Arhive etichetă: Proză

EL DÍA 1 – 23.07.2012-

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

Dragi cititori,”Între Pământ și Cer pe Camino de Santiago este tradusă și în limba spaniolă, mă aflu la un moment de cotitură, când nu știu cum să fac ca această carte să ajungă acolo unde-i este locul, adică în țara Drumului Sfântului Iacob și la cititorii de limbă spaniolă. Dacă cineva dintre d-vs. mă poate ajuta, vă rog să-mi trimiteți un mesaj. De asemenea, aștept părerea d-vs. în ceea ce privește calitatea traducerii, pentru care-i mulțumesc doamnei Nicoleta Elena Lită Paraschiv, care mi-a devenit o adevărată prietenă, cu toate că ne-am întâlnit doar pe Facebook și încă n-am reușit să ne vedem față în față.

EL DÍA 1 – 23.07.2012

SAINT JEAN PIED DE PORT – ESPINAL : 33.5 km.

            He puesto el teléfono para que suene a las 6, pero no hace falta que suene el timbre, llevo horas despierta, no paro de mirar el reloj a las 2, a las 3, a las 5 para ver si no es mi hora de levantarme. Ángelo duerme como un ángel, no hace ningún gesto cuando me dirijo con precaución hacia el baño del pasillo, para no molestar a otros peregrinos que puedan estar alojados en otras habitaciones.

Cuando vuelvo, me encuentro con un Angelo algo adormilado pero bien dispuesto, que ha descansado durante la noche, listo para la gran aventura que nos espera a la vuelta de la esquina.

            Abro la ventanilla y lo que veo es un pintoresco pueblecito de montaña, con calles estrechas, casas de arquitectura peculiar, ventanas y balcones llenos de flores, como si estuviéramos en un cuento de hadas. No hay rastro de la pequeña ciudad  la que imaginaba, pero tengo que admitir que la realidad venció a la imaginación en este caso.

Todavía no ha salido el sol, es ese momento del día, en el que todo es alegría, promesa y esperanza. No hace ni frío ni calor, y por encima de la niebla que envuelve las montañas, el cielo es ciertamente claro y sonriente.

            Anoche no vimos mucho, y ahora tenemos prisa por subir a los Pirineos, así que no podré visitar con tranquilidad el pequeño pueblo, que ha acogido a cientos de miles de peregrinos a lo largo de los años, cada uno con sus propias expectativas y esperanzas, cada uno con sus propias razones que le llevaron a este camino de conocimiento de sí mismo y de Dios.

            Nos apresuramos a meter en las mochilas nuestros artículos de aseo personal y otras cosas que sacamos la noche anterior, y salimos de la casa que nos acogió durante la noche sin mirar atrás, con la sensación de que lo mejor acaba de empezar. Yo todavía tengo algo de comida de la que puse en mi casa, pero Angelo no tiene nada, así que tenemos que esperar a que abran las tiendas para poder comprar.

Ya está abierta una tienda de recuerdos y artículos necesarios para los peregrinos, y admiro unos bastones de madera, muy rústicos, no pregunto cuánto cuestan, paso a otras estanterías, pero pienso que pueden ser útiles en el camino, según me han contado otros peregrinos.

            Hay un banco delante donde me siento a esperar a Ángelo, que, para mi sorpresa, viene con un bastón que me regala. Estoy muy contenta, mientras pienso que aquí, en el Camino, sólo tienes que querer algo, y si ese algo te es útil, seguro que lo recibirás En ningún otro lugar el camino del pensamiento a la materialización es más corto que aquí… eso dicen. Mi bastón tiene una cabeza de carnero incrustada, así no lo confundiré con otros en el Camino.

            Aparece en nuestro camino una iglesia que está abierta, aunque sea muy temprano. Nos detenemos para tomar un descanso y encender una vela. Nadie vende las velas, el dinero se pone en una especie de urna. No creo que nadie se atreva a engañar en la Casa de Dios.

Pongo toda mi esperanza en la ayuda del Señor y de Santiago y me voy con el corazón ligero y mi pesada mochila colgando de la espalda. El bastón recibido de Ángelo demuestra su utilidad desde los primeros pasos, el sol ya está alto en el cielo y nos acercamos rápidamente a la salida de Saint Jean Pied de Port, que ya es bastante empinada, hemos comenzado el ascenso de los Pirineos…

            Delante de nosotros, un grupo muy alegre de unos cuantos adultos y varios niños suben alegremente la pendiente, y a la luz de la mañana, sus voces cristalinas suenan como unos tintineos de cascabeles. También hay niños bastante pequeños, menores de 10 años, tengo curiosidad por saber si van en peregrinación o si es sólo una excursión de un día, tras la cual vuelven a sus despreocupadas vacaciones. Alguien pone el tono, y los niños empiezan a cantar a pleno pulmón, sin sentir el peso de la subida. Es como si fuera más fácil para mí, también, cuando estoy cerca de ellos.

            En algún momento, reducen la velocidad y tenemos que adelantarlos. Ángelo parece un poco cansado, yo tampoco diría que estoy muy descansada, pero al menos durmió a pierna suelta anoche, no como yo, que voy por mi tercera noche sin dormir.

En teoría, debería estar más cansada, pero esta hermosa mañana, con el sol sonriéndonos y abrazándonos con sus cálidos rayos, parece darme un empujón, y mi cansancio se desvanece, al igual que la niebla hace un rato, dejándonos admirar los Pirineos en todo su esplendor. Subimos por una senda y luego sólo aparece un caminito que serpentea hasta la cima.

Tenemos que parar de vez en cuando para beber agua y picar algo. La comida que me queda de casa la comparto con Ángelo. Tengo la impresión de que pensó que se encontraría algo para comer en todas partes, y por eso no llevó suficientes provisiones. Al menos por hoy estoy asegurada, así que no hay por qué preocuparme.

            Nos cruzamos con una carretera, donde hay un manantial, junto al cual se detienen varios coches para coger agua y admirar la vista. Una abeja que también se ha acercado al agua me da escalofríos, pero se aleja sin causarme ninguna molestia.

            En efecto, hay mucho que admirar. Las montañas se extienden por kilómetros en todas las direcciones, cubiertas en su mayoría de vegetación enana. Hay muchos pastos y rebaños de ovejas muy pintorescos, como en el fotógrafo. Aquí también hay una parada de descanso, la primera que aparece en la guía que me prestó Edita pocos días antes de partir y que apenas consulté. Me parece mucho más emocionante no hacer planes, dejarme llevar por el Camino y por Dios, que sabe lo que es mejor para mí.

            Nos detenemos en un área de descanso, Ángelo compra un gran bocadillo, yo solo le pido a la camarera que me ponga el sello de la credencial (el pasaporte del peregrino que me da derecho a alojarme en el albergue municipal, más barato que en los privados), el segundo sello que adorna mi certificado de peregrino, el primero es el de Saint Jean. Descansamos en la terraza que deja ver todo el entorno, luego nos ponemos de nuevo en marcha, nos queda un largo camino hasta Roncesvalles, al otro lado de la ladera.

            Ahora subimos por un camino sinuoso, y después de una curva, ¡sorpresa!: un pequeño punto de venta de zumos, chocolate y otras golosinas que cualquier peregrino principiante puede querer…

El vendedor también hace una estadística, pregunta a todos los peregrinos de qué país son, y luego dibuja una raya al lado del país. Todos los países se escriben en vertical y los guiones en horizontal. No sé si el recuento es diario o semanal, porque hay muchos guiones, no creo que hoy hayan pasado ya tantos peregrinos, además salimos bastante temprano.

