Arhivele lunare: noiembrie 2019

Scrisoare către bunici

Lasă un răspuns

Aseară, ca să mai iau un pic „pulsul naţiunii”, am pus pe facebook o postare prin care le ceream celor din grupul de prieteni să iasă din lista mea, dacă votează cu „tuta”.

Vai, câte mi-a fost dat să aud, (văd) , că sunt needucată, că e o mare greşeală să mă exprim aşa în legătură cu… În legătură cu … cine? Se pare că dacă scroafa se urcă în copac, merită toată admiraţia şi respectul meu, chiar dacă şi-a păstrat ancestralele obiceiuri din cocină?

Şi toate acestea pe pagina mea, adică, dacă nu-ţi place ce postez, lasă-mă în pace, adio şi-un praz verde, nu sunt pe facebook pentru a mă confrunta cu toţi cei care sunt obişnuiţi de o viaţă să stea cap-plecat, de frica unei săbii ce poate cădea oricând asupra lor. Ba am fost întrebată şi ce am căutat la Bucureşti în 10 august, că mai bine stăteam acasă, „mai bine vă vedeaţi de treburile voastre, nu se credea atâta haos, că nici nu mai ştim ce-a fost acolo” (am citat). Persoanele care gândesc în acest mod, nu-şi pot închipui că „treburile noastre” erau tocmai acolo, la Bucureşti, ca să scăpăm de ciuma ce ne mănâncă de atâţia ani!

Dar să lăsăm deoparte polemicile fără rost şi fără vreo finalitate, ceea ce vreau eu să comunic astăzi tuturor celor care au nu numai copii, dar şi nepoţi, să se gândească de două ori înainte de a pune ştampila pe numele doamnei Dăncilă (vedeţi, am fost politicoasă!), fiindcă ea e doar o biată marionetă, mânuită cu mult sârg de mai-marii psd. Dacă ea va deveni preşedinte, scenariul pe care România va fi obligată să-l urmeze va fi unul îngrozitor şi sumbru. Dacă sunteţi adepţii doar anumitor posturi TV şi vă place să credeţi că deţineţi adevărul absolut, surpriza va fi cu atât mai mare, când neam de neamul vostru va trebui să plătească datoriile imense făcute de un guvern fără discernământ pentru măriri de pensii şi salarii, doar pentru a câştiga capital electoral. Aceste creşteri au atras după ele preţuri din ce în ce mai mari, iar când stai să tragi linie, măririle au fost, de fapt, diminuări.

Ar fi bine şi frumos să gândiţi mai departe decât la propriul talon de pensie, pe care-mi doresc s-o primiţi timp îndelungat de aici înainte, să vă gândiţi la copiii voştri care au 2-3 job-uri (pardon, slujbe, servicii, să priceapă şi doamna Dăncilă) afară pentru a face faţă unei vieţi din ce în ce mai scumpe şi, mai ales, la nepoţii voştri, pentru care trebuie ca voi înşivă să învăţaţi limbi străine, pentru a putea vorbi cu ei. Nu era mai bine ca toţi copiii să stea în ţară, iar nepoţii să fie apropiaţi bunicilor, să nu se vadă doar prin intermediul tabletelor, să poţi să-i ţii în braţe, să-i îmbrăţişezi şi să te bucuri de fiecare moment al copilăriei lor?

Dar se pare că nu este aşa, sunteţi de un egoism desăvârşit, care vă va ţine în continuare într-o colivie care nici măcar nu este aurită.

Îi respect şi-i stimez pe cei ce s-au trezit şi văd clar încotro s-ar îndrepta România în cazul în care Dăncila ajunge preşedinte. În cazul celorlalţi, să auzim de bine (al nostru, al tuturor, dacă înţelegeţi ce înseamnă acest lucru!)

Manuela Sanda Băcăoanu, o optimistă incurabilă

Războiul Lumilor (titlul unei viitoare cărți?)

1 răspuns

   

Prezentul în care trăim și realitățile lui zilnice m-au făcut să mă gândesc la un nou subiect de carte, inspirat tocmai din viața de zi cu zi. Totuși, pentru a da o tentă de mister personajelor și întâmplărilor pe care le voi povesti, m-am gândit ca lumea pe care o voi zugrăvi să pară puțin fantastică, măcar că izbitor de asemănătoare cu lumea noastră, a pământenilor anului 2019, trăitori într-o țară foarte specială, în care paradoxurile sunt la ele acasă.

    Locuitorii acestei țări minunate, sunt împărțiți în două tabere, unii, aflându-se sub vraja aruncată peste ei de către niște personaje malefice, pe care îi voi numi trocanterieni, iar ceilalți, care au rezistat vrăjii și nu pot înțelege deloc felul în care se comportă primii, se vor numi solari. Cu ani în urmă, spiritele malefice aveau sub influența lor o parte mult mai mare a poporului, dar cu timpul, mulți dintre trocanterieni au reușit să iasă de sub influența lor, devenind solari.

În prezent, poporul trocanterian este îmbătrânit și le este din ce în ce mai greu să găsească noi adepți, totuși, sunt încă puternici și dețin o mare parte dintre bogățiile țării, obținute prin crimă și jaf. Minciunile pe care le spun cu toate ocaziile posibile sunt de-a dreptul strigătoare la cer, solarii sunt uimiți de impertinența lor, dar trocanterienilor de rând li se par adevăruri absolute. Și uite așa, se ajunge la punctul culminant al cărții, când la conducerea țării acced doi candidați, unul din partea trocanterienilor, care au condus-o zeci de ani și au reușit să facă prăpăd, vânzând, furând și lăsând țara în grele datorii, iar celălalt, din partea solarilor, care nu este neapărat candidatul perfect, dar are atuul că-și dorește ca tot poporul să trăiască mai bine, indiferent dacă e solar, sau trocanterian.

    Mai sunt câteva zile până la alegeri, trocanterienii îi dau înainte cu minciunile scrise pe hârtiuțe (am uitat să spun, candidatul lor nu se poate lăuda cu o minte prea strălucită, a ajuns atât de sus fiind propulsat drept marionetă, dar, nu se știe cum, marioneta s-a trezit, a căpătat viață, își dorește măriri, dar, din păcate, n-a căpătat și destul creier pentru a-și putea îndeplini visul) .

La momentul actual al acțiunii, după ce solarii au fost oarecum împărțiți în mai multe tabere, s-au repliat oarecum, însă trocanterienii sunt destul de spălați pe creier pentru a nu vedea că țara ar merge direct în prăpastie alături de conducătorul pe care-l susțin. La acest moment T zero, balanța poate atârna în orice direcție, spre deschidere universală, sau spre întoarcerea în peșterile preistorice. Miza este mare, trocanterienii sunt mulți și vrăjiți… Oare solarii vor reuși să salveze țara? Mi-ar plăcea să știu care este părerea dumneavoastră, nu știu cum să continui această carte …

Săgeata arată spre două direcții, pe care ar trebui s-o aleg, pentru personajele mele?

Căutăm candidat credibil

Lasă un răspuns

Avem una dintre cele mai frumoase ţări. Cred că acesta este singurul lucru cu care sunt de acord majoritatea românilor. Apoi, de aici încolo, începe degringolada.

Cum de am ajuns (din nou) în situaţia de a merge la vot doar fiindcă altfel se duce de râpă tot ce încă mai stă în picioare în România, se întreabă toată lumea. (Mă rog, lumea în care mă învârt eu.)

În epoca de tristă amintire şi în aceasta mai nouă, din ultimii 30 de ani, România n-a avut conducători cărora să le putem dărui încrederea noastră. Suntem, unii după alţii, generaţii de sacrificiu: au fost părinţii noştri, noi, iar acum urmează copiii şi nepoţii. Pe cei care şi-au luat lumea în cap şi se laudă cu fericirea lor „de afară” nu-i pot crede, fericirea nu sunt doar banii pe care-i faci, mai mulţi şi mai de valoare, sunt şi munţii şi dealurile ce te salută de câte ori ieşi în pridvor, sunt apele cristaline (mai mult sau mai puţin) ce se grăbesc spre vărsare, sunt vecinii (care în secret doresc să moară capra ta), dar care te salută în limba strămoşească, atunci când îi întâlneşti la birt.

Mi-am dorit întotdeaua un preşedinte care să poată reprezenta cu adevărat naţia română, nu mă aşteptam la un făt-frumos pe un cal alb, dar nu cred că e prea mult ca preşedintele să fie un om bun, drept, lipsit de aroganţă şi vendete personale, un om pentru care fiecare cetăţean să simtă respect şi admiraţie; un om care este empatic cu poporul, care ştie să spună o vorbă bună atunci când este nevoie, nu se ascunde după draperii fumurii.

Şi da, îmi mai doresc încă, un preşedinte inteligent, cult şi valoros, nu repetentul clasei, care nu ştie nici măcar pe ce continent se află, care nu ştie să îngaime două vorbe în limba română şi-i urăşte pe cei ce pot susţine o conversaţie în limbile altor popoare. A, era să uit, aş vrea ca preşedintele să fie cinstit, să nu fure şi nici să nu-i lase pe alţii s-o facă, fiindcă, până la urmă, ne furăm propria pălărie.

Dacă găsim un preşedinte ca cel pe care mi-l doresc eu, sunt sigură că n-ar mai conta partidul politic al alegătorilor, ar fi ales de către o majoritate covârşitoare, dar cele ce v-am povestit mai sus sunt doar un basm frumos, asemenea candidat nu există şi nu va exista curând în România, sau oriunde altundeva în lume.

Dragi români, mergeţi la vot, răul cel mai mic aşteaptă să fie votat!

Cu tristeţe pentru aceste alegeri şi speranţă că … vor mai fi şi altele,

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

LOVE STORY pe Camino de Santiago

1 răspuns

Pentru cei ce n-au uitat că eu mă mai ocup şi cu ale scrisului…

Takahito Icishii

    Coboară amândoi scările, femeia cu ace în tălpi şi genunchi,  străbat cei 200 de metri care-i mai despărţeau de staţia de autobuz, apoi… se pun pe aşteptat. Dafina aşteaptă aşezată pe trotuar, picioarele ei s-au dat bătute după această zi grea. Ţinând seama de informaţiile luate de la localnicii care se înmulţiseră şi ei în staţie, semn că ora venirii autobuzului este aproape, nu mai au mult de stat. O călătorie scurtă, care costă câţiva bani mărunţi, nu-şi mai bate capul câţi, apoi coboară într-un oraş staţiune, cu mare hărmălaie, mare! Da, aţi ghicit, era vremea pentru fiesta, nu se ştie după ce reguli ancestrale, în Spania s-ar părea că nu este vreun weekend fără fiesta, ba într-o localitate, ba în alta. E o sărbătoare la care participă toată suflarea, dintr-un motiv foarte logic: cei care n-ar participa, oricum n-ar putea dormi, gălăgia se întinde mai ceva decât ciuperca atomică, cuprinzând împrejurimile până foarte departe. Cei doi pelerini stau pe o bancă, aiuriţi de muzica la maximum, ţipetele şi foiala participanţilor,    s-ar părea că este şi un carnaval, o mulţime de copii şi adolescenţi costumaţi care mai de care în personaje din filme sau în animale se perindă prin faţa pelerinilor obosiţi şi amărâţi, parcă ar vrea să le facă în ciudă, lucru total neadevărat. Pisici, multe pisici printre participanţii la carnaval, s-ar părea că e costumul preferat. Asiaticul sună undeva, vorbeşte foarte puţin şi pare mulţumit de rezultatul convorbirii.

    Abia acum fac cunoştinţă:

  • Dafina, vin din România… îi întinde mâna, moment în care-şi aduce aminte că o doamnă nu întinde niciodată mâna unui bărbat, dar, ce naiba, suntem pe Camino, nu într-un salon.
  • Takahito Icishii… Din Japonia. Văzând privirea mirată a Dafinei, mai adaugă: Taka, pentru prieteni.
  • Mă bucur să te cunosc, încă n-am făcut cunoştinţă cu nimeni din Japonia, zâmbeşte Dafina, cucerită de politeţea şi felul de a fi al japonezului. Ai sunat la cazare? Vine cineva să ne ia?
  • Da, vine, dar mai durează… Trebuie să aşteptăm aici…

    Bucuroşi că măcar nu mai au de mers pe jos, cei doi mai schimbă câteva impresii, apoi aşteaptă pur şi simplu, cu o persoană pe care abia ai cunoscut-o nu ai prea multe subiecte de conversaţie, mai ales când eşti dărâmat de oboseală.

   După vreo jumătate de oră, iată că apare o femeie cu o maşinuţă roşie, dar cel mai interesant lucru este că vine direct la ei, parcă ar fi fost teleghidată. Cum îi găsise în mulţimea de oameni, pentru Dafina a rămas un mister nedezlegat până în ziua de azi. Japonezul nu se miră, femeia le face semn să urce în maşină, iar după un scurt timp în care au străbătut un drum pieptiş, presărat cu curbe strânse, printre fâneţe şi pâlcuri de copaci, iată-i în faţa unui albergue cât se poate de montan. Pădurea foşneşte la doi paşi, iar atmosfera este una de cabană la munte.

    „Ce specială e geografia aici, acum eram la mare, pentru ca, în câteva minute, să ajungem la munte.” Seara se lasă dintr-o dată, aducând cu ea răcoarea pădurii, iar un vânticel rece o face să se scuture involuntar şi să se grăbească să intre înăuntru, în holul lângă uşa căruia tronează un suport plin cu toiege de pelerin de toate formele şi mărimile, fiecare personalizat după imaginaţia celui ce l-a construit. Îşi lasă şi ea băţul găsit în pădure, care pe lângă celelalte, cizelate, pare că aparţine unui om de grotă. Dafina zâmbeşte la comparaţia ce-i trece prin cap, apoi se grăbeşte să plătească cei cinci euro pentru cazare şi încă trei pentru transport, după care se îndreaptă, sleită de puteri, spre patul ce i-a fost indicat. În afară de un duş, nu se mai simte în stare să facă altceva în această seară, nici nu-i mai este foame, vrea doar să doarmă, să doarmă o mie de ani… Iar trebuie să se caţere în patul de la etaj, aşa că recapitulează în minte dacă mai are lucruri de luat din rucsacul ce stă cuminte, rezemat de perete, apoi urcă în pat şi se străduieşte să plece în lumea somnului, cu toată rumoarea din cameră. Este foarte devreme, abia s-a înnoptat, dar oboseala o face să nu-şi dorească nimic altceva, decât odihnă.

     Când era gata să aţipească, o mână o bate pe umăr… Dacă cineva din familie i-ar fi făcut asta, ar fi avut parte de cuvinte nu prea frumoase, dar acum, printre străini, trebuie să se cenzureze, nu se poate comporta la fel ca acasă. Se întoarce pe jumătate, prilej cu care vede mâna  lui Takahito, care o invită la masă. (nu mâna, ci posesorul ei). Conştientă de faptul că dacă i-a sărit somnul va putea adormi doar peste nu se ştie cât timp, totuşi nu îndrăzneşte să-l certe, dar îl refuză atât de hotărât, încât bărbatul se grăbeşte să se îndepărteze, probabil gura ei spune ce spune, dar mutra e mai mult decât elocventă.

Din jurnalul lui Takahito:

   Astăzi, am întâlnit o Femeie. Nu ştiu dacă ea este femeia visurilor mele, dar seamănă tare mult.

   Când am văzut-o prima dată, era atât de obosită, încât mi-era teamă că va cădea pe drum. Nu ştiam dacă e cazul s-o ajut, sau s-o las să izbândească singură. Am ales varianta a doua, iar ea a reuşit, a trecut peste epuizare şi am ajuns să ne cazăm în acelaşi adăpost.

    Din păcate, a refuzat invitaţia mea la masă, pe motiv că vrea să doarmă. O cred, dar numai pe jumătate. Suspectez că nu are prea mulţi bani. E din România, iar acolo, după câte am aflat, oamenii sunt destul de săraci. Nici eu nu sunt bogat, dar îmi permiteam să-i ofer o masă. Nu ştiu dacă se cade s-o mai invit, sau nu…

Voi vedea mâine, ce se mai întâmplă…

    Noaptea a trecut repede pentru femeia ce nu mai apucase să se odihnească suficient de când părăsise oraşul natal. E încă întuneric când sună deşteptătorul telefonului cuiva, e ora 6, iar cu toată lenea, Dafina se dă jos din patul ce-o găzduise o noapte şi care fusese destul de comod pentru a-i oferi un somn bun.

    Pe Camino, dimineaţa n-ai prea multe lucruri de făcut: spălat, îmbrăcat şi plecat la drum, nu e timp de mic-dejun, sau alte tabieturi. La 6,30, Dafina părăseşte albergue încă adormit, fără nicio remuşcare pentru faptul că nu-şi ia rămas bun de la japonez. Doar n-o să-l trezească, pentru atâta lucru. Dacă va vrea Camino, se vor mai întâlni, iar dacă nu… asta este, aici întâlneşti oameni noi în fiecare zi, nu trebuie să te legi prea tare de niciunul, cu toţii sunt ca valurile care sărută ţărmul, apoi dispar din nou, în anonimatul şi imensitatea oceanului.

    Drumul de azi va fi prin munţi, iar la o sută de metri se află pădurea încă adormită, la liziera căreia, pe măsură ce se destramă ceaţa şi se luminează de ziuă, o cireadă de vaci imense apar dintr-o dată, colorând peisajul dimineţii. Dafina se mişcă destul de repede prin pustiul verde, gândindu-se că poate era mai bine să aştepte, ca să plece împreună cu alţi pelerini… Deodată, din spate se aud voci, iar un grup de bărbaţi se apropie rapid, printre ei iată-l şi pe japonezul nostru, un pic somnoros, dar vesel. Nu se arată supărat fiindcă nu l-a aşteptat. O salută cu toţii pe Dafina, care se odihneşte pe o bancă improvizată lângă un gard, apoi pleacă mai departe, sunt veseli şi sprinţari, ca nişte păsăroi plecaţi în căutarea perechilor de o vară.

    Toată ziua a mers de una singură, prin nişte locuri în care, dacă ţi se întâmplă ceva, nu ai cum să te salvezi. Nu prea era nici semnal la telefon, iar pe vreo 20 de kilometri a întâlnit doar două case, dintre care una nelocuită. ”Brr, sper să ajung într-o zonă mai civilizată… S-ar părea că aceasta este varianta mai neumblată, majoritatea pelerinilor aleg drumul pe coastă, dar cum noi am dormit deja în zona de munte, era prea departe să mă mai întorc pe ţărmul oceanului… Lasă, că ajung eu, sper că nu mai este mult…”, se gândeşte Dafina, moment în care urmează o coborâre extrem de abruptă, iar ea observă doi pelerini, fată şi băiat, ce se aflau cu faţa spre ea, dar, ciudat, se îndepărtau, în loc să se apropie. I-au trebuit câteva minute pentru a-şi da seama că, de fapt, cei doi mergeau cu spatele, coborârea era mai uşoară aşa, mai ales că drumul era asfaltat în această porţiune. Încearcă şi ea metoda, i se pare bună, dar nu o poţi folosi pentru mult timp. Mai cu spatele, mai cu faţa, Dafina reuşeşte să coboare panta, iar prima localitate apare zâmbitoare, în depărtare…

    Nici nu trebuie să întrebe unde este albergue, şirul de rucsaci puşi la coadă pentru a ţine rândul stăpânilor îi arată exact unde trebuie să ajungă. Mai este o jumătate de oră până începe cazarea, iar fata noastră se simte fericită, a fost printre primii 30 de pelerini, ceilalţi au trebuit să plece în următorul sat, la mai bine de 5 kilometri. Ciudat, după ce s-au ocupat toate paturile a observat că au mai rămas locuri, dar, până seara  s-au ocupat şi acelea. Erau paturi rezervate la telefon, s-a dumirit ea. Nu e drept, de ce poţi face asta? Ar trebui ca fiecare să primească locul în funcţie de momentul sosirii, ce pelerinaj mai e şi acela în care poţi face rezervare, ca la hotel? S-ar părea că turismul va învinge în cele din urmă, iar pelerinii vor fi doar nişte turişti ce merg câţiva kilometri pe jos, având cazarea asigurată, ba şi masa…

    L-a văzut pe Takahito, el era cu mult în faţa ei, dar tot aici s-a cazat… După programul administrativ, o gaşcă de fete sprinţare, spaniole după limba ce o vorbeau, se întreceau în giumbuşlucuri, făcând tot felul de acrobaţii. Mai ales una dintre ele, brunetă cu ochi albaştri, frumoasă foc, era cea mai gureşă dintre toate. Dafinei i se pare că n-a auzit bine, când din gura sirenei cu ochi albaştri ies fără voie câteva cuvinte în limba română. Oare cum de ştie româneşte? După ce hazul şi voia bună se mai potolesc, Dafina merge la fată şi o întreabă:

  • Eşti cumva din România? Te-am auzit vorbind româneşte…

    Fata râde bucuroasă:

  • Da, sunt din Galaţi. Ce mă bucur că mai este cineva din România, aici!
  • Şi cum de vorbeşti spaniola atât de bine?
  • Am făcut un master la Madrid, acesta este secretul. De fapt, lucrez pe o navă de croazieră, am terminat comerţ, dar acolo am ajuns… Acum, sunt între două ”croaziere”. În octombrie are fratele meu nuntă, aşa că n-am mai plecat, iar în concediul fără plată m-am gândit să fac ceva special, zâmbeşte ea, iar perlele dinţilor perfect aliniaţi îţi iau ochii. Creolă atât cât trebuie pentru a fi apetisantă, fata asta are pe vino-ncoa în cantităţi industriale, ar spune Sorana, dacă ar vedea-o. Cum n-ar avea, la 25 de ani?
  • Ce noroc pe tine, ai descoperit Camino atât de tânără… Pe lângă faptul că n-ai probleme cu picioarele… Eu am avut şi cu umerii, se trezeşte Dafina plângându-se, măcar că nu acesta este felul ei de a fi. Şi cum e să lucrezi pe un vas de croazieră? Cred că e foarte frumos, nu? Vezi atâtea locuri şi întâlneşti tot timpul oameni noi…
  • E extrem de obositor. Lucrăm aproape non-stop. Şi nu faci doar munca pentru care te-ai angajat, faci orice ţi se spune, de la cameristă, la bucătărie, la curăţenie… În timpul escalelor, noi avem treabă, rareori putem coborî. După două luni de croazieră, ajung acasă atât de obosită, încât îmi doresc doar să pot dormi deajuns. De fiecare dată îmi promit să găsesc altceva de lucru, dar, la următoarea ofertă, îmi spun: numai acum, apoi, rămân acasă. Am încercat ca vânzătoare, dar munceam mult, pe bani puţini. De pe vas, măcar ştiu că vin cu ceva bani în buzunar.

    Între timp, ca din întâmplare, se apropie Takahito. Făcuse deja cunoştinţă cu românca cea tinerică, pe numele ei Mihaela, cred că toată lumea voia să-i vorbească unei fete atât de spumoase… Dafina trecuse de vârsta geloziilor pe fetele mai tinere, ştia că are atu-urile ei şi îşi dăduse seama că viaţa nu trebuie să fie o competiţie continuă.

  • Bună, ce faci? Ţi-ai mai revenit? Ieri, erai foarte obosită, i se adresează el Dafinei, aşa, ca unei vechi cunoştinţe.
  • Da, sunt destul de bine, dar nici drumul de azi n-a fost prea uşor. Bine că n-a fost prea lung.

    Apoi, cuvintele se opresc, doar privirile le mai rămân agăţate cumva, una de cealaltă, iar aerul din încăpere parcă e, dintr-o dată, mai rarefiat. Mihaela îi priveşte, apoi se scuză, trebuie să plece urgent, pentru a mai face nişte cumpărături. Crede că ar fi bine să-şi cumpere un rucsac adevărat, cel pe care-l cară ea în spate e cel puţin hilar, seamănă cu o cutie de livrat pizza. Colac peste pupăză, nu are nici sac de dormit. Fata asta a plecat pe Camino cum ar fi plecat în croazieră, habar nu are de toate lucrurile de care ai neapărată nevoie aici. Dar veselia ei suplineşte toate aceste neajunsuri, aşa că se îndepărtează ţopăind şi fredonând un cântecel.”

Sper că v-a plăcut fragmentul, de asemenea mai sper ca în curând cartea să pornească spre editură.

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

GENERAŢIA psd

1 răspuns

E o perioadă tristă, în care românii îşi aruncă lături unii în capetele celorlalţi, doar fiindcă au avut opinii diferite la vot. S-ar părea că după o campanie electorală aproape inexistentă, liniştită şi fără niciun pic de sare şi piper, oamenii simt nevoia să strige unii la alţii, să vorbească toţi deodată, iar, precum cocoşul de munte, fiecare să se audă doar pe sine.

Trăim într-o îară în care o generaţie încă bine reprezentată a crescut sub faldurile drapelului partidului unic, căruia ştiau că trebuie să-i dea ascultare fără preget, că dacă nu… dacă nu, Casa Poporului sau Canalul erau vacanţele în care se ştia când plecau, dar nu se ştia dacă sau cînd se vor mai întoarce. Aceşti oameni sunt părinţii şi bunicii noştri, cei obişnuiţi cu un „tătuc”, sau, acum, o „mămucă” dispusă să-i pupe pe frunte şi să le dea asigurări că totul va fi bine, dacă votează în continuare cu acest partid ce stă să se destrame, a cărui căruţă zdrăngăne în mod periculos şi enervant pentru timpurile în care trăim.

Nu vreau să fac niciun fel de analiză politică, sunt alţii care se ocupă cu acest subiect, chiar dacă majoritatea sunt nişte analişti de mâna a treia. De fapt, sunt persoane plătite pentru a forma anumite opinii, oamenii ajungând să creadă că ideile ce li s-au inoculat sunt ale lor, personale. Vreau să povestesc o întâmplare de acum vreo trei săptămâni, care ilustrează într-un mod foarte plastic tipul alegătorului psd, a aşa-zisei GENERAŢII psd.

Ca de obicei în weekend, eram în plină acţiune, marcând cu săgeţi galbene Camino de Santiago prin Apuseni. Cei ce mi-au mai citit articolele ştiu despre ce este vorba, nu mă voi repeta acum. Era duminică, destul de cald, iar eu mă aflam la ieşirea din Arieşeni, venind dinspre Gârda de Sus. Mai voiam să marchez până în Vârtop, acolo îmi propusesem să-mi închei ziua de muncă voluntară. Stăteam pe o bancă, iar după ce mi-am terminat sandvişul pus de acasă, m-am gândit să deschid o altă cutie de vopsea, cea pe care o aveam mai era bună doar pentru 2-3 săgeţi. După ce închei operaţiunea de schimbare a cutiilor, dau cu ochii jur-împrejur, ca să găsesc un tomberon, unde să arunc cutia aproape goală. Nu se vede nici urmă de aşa ceva, dar tocmai în acel moment, un bărbat cam la 75 de ani mă interpelează, întrebând ce fac pe acolo. Îi explic, apoi îl întreb dacă nu este vreun tomberon de gunoi prin preajmă, ca să arunc cutia.

„Nu este, dar o iau eu”. Îi mulţumesc, gândindu-mă că uite, un om de treabă mi-a ieşit înainte. „Dar să-mi pui şi mie nişte vopsea, să dau pe gard…” Simt că mă ia cu călduri, adică să-i dau din vopseaua pe care am cumpărat-o din banii mei şi am cărat-o în spate 15 km? ” Văzând că refuz, chiar după ce m-a asigurat că ” nu voia cutia plină”, asta chiar m-a umplut de nervi, a zis că ” atunci, n-o mai iau,” punând-o jos, de parcă brusc, ar fi început să-l ardă!, moment în care nu m-am putut abţine şi l-am făcut cu ou şi cu oţet, pe el şi pe toţi profitorii din lume.

Mă îndepărtez tristă, purtând cutia într-o mână şi pensula, şablonul şi cutia plină în mâna cealaltă, iată, acesta este profilul alegătorului psd, omul care musai trebuie să câştige ceva din orice gest, fie cât de mic, nu face nimic doar din bunăvoinţă şi pentru că e bine crescut. Şi da, dacă putem fura, nu contează că e o amărâtă de vopsea sau o întreagă pădure, o facem fără mustrări de conştiinţă, că NOI SUNTEM ROMÂNI!!!

Credea probabil că şi mie-mi convine, dacă se termină voseaua, plec mai repede acasă, fur şi eu de la şeful meu, sau de la cine m-o fi trimis acolo.

Greşit, bade! M-am dus de capul meu, pe banii şi timpul meu liber, nu m-a trimis nimeni, doar dorinţa mea de a face ceva pentru ţara aceasta, pentru ca străinii să vină aici şi să vadă cât e de frumoasă, iar locuitorii s-o ducă mai bine. Dar cine, din GENERAŢIA psd poate pricepe aşa ceva? Aluatul din care sunt plămădiţi ei e cu totul altul, aşa că…

Am fost foarte furioasă în acea zi, de aceea n-am scris atunci. Sunt furioasă şi acum, văzând cum acest soi de oameni e încă într-un număr atât de mare, încât ne poate ţine încă prizonieri, ani întregi.

Turul doi e aproape, unii dintre noi vom vota din nou răul cel mai mic, dar… nu avem încotro.

Să auzim de bine, (că de văzut, nu prea se vede nimic bun pentru România)!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă