un întreg serial…

Mâncat și culcat pe întuneric, cu mirarea întinsă pe față și cu râsete în surdină, la păcăleala ce mi-o trăsesem singură. Mă întreb și acum care o fi rostul camerei de filmat, nimic prețios nu părea să se afle în încăpere, iar ușa bisericii era încuiată (am verificat).

Ce să spun, a fost o noapte de pomină, pe măsura serii, fiindcă la nici 200 de metri se desfășura, da, ați ghicit, FIESTA. Pentru cine n-a fost în Spania,  nu înseamnă mare lucru, dar cei ce știu cum decurge, cu siguranță mă vor compătimi. Cert este că, din 5 în 5 minute (adică frecvența cu care-mi schimbam și poziția pentru a-mi toci și alte părți ale trupului ce tocmai fusese protagonist de film, peste muzica ce răsuna parcă din încăperea alăturată sau de sub geamuri, cineva țipa din răsputeri:”Haideți, haideți, dansați, dansați!” și altele la fel. De câteva ori a trebuit să mai merg și la baie, boilerul scotea zgomote dubioase, probabil o explozie ar fi fost cireașa de pe tort a acelei nopți. Îl mai reglam după cum mă pricepeam, până când nu mai ”mârâia” și înapoi, în pătuț.

Pot să spun că zorile m-au prins trează, nu știu dacă am ațipit vreo oră în toată această noapte de ”râsu-plânsu”, am pornit la drum hăbăucă, iar până la Deva am mers o veșnicie, cred că m-am rătăcit.

Cam aceasta a fost aventura mea de la Peon… Nu vă sfătuiesc să înnoptați acolo, iar dacă totuși o faceți, aveți grijă la camera de filmat.

IMG_1176

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s