Estoy orgullosa de decir que soy de Rumanía, pero me parece que soy el único guión añadido a la derecha de mi país. Le pregunto al vendedor que hace las estadísticas, cuántos rumanos pasan por aquí, y me dice que no más de uno a la semana.

            Con la esperanza de encontrarme con un rumano en el Camino (aunque estadísticamente no es posible, según él vendedor), sigo adelante, ahora se ve la cima de la montaña, en un rato estaremos en España…

            Aquí estamos, justo en la cima, un viento no muy amigable refresca nuestras camisetas sudadas, mientras pasamos por una especie de puerta de piedra natural. Lo que veo al otro lado de la ladera, me asombra y deleita.         Es como si no fuera la misma montaña. En el lado francés la vegetación era más bien escasa, sólo rocas y ovejas poblaban la montaña más arriba, y aquí, en España, los bosques se extienden hasta donde alcanza la vista, hasta al horizonte un verde de varias tonalidades agrada a la vista.

            Unas pocas nubes surcan el cielo, todo es majestuoso e imperturbable. Varios peregrinos se han detenido ante una pequeña estatua de la Virgen María que, estamos seguros, vela por nosotros.

Tenemos una reunión (Ángelo y yo), donde debatimos cuál sería el mejor camino de bajada, ya que tenemos dos opciones: una más empinada y otra de unos 2-3 kilómetros más larga.

Yo optaría por la opción más fácil y larga, ya que mis rodillas están bastante descontentas, a pesar de que esta mañana me puse tobilleras y rodilleras por pura precaución, pero Ángelo tiene prisa por llegar a Roncesvalles, dice que está cansado y hambriento.

            ¿Ha estado comiendo todo el día y tiene hambre? No es de extrañar que sea bastante rotundo. Su Camino sólo llegará hasta León (300 km antes de Santiago de Compostela), eso es todo lo que le permiten sus vacaciones. Quizás lo vuelva a hacer el año que viene…

            Normalmente en una discusión me gusta tener la última palabra, pero me doy cuenta de que eso no es lo más importante del mundo, de hecho es más importante que los que te rodean sean felices, así que elegimos la opción más dura.

 Después de pasar por la Fuente de Roldán, muy famosa en el Camino, donde nos descalzamos y refrescamos nuestros pies cansados, un gesto que miles de otros peregrinos han hecho antes que nosotros, sigue un tramo de carretera que parece un parque. A ambos lados hay árboles centenarios, y en los bordes de la carretera, hermosas flores de montaña, de color púrpura y rojo, como nunca había visto en Rumanía.

            Fascinada por el paisaje, me felicito por haber elegido esta ruta, que ni siquiera parece tan difícil. Pero… se acabó el parque y la diversión, nuestro camino se convierte en senda, y el sendero comienza a descender de forma pronunciada por el bosque, sin piedad para mis rodillas y tobillos, que piden ayuda a gritos. Caminamos así durante al menos dos horas, pero no hay señales de que nos acerquemos a ningún asentamiento humano, hacemos una pausa para recuperarnos, todo se vuelve más y más duro. Ángelo empieza a refunfuñar que ya no tiene 20 años, que la vida a los 40 es mucho más dura. Me hace gracia oírlo decir, ojalá tuviera todavía 40 años, pero hace tiempo que he superado ese umbral…

            Vagamos por el bosque, no hay muchos otros peregrinos alrededor, suerte de las flechas amarillas que marcan el Camino, si no pensaríamos que estamos perdidos. Miro el reloj de mi teléfono, me doy cuenta de que son las seis de la tarde, llevamos unas diez horas de camino y no hemos llegado.

En una parte menos empinada del camino, algo muy interesante, el Camino pasa entre árboles gemelos, hay que tener cuidado y levantar los pies para no tropezar. Ángelo está detrás de mí y justo camina entre los dos árboles sin prestarles atención, está demasiado alterado y cansado. Le digo que se detenga, le hago una foto con su cámara, será un bonito recuerdo.

            – Sabes, Angelo, ¡un millón de peregrinos pueden haber pasado entre esos dos árboles!

– ¿Qué? De ninguna manera. No ha habido tantos peregrinos en el Camino. Tengo que demostrarle matemáticamente que es muy posible, y su frente parece haberse iluminado. ¡Vaya! Pasar por un lugar donde han pasado un millón de almas, cada una con su sueño y su esperanza…

Ayer y esta mañana hablamos en francés, o él en italiano y yo le respondo en francés, ahora hablo en inglés y él me responde en italiano. Nos llevamos muy bien, como si lleváramos mucho tiempo viajando juntos y, si lo piensas, no han pasado ni 24 horas desde que intercambiamos las primeras palabras.

Creo que aquí, en el Camino, todo es más fácil, las diferencias entre las personas desaparecen, y se dan cuenta más fácilmente de que todos formamos parte del alma universal de la humanidad, que „Todos somos Uno”, como dice Donald Walsh (autor de „Conversaciones con Dios”).

Justo cuando la esperanza de estar alguna vez entre los humanos empieza a abandonarnos, de la nada aparece un edificio que me da escalofríos, una especie de prisión enorme con ventanas pequeñas y pintada de blanco.

No sé por qué tenía esta impresión, pero era muy fuerte y no podía cambiarla. !!!Así que esto es Roncesvalles!!! Esperaba un pueblo con gente, casas y todo eso, pero aqúi hay un albergue de miedo, y cerca un bar donde solo se sirve el menú del peregrino, por lo que he oído, siempre con carne, y la comida en su mayoría recalentada.

            ¡Ah! Qué voy a hacer, he compartido mi comida con Ángelo, sólo me quedan unas cuantas nueces y miel de mi tierra… Hm… Ángelo se derrumba literalmente en el banco de enfrente del restaurante, y yo doy unos pasos más, esperando que aún quede algo en el famoso Roncesvalles. ¿Por qué nadie me dijo que aquí „el nada” está en su casa?

Todos los peregrinos con los que he hablado hasta ahora han salido de Pamplona o de León, nadie que conozca ha pasado por Roncesvalles. Lo que leí en el libro de Ramona Venturini no debe haber quedado lo suficientemente bien en mi memoria, así que ahora hay que soportar las consecuencias de todo esto.

            Cuando estaba haciendo estos cálculos, dos jóvenes, un chico y una chica, salieron del bosque. Parecen bastantes exhaustos también, aunque no tienen más de veinte años, me saludan y me dicen que me han visto en la montaña. Así que ya eran „viejos conocidos” desde ahora, me dicen que son de Bulgaria y que se llaman Gala y Dobri.

No se quedan en Roncesvalles, porque el alojamiento aquí cuesta 10 euros y Gala tiene un presupuesto limitado. Van a la siguiente ciudad, donde hay un supermercado, para poder comprar comida… Fue como conocer a unos parientes cercanos, me alegré mucho de que vinieran. Tampoco comen carne en absoluto, me alegro de haber conocido a gente que se parece a mí.

Les dije que quería ir con ellos, pero ahí está Ángelo, mi compañero de viaje desde el primer día. No podía abandonarlo, así que voy a preguntarle si viene con nosotros. Está demasiado destrozado para dar un paso más, nos separamos con la idea de que nos veremos mañana, así que me alejo enérgicamente con los dos búlgaros. El Camino es ahora un callejón al lado de la carretera, bordeado de árboles jóvenes.

El camino se hace más recto y, para mi sorpresa, como si no hubiera hecho ya casi 30 kilómetros, mis piernas me escuchan como si estuvieran muy descansadas, casi como ahora empiezan el camino. Son 4 kilómetros hasta el siguiente pueblo, que recorremos contándonos de todo. Les pregunto cómo llegaron al Camino, y me dicen que hicieron autoestop desde Bulgaria, durmiendo en el campo dos veces.

Ahora mi viaje de 6 trenes parece un juego de niños, así que sólo menciono mi viaje de pasada.

Pero estoy haciendo una nota mental

La lección del día: No presumas de tus propias aventuras, siempre habrá alguien que haya vivido cosas más extraordinarias que tú, pero que no presuma de ellas. Actúa con naturalidad, tu vida nunca será una copia de otra vida, por mucho que lo desees.

Gala y Dobri son dos jóvenes excelentes. Vinieron al Camino para cumplir el sueño de Gala, Dobri sólo se había enterado en la primavera, pero estaba listo para ir. Creo que la chica es unos años mayor, pero ambos son encantadores.

 Por fin llegamos a Burguete, y después de demostrar mis conocimientos de español en el supermercado, en el sentido de que sé pedir aceite de oliva, pepinos, tomates y otras verduras en español, nos sentamos en una mesa de piedra cercana para festejar y hacer planes. Son más de las 8, el sol se acerca a la puesta y aún no sabemos dónde pasaremos la noche.

            Después de llenar nuestras barrigas de golosinas, los dos deciden acompañarme durante otros 4 kilómetros, porque aquí no hay ningún lugar donde se pueda dormir. Dicen que sólo vienen a acompañarme, porque están preparados para el frío, tienen ropa gruesa, isopreno y sacos de dormir gruesos, no como el mío, que elegí que fuera muy fino para que no fuera difícil de llevar, y ahora sólo puedo usarlo por encima de los 10 grados.

 Nos pusimos en marcha con mucho ánimo, charlando sobre todo, sobre nuestros países, sintiéndonos muy unidos, nosotros los del antiguo campo comunista. Los dos jóvenes eran probablemente muy jóvenes en 1989, pero habían escuchado historias de sus padres.

            En algún momento, como tenía que explicar algo, me dejé llevar y empecé a hablar en rumano. Sólo cuando Dobri me mira sorprendido me doy cuenta de que no ha entendido nada, así que se lo repito en inglés. Todavía no me he acostumbrado a hablar en un idioma que no sea mi lengua materna, pero estoy segura de que en los próximos días conseguiré solucionar esta carencia.

Una mujer española nos da información sobre cómo volver al Camino, en el sentido de que „camina hasta el coche rojo y desde allí gira a la derecha”, pero todo esto dicho con muchas más palabras que Dobri incluso me preguntó:

– ¿Entendiste todo lo que dijo?

– Por supuesto que no, sólo lo que era importante.

El desnivel desciende casi bruscamente después de atravesar un bosque y llegar a una carretera asfaltada. Es como si nuestras piernas volvieran a pesar, exigiendo su merecido descanso, después de habernos pasado de un país a otro y de haber estado tan agotadas todo el día. Por fin llegamos al asentamiento que buscábamos, Espinal de nombre, que la guía recoge como albergue. Albergue no es, sólo este albergue, que cuesta 11 euros por noche, sin desayuno.

Me despido de Gala y Dobri, se quedan a dormir cerca de la iglesia, donde les guió la persona del albergue.

            Ya es de noche, una noche bastante fría teniendo en cuenta que las montañas están cerca. Pienso con el corazón encogido en los dos jóvenes que pasarán la noche bajo las estrellas, con una temperatura no muy agradable. Pero esa es su elección, están preparados física y mentalmente para estas pruebas.

El agua caliente de la ducha borra mis oscuros pensamientos, y tras lavar mi ropa también en la ducha, porque en el lavabo sólo corre agua fría, me dirijo a la cama que me espera. Es una habitación grande, sólo hay 12 camas, 6 en un lado y 6 en el otro. En el lado izquierdo hay 3 hombres, probablemente ciclistas, que ya están dormidos, así que me dirijo al grupo de camas de la derecha. Cuando me duermo, aparece otra persona, una mujer asiática rellenita que también viaja sola. Nos saludamos, luego me doy la vuelta por el otro lado, ya son las 11 de la noche, muy tarde para un devoto peregrino que se levanta antes del amanecer… ¡Buenas noches!

¡Buenas noches!

Cam asta a fost prima zi pe camino, așa cum sună în limba spaniolă…

Manuela Sanda Băcăoanu

Lansare de carte 14.04.2022

Dragii mei, am bucuria de a vă face o invitație de suflet, la lansarea celei de a patra cărți (împreună cu cea de-a treia, care n-a avut parte de un asemenea eveniment, din pricina pandemiei).

Ne vom vedea joi, 14 aprilie, la ora 17, la Muzeul de Artă din Piața Unirii, în Cluj Napoca. Am specificat și orașul, ca nu cumva cineva să ajungă într-o altă Piață a Unirii. dintr-un alt oraș.

Chiar ”peste drum” se va desfășura și Târgul de Carte Gaudeamus, așa că iubitorilor de literatură le va fi ușor să ajungă de la un eveniment la celălalt.

După cum spuneam, vă aștept cu mult drag, a trecut mult timp de când n-am mai fost împreună.

Așa că… după cum spune cântecul, NE VEDEM JOI!

Manuela Sanda Băcăoanu

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

Deoarece traducerea în spaniolă a primei mele cărți devine din ce în ce mai adevărată, vă las aici un fragment, spre delectarea celor care cunosc limba lui Cervantes. Dacă aveți observații, sunt foarte bine venite.

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

El Camino francés, 2012

Antes del Diario

¡Es bueno encontrarte, querido lector! Me alegro de que vamos a pasar algún tiempo juntos, de que vas a estar ahí para mí y tu corazón va a latir más rápido, te vas a divertir o vas a llorar conmigo, vas a sentir la peor parte de las subidas y los horrores de los descensos llenos de baches, vas a tomarme de la mano y tratar de quitarme la carga de los hombros en las próximas páginas, que espero que sean lo suficientemente interesantes, para que no dejes el libro durante días en el borde de un sillón, abierto en la página „x”, donde te has quedado dormido y no te has molestado ni siquiera en volver a ponerlo en la biblioteca.

Desde que era adolescente, quise escribir un libro, pero siempre me estaba topando de la falta de un tema real y emocionante que me pusiera a trabajar. Cuando, por fin, conseguí el tema, surgieron dudas y tal vez un poco de pereza, o no sé cómo catalogar la sensación que me estaba intentando inmediatamente después de que terminara la peregrinación. Tal vez el trágico final de mi gran aventura me mantuvo alejada de la mesa de trabajo durante tanto tiempo, la sensación de derrota e inutilidad de todo mi viaje, que me siguió por un tiempo, todo esto se derritió, y un día, me puse a trabajar.

Y, esto es lo que escribí…

Este Diario „ha madurado” en mí durante un año y medio, hasta que me armé de valor para empezar a ponerlo en papel. De hecho, supe desde el principio que había experimentado cosas absolutamente maravillosas y dignas de ser escritas, pero como no tenía experiencia en la escritura, y mi agenda diaria estaba extremadamente ocupada, seguí posponiendo hasta que no pude más. Todos los acontecimientos y palabras estaban en mi corazón, pidiendo el derecho a la vida, el derecho a salir a la luz para expresar todo lo que sentí durante los 28 días de peregrinación y después de eso, hasta mi retorno a casa.

Solo había escrito unas pocas páginas, pero ya tenía curiosidad por saber si le gustaría a los que lo leían, si me traería fama y reconocimiento…

Ahora, cuando lo he terminado, me doy cuenta de que el mayor regalo que me he dado escribiéndolo es que he podido revivir casi con la misma intensidad todos los momentos importantes de mi peregrinación y darme cuenta de ciertas cosas, que, por el momento, de alguna manera se han quedado escondidas en la niebla. Quiero decir, en este momento de mi existencia, soy completamente indiferente si voy a ser criticada o aclamada, si voy a tener 50, 500 o 5000 lectores, lo más importante es que he logrado verter todo lo guardado en mi corazón y pararme ante ustedes con mis palmas mirando al cielo, en el más puro gesto de sinceridad.

Puedo decir con la mano en el corazón que no inventé nada, no he inflado la verdad, todo sucedió exactamente como lo dije. Si en algunos lugares parece un poco fuera de los patrones de normalidad, los que han estado en el Camino de Santiago saben que lo normal aquí en la vida cotidiana no coincide con lo normal allí. Ese camino está lleno de magia, buenas hadas y ángeles, y si no crees, todo lo que tienes que hacer es tomar algunas cosas en una mochila e ir a la carretera.

Tuve muy pocas notas tomadas en el acto, pero aumenté la imagen de los mapas de la guía por los que agradezco sinceramente a Edita, y, para mi asombro, cuando miré de nuevo el mapa, recordé en detalles los acontecimientos que se desarrollaban en ese tramo de carretera. Incluso cuando regresé, no podría enumerar las localidades por las que había pasado, pero ahora, es como se ponen en la cuerda de mi mente las perlas hechas de tallo de saúco, coloreadas con acuarelas, que estaba haciendo en primer grado. Era como ver una película conmigo en el papel principal, ser a la vez actriz y espectadora, el hechizo de lo que sucedió allí siendo igual de poderoso, incluso después de tanto tiempo.

Estoy segura ahora de que si has estado en Camino una vez, nunca lo vas a dejar, y tu vida dará un giro feliz, sin esfuerzos ni tropiezos. Solo tienes que ceder tu voluntad a los acontecimientos, dejarte ir al azar, para recibirlo todo con serenidad y no culpar a nadie de lo que te está pasando, aunque de momento pienses que es algo negativo, porque tú mismo eres el artesano de tu vida, a pesar de que  aún no seas consciente de ello. Puede ser necesario que aprendas una cierta lección, o simplemente que te vuelvas más fuerte y más consciente de quién eres y quién quieres llegar a ser.

Por lo tanto, te deseo una lectura agradable, esperando que estas líneas te hagan al menos pensar, si no subir en el tren o el avión, para llegar a los maravillosos lugares donde la conciencia está más viva y la vida abre nuevas perspectivas, ayudándote a convertirte en la mejor versión de ti mismo a partir de esta experiencia.

Manuela Sanda Băcăoanu

Foamea e cel mai bun bucătar

Privind la copiii din ziua de azi, care mănâncă doar ce, când și cât vor, mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eu aveam vreo 8 ani, iar fratele meu, 2.

Era o minunată zi de sfârșit de august, soarele nu mai era atât de dogoritor, dar întreaga natură era încă în putere, așa, ca un om sănătos, pe la 45-50 de ani.

Încă de dimineață, mătușa (sora bunicii) ne promisese că ne duce undeva, dar ca să fim cuminți toată ziua și să nu facem vreo boacănă, ne lăsase în suspans asupra locului în care vom merge.

În sfârșit, pe la 12, ne zice să ne pregătim, că plecăm. Când ești copil, o excursie la nici un kilometru, la o fâneață care era a mătușii, e o aventură grozavă. Ea avea ceva de lucru acolo, iar noi, ne puteam zbengui în voie. Ce bine-i să fii copil, nicio grijă nu-ți împovărează umerii! Din prevedere, mătușa a luat o bucată mare de pâine neagră, parcă acum îi simt mirosul și gustul dulce, inconfundabil. Pe vremea aceea, în pâinea neagră se puneau cu adevărat tărâțe, nu ca acum, când, cu cât e mai neagră, îți poți închipui doar că are mai mult colorant. A mai luat mătușa și un borcan cu pastă de măceșe, ca să ne ”îndulcim” cât are ea treabă la câmp.

Când am ajuns acolo, după un drum de vreo 15 minute, brusc ni s-a făcut foame. Eram asemeni călătorilor care pleacă undeva cu trenul, dar nici n-au urcat bine, că se apucă de mâncat. Cred că e ceva psihologic, mâncarea te liniștește, te leagă cumva de ”acasă”, n-am idee de ce ți se face atât de repede foame, când pleci la drum.

Mătușa adusese și o pătură pe care a întins-o pe iarba cosită și ne-am pus pe ospăț. Am rugat-o să ne curețe pâinea de coajă, s-ar părea că și copiii de acum o jumătate de veac aveau răsfățurile lor. Mătușa s-a conformat, am mâncat până ne pleznea burta, apoi ne-am ocupat cu joaca.

Din întâmplare, ceea ce avea de făcut mătușa acolo a durat mai mult decât se aștepta, dar nici nu voia să lase lucrul neterminat, așa că, după vreo 2-3 ore, văzând că nu suntem gata de plecare spre casă, ne-am dus la ea spăsiți, iar eu am întrebat-o dacă a aruncat cumva cojile de la pâine. Cum să le arunce, doar e păcat să arunci pâinea, (mătușa știa asta, doar fusese morăriță, moștenind moara de la mama ei, străbunica noastră.)

Fericiți că mai aveam cojile, le-am mâncat până la ultima și cu ultimul strop de pastă de măceșe din borcan. Parcă erau chiar mai bune decât fusese pâinea fără coajă!

Ei, apoi am mers acasă, unde mătușa a povestit cu mare haz întâmplarea, care a rămas în istoria vorbită a familiei.

Mătușa nu mai este de mult, dar această amintire a rămas una dragă inimii mele.

Din păcate, mai sunt și în zilele noastre copii care se culcă flămânzi și nu cred că amintirea acestor zile va fi una fericită, pentru ei.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarna pe uliță

Găsesc titlul poeziei marelui Coșbuc extrem de inspirat. (Sper să nu se supere, dacă i-l plagiez un pic. Oricum, aceasta nu este o lucrare de doctorat, așa că nu cred că are prea multă importanță.

De asemenea, îi mulțumesc d-lui Aurel Șerban care mi-a atras atenția că e vorba de Coșbuc și nu de Alecsandri, cum scrisesem inițial. Așa se întâmplă când mâna e mai iute decât mintea.

De ieri, a venit iarna și pe ulița noastră, așa că, în fața unui ceai fierbinte și a focului din vatră, m-au năpădit amintiri vechi, din secolul trecut. Protagonistul întâmplării pe care o voi povesti este fratele meu, care la acea vreme nu cred că avea mai mult de șase ani.

Era o iarnă grea, cu nămeți înalți, ger și multă veselie pe pârtiile de săniuțe, din satul nostru. Eu nu avusesem niciodată atâta libertate cât avea el, nu știu dacă și-o lua singur, sau avea acceptul părinților. Faptul că era băiat, probabil îi dădea mai multă credibilitate, era de așteptat că o să se descurce mai bine decât mototoala de soră-sa mai mare la schi, patinaj și săniuș.

Totuși, întâmplarea pe care tocmai mi-am amintit-o l-a scos oarecum din grațiile părinților, ba i-a adus și o ceartă și o pedeapsă pe măsură. După cum spuneam, era o zi geroasă de iarnă, așa cum în ultimii ani nu s-au mai prea văzut pe la noi. În acele vremuri, mașinile erau foarte puține, pericolul de a ajunge sub roțile uneia fiind aproape zero, chiar dacă te dădeai cu sania pe șosea, d-apoi pe un drum lăturalnic!

Era după prânz, un soare cu dinți lumina vesel satul, fără a aduce vreun prejudiciu zăpezii căzută din greu, cu câteva zile în urmă. Fratele meu s-a îmbrăcat corespunzător standardelor pentru a putea ieși din casă fără mustrări din partea bunicii, a luat sania de ață și… dus a fost! A luat drumul Hădărăului, satul de peste Arieș. După ce iese din Hădărău, drumul urcă destul de abrupt, făcând multe ocoluri și fiind o adevărată încercare pentru ceata de copii ce se bucurau de iarna bogată în zăpadă și în senzații tari.

După mai multe ture pe pârtia improvizată, când să se întoarcă acasă, fratele meu a făcut exact lucrul care-i era total interzis, fiind foarte periculos, adică s-a așezat pe burtă pe sanie și a continuat coborârea prin Hădărău, unde a prins o așa viteză, încât nu mai prea putea să stăpânească sania. Ceasul rău i-a adus în față o sanie trasă de boi. Neputând să oprească sau să se strecoare pe lângă ea, Gelu a hotărât ad-hoc să facă o cascadorie, așa că, sub privirile uimite ale stăpânului saniei, a trecut într-o clipită pe sub burta unuia dintre boi înainte ca acesta să se dumirească ce se întâmplă și și-a continuat drumul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Să treci razant pe lângă o sanie trasă de boi e destul de periculos, dar să treci PE SUB BOU, este de-a dreptul nebunesc. Așa pare acum, după atâta timp. S-ar putea ca la 6 ani, să fie destul de normal…

Probabil povestea ar fi rămas doar în amintirea fratelui meu, dar, din nefericire, omul îl cunoștea, așa că a venit cu ”jalba-n proțap” ca să le povestească părinților întâmplarea care-l putea duce direct la spital, sau chiar mai rău pe copilul de 6 ani, prea cutezător pentru acea vârstă.

Nu-mi mai amintesc finalul, probabil o ceartă bună și pedeapsa de a nu merge câteva zile la săniuș, dar având-o pe bunica de partea lui, precis pedeapsa i-a fost redusă la aproape zero.

Ei, cam asta se întâmpla la săniuș, cu ani în urmă. Acum, pericolele sunt mult mai mari, adrenalina mai multă, dar copilăria sunt convinsă că are același farmec, indiferent de secolul în care ți-o petreci.

Vă doresc o iarnă fericită, asemeni celor din copilărie!

Manuela Sanda Băcăoanu

PS Vorbind cu fratele meu la telefon, am aflat un amănunt picant și anume că omul cu sania s-a luat după el, agitând furios biciul. Această parte a întâmplării o uitasem sau n-o știusem niciodată. Noroc că n-a fost destul de consecvent și nu l-a urmărit mult timp.

Cam… așa!

Ce ne facem, fetelor?

Da, chiar, ce ne facem, fetelor? Iarna și-a intrat oarecum în drepturi, zăpada umedă a acoperit întreaga natură, dar parca ai avea chef așa, de un ceai la gura sobei și de o carte bună… Mă rog, dacă va fi bună sau nu, doar voi puteți să-mi spuneți! Vă las în compania unui fragment, poate vă face cu ochiul.

”Ce ne facem, fetelor?

      Trei zile și-au sărbătorit fetele noastre libertatea la care nici măcar nu visaseră cu o săptămână mai devreme, cu mese la restaurant, relaxare la spa și piscină și lungi discuții filozofice despre rostul și însemnătatea vieții. Erau toate trei de acord că nu se poate să fi venit pe lume doar ca să muncim, să facem copii (unele) și să facem un bărbat fericit (cazul acesta nu era valabil pentru niciuna dintre ele, doar Dana fusese căsătorită, avea și o fată, dar era divorțată de aproape un an).

    E deja a patra zi de libertate care, fie vorba între noi, a cam început să le iasă pe nas. Pentru persoanele obișnuite să muncească, un concediu prelungit și nedorit devine o sursă mai mare de stres decât termenele limită de predare a lucrărilor.

– Când eram copil, mama îmi fredona un cântecel, care suna cam așa:

”Ce ne facem fetelor, turcii beau cafea

Și în ritmul tobelor, joacă cha-cha-cha!”

– Da, chiar, ce ne facem, eu una m-am cam săturat de leneveală, vreau acțiune, vreau…

– De parcă la vechiul job aveai nu știu câtă acțiune… Hârțoage și iar hârțoage, în fiecare zi.

– Mda, dar și o sursă sigură de venit, în urma lor. Măcar aveam satisfacția că sunt pe picioarele mele, nu trebuie să cer bani de acasă, așa cum încă multă lume face. Mă bate gândul să mă întorc în Italia…

– Nu, nu face asta! Știi bine că nu ți-a plăcut nici prima dată, iar de când te-ai întors, au trecut mai bine de 7 ani. Cred că ai cam pierdut startul… Iar de o muncă necalificată, cine are nevoie? Mai ai coatele tocite de băncile facultății, de ce să faci ceva ce nu-ți place, doar fiindcă ai câștiga mai mulți bani?

– Zise Lavinia, care stă cu chirie și nu prea are multe proprietăți pe numele ei la 35 de ani, o ironizează Silvia.

– La aproape 35 de ani, te rog să nu-mi pui ani în cârcă, nu accept așa ceva. Nu se știe dacă tonul Laviniei este unul glumeț sau unul trist, dar privirea ei care se pierde în depărtare nu pare deloc cea a unei femei fericite.

– Iartă-mă, n-am vrut să sune așa! De fapt, suntem pe aceeași treaptă socială, ca să zic așa; sau, voiam să zic ”în aceeași oală”, dar nu suna prea academic… Ce am eu, mai mult decât tine? Doar niște rate la o mașină, care mai mult mă încurcă decât mă ajută în acest moment.

– Ia uite, o activitate care ar putea fi interesantă, cel puțin acum, când nu avem altceva mai bun de făcut le întrerupe Dana, care vrea să pună capăt unei discuții ce ar putea deveni neplăcută pentru fiecare dintre cele două tinere, arătându-le un afiș micuț, de pe peretele de la marginea piscinei cu apă sărată, pe care se hotărâseră s-o viziteze azi…

   Cu litere de o șchioapă, persoanele interesate erau informate că un workshop care promitea experiențe ieșite din comun, și anume accesarea unor vieți anterioare, va avea loc peste câteva zile, în sala de conferințe a unei clădiri de birouri, aflată nu departe de aici.

– Nu pot crede că te interesează asemenea subiect! O privește Lavinia neîncrezătoare pe fosta șefă, care pare că-și notează în telefon data și ora evenimentului.

    Când se vedeau doar la birou, în postura de subalterne, nu îndrăzniseră niciodată s-o invite undeva pe Dana, care părea veșnic grăbită și ocupată cu lucruri de importanță majoră. Nici măcar nu știuseră când divorțase, nu era genul care să bată toba, iar ele aveau altele la care să se gândească, decât viața personală a șefei. Le păruse rău cu adevărat când aflaseră vestea, dar trecuseră deja câteva luni de la întâmplare, așa că Dana  era oarecum în proces de vindecare, nu mai era atât de sensibilă la eventualele observații care aduceau în discuție evenimente asemănătoare cu cel prin care trecuse și ea. Nu-i plăcea să ”dea din casă”, viața ei privată o privea doar pe ea personal, nu avea de ce să devină subiect de discuție pentru colegii care abia așteptau să aibă un nou motiv de bârfă. Se spune că femeile sunt bârfitoare, dar trăind o viață întreagă mai mult printre bărbați, Dana învățase să se rezume doar la conversațiile profesionale, fiindcă, mai rău decât femeile, bârfesc doar bărbații. Dacă stai să-i auzi cum o disecă pe fiecare femeie care se nimerește să treacă pe la etajul lor, câte cusururi îi găsesc, de parcă ar fi venit ca exponat la un târg, nu cu o problemă de serviciu. A observat că cei mai pretențioși în materie de femei sunt de fapt cei care au acasă niște neveste grase, cărora nu le mai pasă demult de felul în care arată, iar din niște fete drăguțe și cu vino-ncoa, s-au transformat în matroane cu părul pe bigudiuri, care mestecă sârguincios cu lingura de lemn în tocăniță, gustând-o din cinci în cinci minute.

    Dana este încă o femeie frumoasă, dar frumusețea ei trece neobservată, fiind umbrită de caracterul ei puternic, de vocea obișnuită să comande și de gesturile aproape masculinizate pe care le-a învățat de-a lungul timpului. A fost nevoită să lupte și să muncească pentru fiecare lucru pe care și l-a dorit încă de când era copil, iar acum, faptul că s-a dat deoparte fără luptă, o uimește și pe ea. Părul tuns scurt, împodobit pe alocuri cu câteva șuvițe gri, ochii căprui, cu o urmă de rimel pe genele încă suficient de lungi și nasul acvilin, au făcut dintotdeauna din ea o persoană ascultată și plină de autoritate. Conformația atletică a ajutat-o întotdeauna să pară bine îmbrăcată, indiferent dacă era într-o ținută sport, sau una casual. Elegant, nici nu mai ține minte de când nu s-a mai îmbrăcat, evenimentele la care a participat în ultimii ani nefiind atât de speciale încât să necesite o rochie lungă, sau alte accesorii.

    Se întoarce mirată spre Lavinia, care continuă s-o fixeze cu privirea ei de ”aragaz cu patru ochiuri”:

– Ba da, mă interesează, chiar foarte mult. În ultima vreme, am început să studiez acest subiect, care la prima vedere pare ireal sau dintr-o realitate paralelă, dar care îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflu lucruri noi. Vreau să particip la workshop, dacă pe voi nu vă interesează, voi merge singură. E peste o săptămână, până atunci, aveți timp să vă hotărâți.

   Lavinia și Silvia se privesc intrigate, ultimul lucru pe care-și doresc acum să-l facă este să călătorească prin alte vieți, pe care s-ar părea că le-au trăit anterior acesteia.

– Eu nu știu ce să fac cu viața prezentă, de ce mi-ar fi necesară o asemenea experiență? Și apoi, cine garantează că nu e o șarlatanie?

– Nu garantează nimeni nimic, dar orice experiență nouă ne îmbogățește spiritul. Și apoi, se spune că dacă repetăm aceleași greșeli, vom obține aceleași rezultate. Poate reușim să ne dăm seama ce să facem în viața actuală, dacă revedem o viață trecută, nu credeți?

– Păi… sincer, eu nu cred în povestea aceasta. Parcă ar fi spusă de Șeherezada, nu se potrivește deloc secolului XXI.

– Parcă am auzit ceva despre subiect, s-au scris mai multe cărți, dacă bine-mi aduc aminte, devine Silvia cât de cât interesată. S-ar putea să merg, în fond, ce poate fi rău? Iar dacă nu reușesc să-mi revăd o viață trecută, măcar știu ce voi face peste o săptămână, parcă a început deja să mă plictisească viața asta de huzur.

– Propun ca săptămâna care urmează să o petreacă fiecare cum dorește, prea am fost ca gașca din tabără în ultimele zile, iar mie mi s-a cam acrit. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place compania voastră, dar nu sunt obișnuită să-mi petrec timpul ca la 16 ani, iar pe lângă asta, mai am unele lucruri de pus la punct, iar acum s-ar părea că le-a venit rândul.

    În loc să le supere, vorbele Danei aduc ușurare în grupul lor, fiecare mai are și alte probleme de rezolvat, iar timpul liber care le-a picat în mod neașteptat este numai bun pentru așa ceva.

– Stai liniștită, dacă nu ziceai tu, aș fi îndrăznit eu, atâta doar, că nu se cuvine s-o superi pe șefa… se pisicește Lavinia, iar celelalte două femei o privesc amuzate.

– Parcă am lămurit, asta cu ”șefa” e un capitol încheiat, acum suntem trei fete care-și caută de lucru, fiecare cu plusurile și cu minusurile ei. Să vedem cum ne va fi norocul. Eu voi pleca din oraș pentru câteva zile, așa că nu e cazul să mă sunați, voi fi într-o zonă fără semnal. Dacă vă hotărâți să veniți la workshop, ne vedem acolo. Să ne prefacem că putem trăi o săptămână fără să ne sunăm și să avem conversații lungi și banale, sunteți de acord?

– Daa, răspund Lavinia și Silvia într-un glas, apoi fiecare se îndreaptă în direcția care o duce spre propriul viitor, deocamdată extrem de incert. Să le lăsăm deocamdată în pace, avem alte personaje cu care va trebui să facem cunoștință.”

Și iacă-așa, a mai trecut o după-masă de iarnă…

Manuela Sanda Bcăoanu

Love story pe Camino de Santiago – Fragment

Pentru o zi ploioasă, un fragment din cartea mea, care a apărut de curând și se găsește online și în librării.

Capitolul al XVII-lea

Comillas

         Şi a fost noapte, apoi din nou dimineaţă, pe Camino de Santiago… Pelerinii se trezesc unul câte unul, luând drumul în piept, cu hotărâre şi curaj. Dacă cineva crede că nu ai nevoie de toate astea, înseamnă că n-a fost niciodată pe Camino.

    Dafina se trezeşte printre primii şi părăseşte adăpostul când soarele e încă ascuns sub vălurile nopţii. Mieunatul unei pisici şi lătratul îndepărtat al unui câine o fac să tresară, dar sunt zgomote familiare de acum pentru cineva care a petrecut mai bine de două săptămâni cu „casa” în spate, în mijlocul naturii.

    Telefonul sună insistent, inima îi sare din piept, se dezobişnuise în ultima vreme de sunetul lui, comunicase mai mult prin email cu cei dragi ai ei, iar acum sună prelung, iar numărul este necunoscut, e… un număr de Spania. În primul moment, se scutură de parcă cel sau cea care o sună va renunţa instantaneu, dacă vede că nimeni nu-i răspunde. Liniştea bruscă, urmată de un nou apel, o face să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă, nu are nici cea mai mică idee cine ar putea-o suna din Spania, poate fi o greşeală, dar…

  • Alo?
  • Bună ziua, doamna Dafina? ( i se vorbeşte în franceză, moment în care-şi aduce aminte că dăduse numărul de telefon poliţistului de la Santander).
  • Da, eu sunt.
  • Sunt ofiţerul în faţa căruia aţi dat declaraţia, la Santander…
  • Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos?
  • Voiam să vă ţin la curent cu cercetările noastre… S-ar părea că nu există niciun bărbat cu semnalmentele descrise de dumneavoastră, în acel sat. Se poate să fi greşit ceva? Poate aţi confundat denumirea localităţii? Nu ar fi prea greu…
  • Ceea ce am declarat este adevărat şi corect. Aţi cercetat posibilitatea ca acel om să fi venit la cineva în vizită? Poate nu este localnic, sau poate lucrează în altă parte şi vine doar uneori în sat?
  • Da, este o posibilitate, la care nu ne gândisem. Vă mulţumesc, mai ţinem legătura, buen Camino!
  • Mulţumesc şi eu… un fâşâit, apoi liniştea dimineţii revine, ca un glob de energie albă, benefică, ce o înconjoară de pretutindeni, de parcă n-ar fi fost deranjată de convorbirea telefonică, se adună în jurul ei, protejând-o şi dându-i curaj să meargă mai departe.

„Cum se poate ca acel personaj să fi dispărut fără urmă? Ceva nu este în ordine, nu puteam visa tot ce am trăit. Încă mai am vânătaia pe mâna stângă, iar spaima  a fost foarte reală, nu venea dintr-un vis. Ah, mesaj. Nici că se putea să pice mai bine, am nevoie de puţină odihnă şi de o diversiune, simt că mă ia cu ameţeală când mă gândesc la oribila întâmplare a cărei protagonistă am fost, dar care s-ar părea că pentru ceilalţi n-a fost adevărată.”

    ”Dragă Dafina,

Nu-mi vine să cred ce poveste fantezistă mi-ai relatat, parcă eşti într-un film de aventuri, nu într-un pelerinaj. Ştiu că motivele pentru care ai plecat nu sunt neapărat religioase, dar văd că ai parte de încercări dintre cele mai grele. N-o să-ţi spun să te întorci acasă, după cum te cunosc, aş reuşi doar să te ambiţionez şi mai mult să duci drumul la bun sfârşit. Şi eu aş face la fel, aşa că, nu te lăsa, încearcă să treci peste momentele oribile pe care sunt sigură că le-ai trăit şi fă ceea ce-ţi spune inima. Dacă mergi înainte sau dacă te întorci acasă este alegerea ta, iar eu sunt total de acord cu tine.

    Să trecem acum la partea romantică a întâmplărilor tale, s-ar părea că ”love is in the air”, vorba cântecului, aştept cu nerăbdare urmarea, episodul următor, ai milă de o doamnă de vârstă incertă care-şi petrece serile cu motanul tău şi se gândeşte neîncetat la tine!

    Parcă-mi pare rău că nu sunt şi eu acolo, de atâtea întâmplări şi atâta mister, n-o să mai am eu parte în vecii vecilor.

    Te îmbrăţişez, tare, tare…

                                           Sorana”

”Dragă Sorana,

S-ar părea că toată povestea a fost numai în imaginaţia mea, tocmai m-a sunat poliţistul din Santander şi mi-a spus că persoana descrisă de mine nici măcar nu există. Îţi dai seama? L-a înghiţit pământul!

   Nu pot crede aşa ceva, le-am spus să mai insiste, poate era cineva venit doar în vizită. Mi-a promis că mai încearcă.

    Despre partea romantică… nimic nou. Sinceră să fiu, nu am răspuns emailului lui Ciprian, aşa că… degeaba aştept un nou semn din partea lui.

   Pupici lui Petrică,

                       Dafina”

    Cerul e cât se poate de senin, doar doi nori mititei se fugăresc pe la periferie, nici urmă de ploaia torenţială pe care o prognozaseră ieri nişte pelerini, în Santillana del Mar. Căldura e din ce în ce mai mare, noroc că are apă şi mâncare în cantităţi îndestulătoare, nu va păţi ca Manuela, care era să moară de sete pe drum, în urmă cu câţiva ani.

    Azi a mers mult pe asfalt, lucru care nu place deloc picioarelor ei, tălpile ustură îngrozitor, când sunt nevoite să bată multă vreme un asemenea drum.  Pe nesimţite, iată că se apropie de Comillas, localitate la ţărmul oceanului, cu o plajă foarte populată încă, la această oră.

    Albegue nu e tocmai uşor de găsit, e în partea veche a oraşului, pe nişte străduţe întortocheate. Cazarea, masa şi fuga la plajă, soarele e încă destul de sus, aşa că ce poate fi mai plăcut decât să leneveşti un pic sub razele de acum blânde şi să faci o baie în apa răcoroasă a oceanului? De data aceasta, are grijă să nu se aşeze prea aproape de apă, care îţi poate oferi o baie nedorită, tocmai când ai vrea să aţipeşti.

      Cu ochii închişi, soarele călduţ strălucind la orizont, toată vânzoleala plajei îi face bine, localnici care vin să mai prindă două ore de relaxare la sfârşitul unei zile de muncă, turişti care se pregătesc de plecare, câini care nu sunt hotărâţi încotro s-o ia, toate acestea o fac pe Dafina să se simtă o părticică a acestei lumi, de care, până acum trei săptămâni, nu avea habar.  I se pare minunat să stea, pur şi simplu, fără mari planuri pentru ziua de mâine, săptămâna, luna, sau anul viitor, ea, căreia îi plăcea ca totul să fie sub control, care trăia cu iluzia că este artizana propriei vieţi.

    De când este pe Camino, a început să savureze neaşteptatul şi neprevăzutul, i se pare mult mai important să trăiască clipa prezentă, în loc să tot facă planuri şi să aştepte îndeplinirea lor. Viaţa e această clipă, în care soarele şi vântul îţi mângâie umerii şi faţa, degeaba te gândeşti la ziua de mâine, când vei face nu ştiu ce lucru extraordinar. S-ar putea ca, în momentul în care lucrul extraordinar tocmai se desfăşoară, tu să te gândeşti din nou în viitor şi să nici nu bagi de seamă uriaşa şansă pe care Universul ţi-a dat-o în această clipă, pe care o ratezi, gândindu-te la o şansă viitoare. Şi tot aşa, din aşteptare în aşteptare, într-o zi, nu vei mai aştepta nimic, fiindcă timpul tău în această viaţă se va fi sfârşit, iar grămăjoara de cenuşă în care te-ai transformat nu mai are nici vise, nici mulţumiri, poate doar să hrănească rădăcina unui copac, sau, la fel ca tatăl lui Takahito, să călătorească pe un râu, spre marea în ale cărei adâncuri  dorea să se odihnească.

    ”Chiar aşa, oare pe unde o fi Takahito? Sper că e bine, încă mă mustră conştiinţa, când mă gândesc la el. Îmi pare rău că m-am purtat atât de urât cu el, că am fost nepăsătoare şi fără suflet.”

Informații despre locurile în care poate fi găsită, AICI.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

Istoria se repetă

Zilele trecute, am hotărât că rucsacul meu cel de toate zilele, folosit pe post de poșetă prin Cluj, sau de geantă de voiaj pe distanțe mici, are neapărată nevoie de o refrișare, purtat toată ziua, lăsat pe lângă pereți sau pe sub masă, fața lui nu mai era la fel de proaspătă, ca atunci când l-am cumpărat. Zis și făcut, după o căutare ca la carte prin toate buzunarele, l-am băgat în mașina de spălat împreună cu borseta, fiindcă, vorba lui Mark Twain, nici ea nu se simțea prea bine.

Până aici, toate bune și frumoase… Doar că imediat ce le-am lăsat să se ”distreze” îmbibate de detergent, m-am întors în baie, deoarece zgomote ciudate mi-au atras atenția. Ce să vezi, pe marginea geamului, chestii frumos colorate se bâțâiau, o dată cu mișcarea cuvei. No! Ce-o fi asta? Opresc mașina, iar spre norocul meu, nivelul apei nu era foarte mare, așa că am putut deschide ușa, care s-a deblocat automat. Ce să vezi, două rimeluri, un ruj și vreo trei pansamente cu rivanol pentru bășicile de la picioare, puse acolo probabil de la cumpărarea rucsacului și nefolosite niciodată, ieșiseră dintr-un buzunar secret, pe care uitasem să-l verific.

Bucuroasă că am reușit să ”salvez” (încă nu știu dacă le-am salvat, că nu m-am mai uitat la ele, de când cu masca nu mai am nevoie de ruj, iar rimel folosesc rar, fiindcă-mi produce lăcrimarea ochilor), obiectele mai sus amintite, am pornit din nou mașina, iar zgomotul ciudat care încă persista, l-am pus pe seama cataramelor rucsacului.

Mare însă mi-a fost mirarea și mai ales tristețea, când, la terminarea programului de spălare, după ce rucsacul și borseta au ieșit ca noi, pe fundul cuvei zăcea motivul zgomotelor pe care nu le-am băgat în seamă și anume micul meu aparat foto, cel cu care am făcut mii de poze pe Camino de Santiago și în alte locuri minunate.

N-am plâns, că am evoluat destul încât să nu mă atașez de lucruri, dar mi-am adus aminte cu duioșie de întâmplarea de pe primul meu camino, din 2012, când din neatenție (din nou) mi-am spălat I-pod-ul la care ascultam muzică și care mă ajuta să nu mă simt singură pe sutele de kilometri parcurși mai mult solitar, decât însoțită. Mi-am amintit cu drag și de Joe Dassin, preferatul meu din acel pelerinaj. Am vrut să pun acel fragment aici, (din ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO) dar n-am găsit varianta în word, așa că, poate, altă dată…

Se spune că nivelul de inteligență se măsoară în multitudinea greșelilor pe care le repeți de-a lungul vieții… S-ar părea că la capitolul atenție, nu stau prea bine.

Las mai jos câteva poze de pe Camino Francez, din 2017. Deocamdată, trăim din amintiri…

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

De unde puteți cumpăra Love story pe Camino de Santiago

Iată link-urile și librăriile de la care puteți cumpăra cea mai nouă carte a mea, datele acestea le-am primit de la editură.

https://carturesti.ro/carte/love-story-pe-camino-de-santiago-1061548121?p=2

https://www.libris.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-EIK978-606-49-0383-9–p21799220.html

https://www.librarie.net/p/401276/love-story-pe-camino-de-santiago

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/romane/love_story_pe_camino_de_santiago-bacaoanu_manuela_sanda-eikon-p10171051

https://www.emag.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-bacaoanu-editia-2020-9786064903839/pd/DBX56TMBM/


În librarii a ajuns la Libraria Eminescu din București, la Humanitas Cluj, Humanitas Alba Iulia, Humanitas Kretzulescu si Humanitas Auchan București, Carturesti Verona București, libraria St. O. Iosif Brasov

Sper să vă placă! Mai am și eu câteva exemplare, inclusiv din primele două.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

”Fata-i curvă” – Fragment din romanul ”Caruselul Vieților”

   O carte a apărut de curând, una e la editură, iar alta, acum se scrie: lectură plăcută!

”Lavinia se învelește mai bine cu pătura moale și pufoasă, își ia cana cu ceaiul de tei care e încă fierbinte de pe noptieră, ia o înghițitură, apoi, privind în gol pe geamul dincolo de care ploaia răpăie zgomotos, fără a vedea nimic din ceea ce se petrece afară, norii plumburii și oamenii zgribuliți sub umbrelele care nu-i prea apără de șuvoaiele ce cad neostoit din cer, încearcă să-și revină după ultimele întâmplări. Prin cap i se perindă o mie de întrebări, dar cum știe că deocamdată nu are și răspunsuri, stă așa, pierdută, simțindu-se abandonată și a nimănui, ca acum mulți ani, când s-a simțit exact la fel.

    I se pare că e din nou eșuată pe un mal noroios, la fel ca atunci, nu știe ce ar trebui să facă și încotro s-o apuce. Își amintește de parcă ar fi fost ieri, era adolescentă, de fapt aproape adult, tocmai terminase liceul. Era vacanța de vară, ultima vacanță adevărată, după care urma facultatea, apoi VIAȚA! Cam așa gândea pe vremea aceea, că viața adevărată începe abia după ce termini școala, ai o diplomă, un job și poți, în sfârșit, să trăiești.

    ”Ce prostuță eram! Toată viața am tot așteptat să se întâmple ceva, să vină un eveniment, să trec peste un hop, iar pe urmă, cu siguranță va veni și fericirea aia pe care o tot aștept. Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, așa ne promitea profesoara de matematică. A uitat însă să ne spună că fericirea nu este undeva, pe un raft la magazin sau la bibliotecă, de unde o cumperi sau o împrumuți și gata, instantaneu devii fericit!”

    Lavinia se lasă din nou în voia amintirii. Parcă e din nou adolescenta ce stă pe hol, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, de unde se aude vocea tatălui, băut și mânios:

– Și acuma, ce facem? Fata-i curvă! Bine ai mai învățat-o!

    I se pare că-i pică cerul în cap, ar vrea s-o ia la sănătoasa, dar știe că nimeni n-o va apăra, așa că trebuie să facă ea însăși acest lucru. Mai stă câteva secunde, dar cum vocea mamei nu se aude pentru a-i lua apărarea, intră în bucătărie înspăimântată, dar hotărâtă să se apere până la capăt. Cu un tremur în glas, îl privește pe tatăl ei, care, cu ochii și mintea încețoșate de băutură, îi aruncă un zâmbet tâmp. Nu se știe din ce motiv, violențele lui asupra mamei nu s-au abătut niciodată și asupra ei, cel puțin până în acel moment.

– Cine-i curvă? Întreabă Lavinia, străduindu-se să nu plângă.

– Păi…tu. Îngaimă mama, nu prea convinsă, dar nici pe deplin hotărâtă de care parte ar trebui să fie, în această dispută.

    Lavinia o privește fără s-o vadă, apoi se întoarce spre tatăl care-și mai toarnă vin în paharul ce pare să-i joace feste, se tot mișcă de unul singur când în stânga, când în dreapta, încât vinul curge mai mult pe masă, prelingându-se pe mușamaua colorată, iar acum, un mic pârâiaș își face drum spre podea: pic, pic, …pic. Mama ia buretele din chiuvetă și șterge vinul de pe masă, în timp ce Lavinia își face curaj cu adevărat:

– Dacă credeți că sunt curvă, așa cum ziceți, nu aveți decât să mă duceți la doctor. El vă poate confirma asta, nu voi, cu presupunerile voastre. Dacă vreți, mă puteți crede și pe mine că nimic nu s-a întâmplat în nenorocita aia de excursie, în care mai bine nu mergeam! Da, a fost și Alex, dar suntem prieteni și atât. Sunt prea tânără pentru ca să-mi stric viața, dar vouă nu vă pasă de ce cred și simt eu, voi le știți pe toate, inclusiv faptul că fiica voastră e curvă. Aș vrea să vă întreb ceva: dacă în locul meu ar fi fost Tudor, v-ați mai fi făcut atâtea probleme? Sunt sigură că nu, poate pe el l-ați fi bătut pe umăr: ”Bravo, tinere, ești bărbat!” nu?

    Părinții se privesc ciudat, parcă aburii beției încep să se mai împrăștie din capul tatălui, care nu știe ce să mai adauge. Ar spune că-i pare rău, dar asta ar însemna să recunoască faptul că a greșit, iar el nu face niciodată asta. Mama e întotdeauna cea care-i împacă, o pace de suprafață, care știu amândoi că nu va dura prea mult, doar până la prima nemulțumire a părintelui, care dintr-un fapt de nimic, în câteva secunde ia proporții de uragan.

   Lavinia părăsește bucătăria fără a mai aștepta vreun cuvânt bun din partea nimănui, se simte singură în furtuna care e deocamdată viața ei. ”Lasă, la toamnă plec la facultate și totul va fi bine!” se încurajează singură, în timp ce caută în bibliotecă o carte bună, o carte care s-o ducă departe de tot ceea ce i se întâmplă cu adevărat.”

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare