Arhive etichetă: Proză

Caruselul vieţilor – carte în lucru

Pentru ca în anul care a început să avem spor la toate, este bine să începem cu activităţile care ne sunt cele mai dragi. De aceea, eu am început să scriu o nouă carte, din care vă ofer un mic fragment.

CARUSELUL VIEŢILOR

Capitolul I

Poveste

  ” Se plimbă parcă fără vreun scop anume prin pădurea care se îndeseşte din ce în ce mai tare, devenind  dintr-o dată aproape de nestrăbătut. Cărarea se cufundă între tufişuri pline de spini, care parcă  întind  braţe aproape umane spre femeia ce merge înainte, fără să observe că lumina e din ce în ce mai difuză, un vaier se insinuează din ce în ce mai puternic, la început ca sunetul pădurii înainte de ploaie, sau iarna, după ninsoare şi când vremea devine umedă, apoi, ca plânsetul unui copilaş pe care mama a uitat să-l hrănească, iar acum, un adevărat urlet umple văile, prevestind deznădejde, frică şi moarte.   

     Casandra merge mai departe, parcă nimic din ceea ce o înconjoară nu ajunge până la organele ei de percepţie, are foarte mare nevoie să ajungă la copac. E un copac foarte special, pe care vine să-l îmbrăţişeze în fiecare an, atunci când ajunge pe meleagurile natale. Adevărul este că face în aşa fel, încât neapărat să ajungă aici, în satul căţărat pe crestele muntelui, care mai are doar cinci locuitori, cu toţii octogenari, iar în viitorul apropiat, s-ar putea să devină un sat fantomă, ai cărui locuitori s-au mutat cu toţii, fie la cimitir, fie în locuri în care viaţa e mai uşor de trăit.    

    Vânticelul care abia adia când ea plecase de la casa lui moş Vasile, la care trage întotdeauna când urcă în sat, devine dintr-o dată atât de puternic, încât copacii încep să se încline periculos, iar frunzele uscate de anul trecut, ce erau întinse la poalele lor într-un covor cuminte, o iau la sănătoasa, formând nişte vârtejuri arămii, mici tornade care arată de parcă un pictor impresionist şi-ar fi pierdut minţile şi ar fi pictat un tablou ireal, iscat din creierul lui bolnav.

    O veveriţă speriată îi taie calea, iar o creangă luată de vânt e gata s-o lovească peste faţă. Cu toate vitregiile naturii, pe care pare că nici măcar nu le vede, Casandra înaintează hotărâtă, fără a-şi da seama că în curând soarele se va apropia de linia orizontului, iar întunericul va pune stăpânire peste întreaga fire. Merge şi caută cu înfrigurare, n-a mai fost pe aici de anul trecut, iar natura e din ce în ce mai sălbatică, cele câteva repere pe care şi le-a luat atunci, nu mai sunt de găsit. Ştie că trebuie să ajungă la un copac foarte gros, care cu ani în urmă a fost lovit de trăsnet şi a rămas aşa, în picioare, carbonizat şi mirat că tocmai lui i s-a întâmplat aşa o nenorocire. Stă de zeci de ani cu crengile înnegrite şi înţepenite spre cer, într-o rugă mută, aşteptând miracolul care-l va aduce din nou la  viaţă.

    ”Iată copacul carbonizat!, înseamnă că nu mai am mult de mers.” Se bucură eroina noastră, grăbind şi mai mult pasul. Imediat după copacul ars, urmează o poiană largă, în mijlocul căreia, un pin cu un trunchi gros, că nu-l poţi cuprinde cu braţele, domneşte peste toate împrejurimile. E, de departe, cel mai falnic şi mai bătrân copac, iar moş Vasile i-a spus că are puteri magice. Asta se întâmpla acum mulţi ani, când moş Vasile nu era moş, iar ea, era abia o fetiţă de 11 ani, nou venită în familia mătuşii ei, care, între timp, s-a mutat la cei mulţi.

   ”Uite-l, e aici! Ah, ce greu te-am găsit anul acesta, nu ştiu de ce, am crezut că te-au tăiat, că te-a doborât furtuna… mă bucur că eşti bine, sănătos şi la fel de falnic cum te ştiu de când eram doar o copiliţă”. Casandra nu rosteşte cuvintele cu voce tare, ştie că plantele au puterea de a citi gândurile, aşa că nu-şi face griji că n-a fost înţeleasă. Cu mulţi ani în urmă, a citit că s-au făcut mai multe experimente, printre care unul foarte frumos: o cântăreaţă de operă cânta într-o încăpere în care se aflau diferite plante, iar măsurându-li-se câmpul electric, acesta era mult mai puternic decât de obicei, semn că plantelor le plăcea. Apoi, a doua zi, femeia a venit din nou, dar de astă dată le-a cântat doar în gând. Câmpul electric al plantelor a crescut din nou, exact ca atunci când ea cânta cu voce tare.

    Casandra e foarte apropiată de lumea plantelor, încă de când era mică putea să le simtă vibraţia şi ştia dacă sunt sau nu fericite, înainte ca acest lucru să se manifeste în mod fizic, prin îngălbenirea frunzelor, sau apariţia unor dăunători. E un fel de barometru care ”citeşte” starea de fericire a plantelor, a făcut din pasiunea ei un job, are o mică firmă care se ocupă cu           aranjarea teraselor, curţilor, grădinilor oamenilor cu bani, dar care n-au timp, nici imaginaţie, pentru a-şi înfrumuseţa spaţiul în care locuiesc.

    În timp ce Casandra îmbrăţişează copacul care vibrează de plăcere, transmiţând întregii păduri starea lui de bine, să privim un pic la femeia care a bătut sute de kilometri pentru a ajunge la întâlnirea anuală cu pinul fermecat. E o femeie tânără şi frumoasă, care are 35 de ani, dar nu-i dai mai mult de 28. Părul negru albăstrui e prins într-un coc greu la spate, cu şuviţe rebele care au părăsit aranjamentul stilat ce şi-l făurise de dimineaţă, în timpul fugii bezmetice prin pădurea agitată care acum, în mod neaşteptat, s-a potolit brusc, revenind la liniştea şi serenitatea obişnuite. Doar cântecul câte unei păsări care-şi cheamă puii, sau vrea să dea de veste că e un intrus în pădure se mai aude sporadic, vântul s-a potolit ca prin minune, iar covorul de frunze s-a reaşezat la locul lui, mai pufos şi mai mirositor acum, după ce a fost răscolit de furia lui. E sfârşit de august, zilele sunt încă fierbinţi jos la oraş, dar aici, pe vârf de munte,  ceaţa şi ploile sunt la ele acasă, mai ales în prima parte a zilei.

     Casandra deschide ochii căprui, mari şi de fiecare dată miraţi atunci când se află aici, împreună cu prietenul ei de o viaţă. Trăsăturile fine, pielea albă şi talia de viespe, fac din ea una dintre cele mai frumoase femei care au trecut vreodată prin această pădure, de fapt, una dintre cele mai frumoase femei pe care le-ai putea întâlni pe stradă, oriunde pe acest Pământ. Nu şi-a dat seama niciodată de frumuseţea ei, deoarece în copilărie a fost un fel de ”răţuşca cea urâtă”, fiind fiica cea mai mică a unei familii cu patru copii, ceilalţi trei fiind băieţi. A avut o singură păpuşă, căreia nici măcar nu i-a dat un nume, era ”păpuşa” şi atât. Cei trei fraţi mai mari o luau cu ei peste tot: la fotbal, la înot, la  furat de cireşe din livada de la marginea micului orăşel în care locuiau. Familia lor nu era una bogată, dar îşi permiteau o vacanţă pe an alternativ, un an la munte, iar un an la mare.

   Mama lucra la fabrica de tricotaje, iar tatăl la fabrica de mobilă. Cam acestea două reprezentau singura industrie din oraş, aşa că mai toată lumea lucra într-una din cele două fabrici.

   Rochia albastră cu mânecă scurtă care-i acoperă genunchii, dar atunci când aleargă sau bate vântul lasă vederii nişte picioare perfecte, pare nepotrivită pentru o incursiune la munte, dar Casandra nu se îmbracă niciodată aşa cum s-ar aştepta ceilalţi s-o facă, a fost întotdeauna o nonconformistă. Totuşi, e încălţată cu nişte bocanci uşori, care, culmea, arată perfect chiar asortaţi la rochie şi la părul cu o coafură complicată, în care o panglică albastră, de aceeaşi nuanţă cu rochia, e meşteşugit împletită.

    Mâinile femeii înconjoară pinul, cum ar înconjura un iubit, cu multă dragoste şi grijă, de parcă s-ar teme să nu-l vatăme. Închide ochii din nou, aşteptând ca minunea ce se întâmplă în fiecare an, să se întâmple din nou. Simte vibraţia, dar… nimic.”

Să aveţi cel mai frumos an dintre toţi cei trăiţi până acum, în această viaţă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Fragment de carte- LOVE STORY pe Camino de Santiago

   Cu puțin noroc, în câteva zile voi termina această carte, din care vă dăruiesc un fragment, cu ocazia Crăciunului, vorba ceea: de Crăciun, fii mai bun… Întotdeauna m-am întrebat: De ce numai de Crăciun?    

”Abia trecuse de terasa unde Takahito rămăsese trist la masa pe care o aştepta o cafea, iar Dafinei începe deja să-i pară rău că nu s-a oprit, măcar să-i dea nişte explicaţii, să nu-l lase aşa, când omul îşi făcuse speranţe. Face câţiva paşi înapoi, vrea să se întoarcă, dar nu mai vede pe nimeni pe terasă, Takahito parcă s-a evaporat, fără urmă. Mai priveşte o dată spre locul în care doar doi pensionari mai stau la şuetă, tot fără succes, aşa că se întoarce la drumul ei, cu un gust amar în gură şi sentimente amestecate.

    Ce ciudat, tocmai în momentul în care declaraţia lui Takahito ar fi trebuit să-i apropie, soarta a vrut ca Ciprian să reintre pe scena vieţii ei, scenă pe care nu credea că el va mai avea vreodată un rol, nici măcar unul episodic. Dar dacă n-ar fi sunat, cum ar fi fost? Ar fi fost sentimentele ei diferite? Cu siguranţă nu, acelaşi ar fi fost răspunsul, dar purtarea ei ar fi fost una mult mai blândă, n-ar fi dat bir cu fugiţii, ar fi spus ce avea pe suflet, în fond, nu i-a dat nicio clipă impresia că ar interesa-o altfel decât ca un companion de drum, dacă pentru el a fost mai mult, totul a fost doar în mintea lui. Nu-şi aduce aminte să fi fost prea familiară, nici în gesturi, nici în cuvinte. Nu i-a dat speranţe, el singur s-o fi amăgit. Dar acum, de ce se simte atât de vinovată? Poate că totuşi se vor întâlni deseară la albergue şi vor putea clarifica lucrurile…

   Nici n-a observat când a ajuns la un tunel, e doar pentru pietoni şi biciclişti, trece pe sub munte, are peste 200 de metri  şi scurtează mult drumul până la  Castro Urdiales, oraş staţiune, aşezat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu.

    Dafina priveşte mereu în urmă, ca atunci când era mică şi mergea noaptea pe o stradă neiluminată, având tot timpul impresia că o urmăreşte cineva. Acum însă, privirea ei caută un om, speră ca Takahito să fi trecut peste refuzul ei şi s-o ajungă din urmă. Tocmai când iese din tunel, iar oraşul se vede foarte aproape, la o aruncătură de băţ, are impresia că-l vede la o sută de metri în spate. Se opreşte pentru a-l aştepta, dar când dă cu ochii de femeia ce stă zâmbind la capătul tunelului, japonezul face în prima fază o mutră surprinsă, apoi  rapid stânga-mprejur,  reacţie la care Dafina nu se aştepta deloc.

    Ar fi caraghios acum s-o ia şi ea la goană după el, poate că totuşi, până deseară, Takahito va ajunge la sentimente mai bune şi vor putea lămuri situaţia dintre ei.

    Pleacă hotărâtă să nu lase lucrurile încurcate, cel puţin în ceea ce o priveşte pe ea, moment în care începe să se simtă un pic mai bine. Castro Urdiales o întâmpină cu un mare supermarket, numai bun pentru împrospătarea proviziilor de mâncare, care erau pe terminate.

    Oceanul mai mult se simte undeva în depărtare, o ia pe o stradă lungă, ce pare să nu se mai sfârşească, dar care o duce către partea de staţiune a oraşului, cu hoteluri luxoase şi terase îmbietoare. În timp ce bea o cafea pe una dintre acestea, gândul îi fuge din nou la Takahito şi la modul urât în care-l părăsise, aşa, fără niciun cuvânt. Din nou se simte mizerabil şi din nou speră că deseară lucrurile se vor lămuri.

    Soarele călduţ îi zâmbeşte din spatele unui nor ieşit la prima lui plimbare, iar briza oceanului îi flutură pletele în vânt, se simte de parc-ar avea 16 ani şi e curtată de doi băieţi. Nici nu greşeşte prea mult, doar vârsta este alta, datele problemei s-ar părea că nu s-au schimbat prea mult de atunci.

    Părăseşte Castro Urdiales cu părere de rău, probabil albergue de aici,  lângă care se opreşte pentru a-i admira curtea şi a saluta pelerinii ce pornesc la drum, oferă  cazare mai bună decât cel din El Portaron, dar nu vrea să facă altfel decât au stabilit împreună, poate Takahito va veni şi el acolo.”

Dacă nu v-a plăcut… n-am ce face! Un sfârșit de an cu introspecții și cu planuri pentru anul ce vine. Sper ca în anul douăzeci-douăzeci să ne meargă mai bine, tuturor!

Manuela Sanda Băcăoanu

Am terminat cartea…

Zilele acestea m-am simțit foarte în formă, am stat mult la gura sobei și am reușit să scriu SFÂRȘIT, după ultimul capitol al cărții mele. Trebuia să mă grăbesc, deoarece un prieten de pe Facebook îi făcuse deja coperta.

Mulțumesc, Mihai Catruna, pentru munca pe care ai depus-o pentru ca romanul meu să se bucure de o haină frumoasă!

Iar acum, încă un mic fragment din carte, care s-ar putea să vă placă…

  ”  Merge deja de câteva ore, asfalt mult din nou astăzi, iată şi un drum prin pădure, numai bun pentru a-ţi încărca bateriile la auzul cântecului păsărilor şi la vibraţia trimisă de undeva, din Univers, către toţi cei care au ambiţia şi curajul de a străbate acest drum. De fapt, privit din afară, e mult mai greu decât atunci când chiar se întâmplă. Cineva spunea odată probabil cele mai adevărate cuvinte despre Camino şi anume: ” Nu e atât de greu pe cât pare, dar e mult mai frumos decât se povesteşte!”

    Un pelerin ce vine grăbit din urmă se aude tropăind cu paşi repezi, o salută pe Dafina, apoi trece aproape în fugă pe lângă ea, în timp ce murmură, doar pentru el, un cântecel.

    ”Ăsta are condiţie fizică, nu glumă! Eu abia merg, iar el mai şi cântă…” Buna dispoziţie nu-i este tulburată de apariţia şi dispariţia bruscă a bărbatului, dar, de acum, ar trebui să se gândească unde va înnopta, dacă nu vrea să rămână cumva pe dinafară, aşa cum păţiseră alţi pelerini. Ei nu i se întâmplase încă niciodată să nu găsească un pat la albergue, i se părea că e dreptul ei, pe care, până azi, Camino i l-a livrat în fiecare zi. Ciudat că se gândeşte tocmai acum la asta, până în acest moment i s-a părut foarte normal ca patul ei s-o aştepte de fiecare dată, să fie acolo, pentru ea.

    Ajunge la La Franca pe la ora 16, localitatea este mică, dar pe partea stângă a şoselei apare un foarte cochet albergue particular, cu o terasă pe care poţi să te odihneşti, după oboseala zilei. Cele două doamne care stau pe terasă o informează că preţul este 10 euro. Dafina le salută şi pleacă mai departe, ştie că la Pendueles, peste alţi 6 kilometri, este un albergue donativo, iar ea se simte în stare să ajungă până acolo. Ce-i drept, glezna julită nu arată prea bine, o ustură la fiecare pas, dar, dacă a simţit că trebuie să plece, a plecat. Cele două doamne o urmăresc contrariate şi curioase: cine mai pleacă la ora aceasta la drum, pentru încă şase kilometri?

    Totuşi, a meritat să plece, oceanul a apărut din nou în partea dreaptă, chiar se vede un drum ce trece pe coastă, totuşi, Camino nu este pe acolo…  Când începea să-şi facă mustrări de conştiinţă că n-a rămas la La Franca, iată că apare indicatorul de Pendueles, în fond 6 kilometri nu sunt chiar atât de mulţi.  Un orăşel pitoresc, cu case vechi alături de case noi, care însă păstrează ceva din arhitectuta primelor, aşa că imaginea de ansamblu este una plăcută, cu marea pe fundal, de o culoare nedefinită, la această oră destul de târzie a după-amiezii.

     Coborând o străduţă îngustă, pietruită, cu plante înflorite bogat, marea apare deodată foarte aproape într-un colţ al tabloului parcă anume pentru ea pictat, printre două verande cu haine puse la uscat, ca un vechi prieten de care te-ai despărţit pentru o vreme, dar odată reîntâlnit, relaţia continuă, ca şi când n-ar fi suferit nicio întrerupere. Aşa se întâmplă cu prietenii buni, ei sunt acolo întotdeauna, sunt persoanele pe care te poţi baza, iar o discuţie începută azi, poate continua peste un an, fără ca acest lucru să pară bizar.

    E nevoie să întrebe de câteva ori până să ajungă la albergue, însă, ciudat lucru, toţi cei pe care-i întreba îşi dădeau cu părerea că e imposibil să mai fie locuri libere la ora asta. ”Ia uite, aici, toată lumea e la curent cu numărul de pelerini care s-au cazat astăzi?” Însoţită de acest gând, Dafina intră în curtea adăpostului, unde o primeşte tocmai hospitalero, căruia îi pare foarte rău, dar… nu mai sunt locuri.

  • Ha-ha! Grozav, în loc să fi rămas la albergue privat, am venit până aici, ca să dorm afară! Sunt cea mai tare din parcare… începe Dafina să cânte şi să danseze, în faţa ochilor uimiţi ai bărbatului căruia nu i se părea că-i dăduse o veste atât de proastă, încât s-o ia razna.
  • Vă pot da adresa  unei case particulare, poate mai găsiţi acolo un loc… spune el cu jumătate de gură, privind femeia care abia-şi trage sufletul, după scurta reprezentaţie de dans şi cânt.
  • Vă rog să mă scuzaţi, nu sunt nebună, dar ultimele zile au fost cam grele… iar azi puteam să rămân…mă rog, nu mai contează, acum sunt aici, iar la noapte probabil voi dormi pe plajă…ha ha ha!
  • Eraţi ocupată cu dansul, când v-am spus că este o casă particulară care s-ar putea să mai aibă locuri. Aţi auzit? Uite adresa, îi îndeasă el în mână o hârtiuţă, pe care scrie o stradă şi un număr.

    Trezită brusc din criza de pseudonebunie, Dafina înşfacă hârtia, mulţumeşte, apoi mai întreabă doar:

  • În ce direcţie? luând-o exact încotro îi arătase mâna bărbatului, cât de repede putea, s-ar putea ca la această cursă să nu fie singura participantă, cine ştie câţi pelerini homeless se îndreaptă în acest moment spre casa miraculoasă, care-i cazează pe toţi netoţii ce vor neapărat să meargă zi-lumină şi nu se opresc acolo unde ar trebui.

    După câteva ocoluri pe străzile strâmte, dar prietenoase, iat-o pe Dafina, cu hârtiuţa în mână, la adresa scrisă cu litere mari, ca pentru copii. Un gard înalt înconjoară o curte deja destul de populată, în spate se usucă o mulţime de rufe, iar în bucătăria cu iz medieval, cu o chiuvetă din piatră de râu al cărei robinet picură din două în două secunde, îi atrage atenţia un coş imens cu fructe ce se lăfăie pe pervazul ferestrei. Are emoţii aproape la fel de mari ca atunci când a dat examen la facultate, ar vrea să se poată linişti, în fond, e vorba doar de o noapte, li s-a mai întâmplat şi altora să doarmă pe afară, dar… acum aproape se înserează, iar pentru ea, găsirea unui pat a devenit dintr-o dată un caz de viață şi de moarte.  Proprietara se apropie zâmbind, îi spune că mai are o cameră cu un pat, care costă 12 euro. În acest preţ se spală şi rufele la maşina de spălat, nu există o altă posibilitate. Dafinei îi vine s-o ia în braţe pe femeia care tocmai îi prezentase condiţiile, se teme că o apucă din nou acel râs nervos, care o făcuse de ruşine în faţa bărbatului de la albergue, aşa că plăteşte repede, apoi e gata să meargă în cameră. O conduce o fetiţă de vreo 12 ani, apoi îi arată unde să ducă rufele la spălat. Baia este pe hol, e o baie mare, ca acasă, dar fără pretenţii, faianţă şi gresie ce erau la modă acum 20 de ani, nu ca duşurile uneori comune, de la albergue, care în general sunt noi şi moderne. (Nu comune bărbaţi şi femei, să nu se işte neînţelegeri.)

Să aveți parte de zile bune, iar Anul Nou să vă aducă numai bucurii și împliniri!

Manuela Sanda Băcăoanu

Războiul Lumilor (titlul unei viitoare cărți?)

   

Prezentul în care trăim și realitățile lui zilnice m-au făcut să mă gândesc la un nou subiect de carte, inspirat tocmai din viața de zi cu zi. Totuși, pentru a da o tentă de mister personajelor și întâmplărilor pe care le voi povesti, m-am gândit ca lumea pe care o voi zugrăvi să pară puțin fantastică, măcar că izbitor de asemănătoare cu lumea noastră, a pământenilor anului 2019, trăitori într-o țară foarte specială, în care paradoxurile sunt la ele acasă.

    Locuitorii acestei țări minunate, sunt împărțiți în două tabere, unii, aflându-se sub vraja aruncată peste ei de către niște personaje malefice, pe care îi voi numi trocanterieni, iar ceilalți, care au rezistat vrăjii și nu pot înțelege deloc felul în care se comportă primii, se vor numi solari. Cu ani în urmă, spiritele malefice aveau sub influența lor o parte mult mai mare a poporului, dar cu timpul, mulți dintre trocanterieni au reușit să iasă de sub influența lor, devenind solari.

În prezent, poporul trocanterian este îmbătrânit și le este din ce în ce mai greu să găsească noi adepți, totuși, sunt încă puternici și dețin o mare parte dintre bogățiile țării, obținute prin crimă și jaf. Minciunile pe care le spun cu toate ocaziile posibile sunt de-a dreptul strigătoare la cer, solarii sunt uimiți de impertinența lor, dar trocanterienilor de rând li se par adevăruri absolute. Și uite așa, se ajunge la punctul culminant al cărții, când la conducerea țării acced doi candidați, unul din partea trocanterienilor, care au condus-o zeci de ani și au reușit să facă prăpăd, vânzând, furând și lăsând țara în grele datorii, iar celălalt, din partea solarilor, care nu este neapărat candidatul perfect, dar are atuul că-și dorește ca tot poporul să trăiască mai bine, indiferent dacă e solar, sau trocanterian.

    Mai sunt câteva zile până la alegeri, trocanterienii îi dau înainte cu minciunile scrise pe hârtiuțe (am uitat să spun, candidatul lor nu se poate lăuda cu o minte prea strălucită, a ajuns atât de sus fiind propulsat drept marionetă, dar, nu se știe cum, marioneta s-a trezit, a căpătat viață, își dorește măriri, dar, din păcate, n-a căpătat și destul creier pentru a-și putea îndeplini visul) .

La momentul actual al acțiunii, după ce solarii au fost oarecum împărțiți în mai multe tabere, s-au repliat oarecum, însă trocanterienii sunt destul de spălați pe creier pentru a nu vedea că țara ar merge direct în prăpastie alături de conducătorul pe care-l susțin. La acest moment T zero, balanța poate atârna în orice direcție, spre deschidere universală, sau spre întoarcerea în peșterile preistorice. Miza este mare, trocanterienii sunt mulți și vrăjiți… Oare solarii vor reuși să salveze țara? Mi-ar plăcea să știu care este părerea dumneavoastră, nu știu cum să continui această carte …

Săgeata arată spre două direcții, pe care ar trebui s-o aleg, pentru personajele mele?

LOVE STORY pe Camino de Santiago

Pentru cei ce n-au uitat că eu mă mai ocup şi cu ale scrisului…

Takahito Icishii

    Coboară amândoi scările, femeia cu ace în tălpi şi genunchi,  străbat cei 200 de metri care-i mai despărţeau de staţia de autobuz, apoi… se pun pe aşteptat. Dafina aşteaptă aşezată pe trotuar, picioarele ei s-au dat bătute după această zi grea. Ţinând seama de informaţiile luate de la localnicii care se înmulţiseră şi ei în staţie, semn că ora venirii autobuzului este aproape, nu mai au mult de stat. O călătorie scurtă, care costă câţiva bani mărunţi, nu-şi mai bate capul câţi, apoi coboară într-un oraş staţiune, cu mare hărmălaie, mare! Da, aţi ghicit, era vremea pentru fiesta, nu se ştie după ce reguli ancestrale, în Spania s-ar părea că nu este vreun weekend fără fiesta, ba într-o localitate, ba în alta. E o sărbătoare la care participă toată suflarea, dintr-un motiv foarte logic: cei care n-ar participa, oricum n-ar putea dormi, gălăgia se întinde mai ceva decât ciuperca atomică, cuprinzând împrejurimile până foarte departe. Cei doi pelerini stau pe o bancă, aiuriţi de muzica la maximum, ţipetele şi foiala participanţilor,    s-ar părea că este şi un carnaval, o mulţime de copii şi adolescenţi costumaţi care mai de care în personaje din filme sau în animale se perindă prin faţa pelerinilor obosiţi şi amărâţi, parcă ar vrea să le facă în ciudă, lucru total neadevărat. Pisici, multe pisici printre participanţii la carnaval, s-ar părea că e costumul preferat. Asiaticul sună undeva, vorbeşte foarte puţin şi pare mulţumit de rezultatul convorbirii.

    Abia acum fac cunoştinţă:

  • Dafina, vin din România… îi întinde mâna, moment în care-şi aduce aminte că o doamnă nu întinde niciodată mâna unui bărbat, dar, ce naiba, suntem pe Camino, nu într-un salon.
  • Takahito Icishii… Din Japonia. Văzând privirea mirată a Dafinei, mai adaugă: Taka, pentru prieteni.
  • Mă bucur să te cunosc, încă n-am făcut cunoştinţă cu nimeni din Japonia, zâmbeşte Dafina, cucerită de politeţea şi felul de a fi al japonezului. Ai sunat la cazare? Vine cineva să ne ia?
  • Da, vine, dar mai durează… Trebuie să aşteptăm aici…

    Bucuroşi că măcar nu mai au de mers pe jos, cei doi mai schimbă câteva impresii, apoi aşteaptă pur şi simplu, cu o persoană pe care abia ai cunoscut-o nu ai prea multe subiecte de conversaţie, mai ales când eşti dărâmat de oboseală.

   După vreo jumătate de oră, iată că apare o femeie cu o maşinuţă roşie, dar cel mai interesant lucru este că vine direct la ei, parcă ar fi fost teleghidată. Cum îi găsise în mulţimea de oameni, pentru Dafina a rămas un mister nedezlegat până în ziua de azi. Japonezul nu se miră, femeia le face semn să urce în maşină, iar după un scurt timp în care au străbătut un drum pieptiş, presărat cu curbe strânse, printre fâneţe şi pâlcuri de copaci, iată-i în faţa unui albergue cât se poate de montan. Pădurea foşneşte la doi paşi, iar atmosfera este una de cabană la munte.

    „Ce specială e geografia aici, acum eram la mare, pentru ca, în câteva minute, să ajungem la munte.” Seara se lasă dintr-o dată, aducând cu ea răcoarea pădurii, iar un vânticel rece o face să se scuture involuntar şi să se grăbească să intre înăuntru, în holul lângă uşa căruia tronează un suport plin cu toiege de pelerin de toate formele şi mărimile, fiecare personalizat după imaginaţia celui ce l-a construit. Îşi lasă şi ea băţul găsit în pădure, care pe lângă celelalte, cizelate, pare că aparţine unui om de grotă. Dafina zâmbeşte la comparaţia ce-i trece prin cap, apoi se grăbeşte să plătească cei cinci euro pentru cazare şi încă trei pentru transport, după care se îndreaptă, sleită de puteri, spre patul ce i-a fost indicat. În afară de un duş, nu se mai simte în stare să facă altceva în această seară, nici nu-i mai este foame, vrea doar să doarmă, să doarmă o mie de ani… Iar trebuie să se caţere în patul de la etaj, aşa că recapitulează în minte dacă mai are lucruri de luat din rucsacul ce stă cuminte, rezemat de perete, apoi urcă în pat şi se străduieşte să plece în lumea somnului, cu toată rumoarea din cameră. Este foarte devreme, abia s-a înnoptat, dar oboseala o face să nu-şi dorească nimic altceva, decât odihnă.

     Când era gata să aţipească, o mână o bate pe umăr… Dacă cineva din familie i-ar fi făcut asta, ar fi avut parte de cuvinte nu prea frumoase, dar acum, printre străini, trebuie să se cenzureze, nu se poate comporta la fel ca acasă. Se întoarce pe jumătate, prilej cu care vede mâna  lui Takahito, care o invită la masă. (nu mâna, ci posesorul ei). Conştientă de faptul că dacă i-a sărit somnul va putea adormi doar peste nu se ştie cât timp, totuşi nu îndrăzneşte să-l certe, dar îl refuză atât de hotărât, încât bărbatul se grăbeşte să se îndepărteze, probabil gura ei spune ce spune, dar mutra e mai mult decât elocventă.

Din jurnalul lui Takahito:

   Astăzi, am întâlnit o Femeie. Nu ştiu dacă ea este femeia visurilor mele, dar seamănă tare mult.

   Când am văzut-o prima dată, era atât de obosită, încât mi-era teamă că va cădea pe drum. Nu ştiam dacă e cazul s-o ajut, sau s-o las să izbândească singură. Am ales varianta a doua, iar ea a reuşit, a trecut peste epuizare şi am ajuns să ne cazăm în acelaşi adăpost.

    Din păcate, a refuzat invitaţia mea la masă, pe motiv că vrea să doarmă. O cred, dar numai pe jumătate. Suspectez că nu are prea mulţi bani. E din România, iar acolo, după câte am aflat, oamenii sunt destul de săraci. Nici eu nu sunt bogat, dar îmi permiteam să-i ofer o masă. Nu ştiu dacă se cade s-o mai invit, sau nu…

Voi vedea mâine, ce se mai întâmplă…

    Noaptea a trecut repede pentru femeia ce nu mai apucase să se odihnească suficient de când părăsise oraşul natal. E încă întuneric când sună deşteptătorul telefonului cuiva, e ora 6, iar cu toată lenea, Dafina se dă jos din patul ce-o găzduise o noapte şi care fusese destul de comod pentru a-i oferi un somn bun.

    Pe Camino, dimineaţa n-ai prea multe lucruri de făcut: spălat, îmbrăcat şi plecat la drum, nu e timp de mic-dejun, sau alte tabieturi. La 6,30, Dafina părăseşte albergue încă adormit, fără nicio remuşcare pentru faptul că nu-şi ia rămas bun de la japonez. Doar n-o să-l trezească, pentru atâta lucru. Dacă va vrea Camino, se vor mai întâlni, iar dacă nu… asta este, aici întâlneşti oameni noi în fiecare zi, nu trebuie să te legi prea tare de niciunul, cu toţii sunt ca valurile care sărută ţărmul, apoi dispar din nou, în anonimatul şi imensitatea oceanului.

    Drumul de azi va fi prin munţi, iar la o sută de metri se află pădurea încă adormită, la liziera căreia, pe măsură ce se destramă ceaţa şi se luminează de ziuă, o cireadă de vaci imense apar dintr-o dată, colorând peisajul dimineţii. Dafina se mişcă destul de repede prin pustiul verde, gândindu-se că poate era mai bine să aştepte, ca să plece împreună cu alţi pelerini… Deodată, din spate se aud voci, iar un grup de bărbaţi se apropie rapid, printre ei iată-l şi pe japonezul nostru, un pic somnoros, dar vesel. Nu se arată supărat fiindcă nu l-a aşteptat. O salută cu toţii pe Dafina, care se odihneşte pe o bancă improvizată lângă un gard, apoi pleacă mai departe, sunt veseli şi sprinţari, ca nişte păsăroi plecaţi în căutarea perechilor de o vară.

    Toată ziua a mers de una singură, prin nişte locuri în care, dacă ţi se întâmplă ceva, nu ai cum să te salvezi. Nu prea era nici semnal la telefon, iar pe vreo 20 de kilometri a întâlnit doar două case, dintre care una nelocuită. ”Brr, sper să ajung într-o zonă mai civilizată… S-ar părea că aceasta este varianta mai neumblată, majoritatea pelerinilor aleg drumul pe coastă, dar cum noi am dormit deja în zona de munte, era prea departe să mă mai întorc pe ţărmul oceanului… Lasă, că ajung eu, sper că nu mai este mult…”, se gândeşte Dafina, moment în care urmează o coborâre extrem de abruptă, iar ea observă doi pelerini, fată şi băiat, ce se aflau cu faţa spre ea, dar, ciudat, se îndepărtau, în loc să se apropie. I-au trebuit câteva minute pentru a-şi da seama că, de fapt, cei doi mergeau cu spatele, coborârea era mai uşoară aşa, mai ales că drumul era asfaltat în această porţiune. Încearcă şi ea metoda, i se pare bună, dar nu o poţi folosi pentru mult timp. Mai cu spatele, mai cu faţa, Dafina reuşeşte să coboare panta, iar prima localitate apare zâmbitoare, în depărtare…

    Nici nu trebuie să întrebe unde este albergue, şirul de rucsaci puşi la coadă pentru a ţine rândul stăpânilor îi arată exact unde trebuie să ajungă. Mai este o jumătate de oră până începe cazarea, iar fata noastră se simte fericită, a fost printre primii 30 de pelerini, ceilalţi au trebuit să plece în următorul sat, la mai bine de 5 kilometri. Ciudat, după ce s-au ocupat toate paturile a observat că au mai rămas locuri, dar, până seara  s-au ocupat şi acelea. Erau paturi rezervate la telefon, s-a dumirit ea. Nu e drept, de ce poţi face asta? Ar trebui ca fiecare să primească locul în funcţie de momentul sosirii, ce pelerinaj mai e şi acela în care poţi face rezervare, ca la hotel? S-ar părea că turismul va învinge în cele din urmă, iar pelerinii vor fi doar nişte turişti ce merg câţiva kilometri pe jos, având cazarea asigurată, ba şi masa…

    L-a văzut pe Takahito, el era cu mult în faţa ei, dar tot aici s-a cazat… După programul administrativ, o gaşcă de fete sprinţare, spaniole după limba ce o vorbeau, se întreceau în giumbuşlucuri, făcând tot felul de acrobaţii. Mai ales una dintre ele, brunetă cu ochi albaştri, frumoasă foc, era cea mai gureşă dintre toate. Dafinei i se pare că n-a auzit bine, când din gura sirenei cu ochi albaştri ies fără voie câteva cuvinte în limba română. Oare cum de ştie româneşte? După ce hazul şi voia bună se mai potolesc, Dafina merge la fată şi o întreabă:

  • Eşti cumva din România? Te-am auzit vorbind româneşte…

    Fata râde bucuroasă:

  • Da, sunt din Galaţi. Ce mă bucur că mai este cineva din România, aici!
  • Şi cum de vorbeşti spaniola atât de bine?
  • Am făcut un master la Madrid, acesta este secretul. De fapt, lucrez pe o navă de croazieră, am terminat comerţ, dar acolo am ajuns… Acum, sunt între două ”croaziere”. În octombrie are fratele meu nuntă, aşa că n-am mai plecat, iar în concediul fără plată m-am gândit să fac ceva special, zâmbeşte ea, iar perlele dinţilor perfect aliniaţi îţi iau ochii. Creolă atât cât trebuie pentru a fi apetisantă, fata asta are pe vino-ncoa în cantităţi industriale, ar spune Sorana, dacă ar vedea-o. Cum n-ar avea, la 25 de ani?
  • Ce noroc pe tine, ai descoperit Camino atât de tânără… Pe lângă faptul că n-ai probleme cu picioarele… Eu am avut şi cu umerii, se trezeşte Dafina plângându-se, măcar că nu acesta este felul ei de a fi. Şi cum e să lucrezi pe un vas de croazieră? Cred că e foarte frumos, nu? Vezi atâtea locuri şi întâlneşti tot timpul oameni noi…
  • E extrem de obositor. Lucrăm aproape non-stop. Şi nu faci doar munca pentru care te-ai angajat, faci orice ţi se spune, de la cameristă, la bucătărie, la curăţenie… În timpul escalelor, noi avem treabă, rareori putem coborî. După două luni de croazieră, ajung acasă atât de obosită, încât îmi doresc doar să pot dormi deajuns. De fiecare dată îmi promit să găsesc altceva de lucru, dar, la următoarea ofertă, îmi spun: numai acum, apoi, rămân acasă. Am încercat ca vânzătoare, dar munceam mult, pe bani puţini. De pe vas, măcar ştiu că vin cu ceva bani în buzunar.

    Între timp, ca din întâmplare, se apropie Takahito. Făcuse deja cunoştinţă cu românca cea tinerică, pe numele ei Mihaela, cred că toată lumea voia să-i vorbească unei fete atât de spumoase… Dafina trecuse de vârsta geloziilor pe fetele mai tinere, ştia că are atu-urile ei şi îşi dăduse seama că viaţa nu trebuie să fie o competiţie continuă.

  • Bună, ce faci? Ţi-ai mai revenit? Ieri, erai foarte obosită, i se adresează el Dafinei, aşa, ca unei vechi cunoştinţe.
  • Da, sunt destul de bine, dar nici drumul de azi n-a fost prea uşor. Bine că n-a fost prea lung.

    Apoi, cuvintele se opresc, doar privirile le mai rămân agăţate cumva, una de cealaltă, iar aerul din încăpere parcă e, dintr-o dată, mai rarefiat. Mihaela îi priveşte, apoi se scuză, trebuie să plece urgent, pentru a mai face nişte cumpărături. Crede că ar fi bine să-şi cumpere un rucsac adevărat, cel pe care-l cară ea în spate e cel puţin hilar, seamănă cu o cutie de livrat pizza. Colac peste pupăză, nu are nici sac de dormit. Fata asta a plecat pe Camino cum ar fi plecat în croazieră, habar nu are de toate lucrurile de care ai neapărată nevoie aici. Dar veselia ei suplineşte toate aceste neajunsuri, aşa că se îndepărtează ţopăind şi fredonând un cântecel.”

Sper că v-a plăcut fragmentul, de asemenea mai sper ca în curând cartea să pornească spre editură.

Manuela Sanda Băcăoanu, o… moaţă

Love story pe Camino de Santiago – cartea la care lucrez

Pentru a vă ţine „în priză”, un nou fragment din cartea pe care mă străduiesc s-o termin:

Capitolul al III-lea

Cu adevărat, pe Camino

 

Odată cu lumina soarelui, dispar şi fricile de pe Pământ. Cu toate că n-a dormit de trei nopţi mai deloc, iar ultima şi-a petrecut-o înfruntând ploaia şi întunericul, la ivirea zorilor, viaţa i se pare din nou frumoasă, are şi un ţel de îndeplinit, trebuie neapărat ca astăzi să facă rost de credenţial, acel document care atestă că eşti pelerin, în care ţi se pun ştampile la fiecare loc de cazare, sau chiar mai des, la biserici sau chiar la baruri, iar în baza lui te poţi caza la albergue municipale sau parohiale, adică de stat sau ale bisericilor, mult mai ieftin decât la cele private. Dacă nu ai credenţial, ai acces doar la albergue private, iar pentru acestea, trebuie să ai o pungă doldora, ceea ce nu este cazul Dafinei.

Ziua se anunţă frumoasă, dar deocamdată soarele e acoperit de o pâclă ce difuzează pretutindeni stropi deşi de ceaţă, nu plouă, dar te simţi ca un burete în care apa se infiltrează de pretutindeni. După ce a părăsit gara în care-şi petrecuse ultimele ore ale nopţii nu tocmai într-unul dintre cele mai plăcute şi comode feluri, cerând informaţii unui domn amabil, apoi unei bunicuţe plecată matinal la piaţă, iată că a ajuns pe un pod, iar de partea cealaltă a lui se vede cum oraşul se trezeşte şi iese încetişor din ceaţa dimineţii. Dacă priveşti spre dreapta… spre dreapta e OCEANUL, în toată splendoarea lui.

”Oceanul… cât de mult am dorit să-l văd cu ochii mei, iar acum, că e aici, parcă nu mie mi se întâmplă asta, parcă aş privi un film, fără a trăi însă emoţiile la care mă aşteptam. Oare sunt defectă? Ar fi trebuit să rămân extaziată în faţa imensităţii apei, iar eu simt doar că mi-e somn, sunt obosită, că aş putea dormi acolo, pe plaja galbenă şi umedă, că…” În acel moment, un stol de pescăruşi albi zburând la mică înălţime i-au întrerupt reveria cu ţipetele lor parcă tot timpul flămânde, iar Dafina a rămas să-i privească lung, în timp ce se îndepărtau în căutarea hranei.

Trebuie să găsească albergue pentru a face rost de credenţial, apoi, câteva cumpărături, nu mai are nimic de mâncare cu excepţia unei pungi de seminţe, care este una dintre cele mai grele componente ale rucsacului (aproape două kilograme, dacă socoteşte tot ce a pus în ea).

Parcul, exotic şi umed, totuşi primitor, fermecător, cu copacii şi florile perfecte, aşezate de către profesionişti în ale peisagisticii, exact în locul în care au cel mai puternic efect asupra privitorului. În continuare, o plajă de câţiva kilometri, uneori îngustă iar alteori extrem de generoasă, de un galben murdar, cu nisipul umed din pricina ploii şi a umezelii ce încă persistă. Câţiva curajoşi fac baie şi plajă. Nu poţi spune că fac plajă, fiindcă nu e soare deloc, dar stau întinşi pe cearceafuri, în aşteptarea razelor care să-i încălzească şi să-i bronzeze.

Vorbind despre încălzit, nici Dafinei nu i-ar strica vreo două-trei raze de soare calde şi învăluitoare, care să-i usuce pantalonii ce încă sunt umezi. Noroc că şi-a uscat şosetele la uscătorul de mâini din toaleta gării, ocazie cu care a făcut o observaţie deloc îmbucurătoare: majoritatea femeilor ce ieşeau de la toaletă nu se spălau pe mâini. ”Mda, şi mai zic despre România că nu este o ţară civilizată!”, se gândeşte Dafina, în timp ce caută din ochi o bancă pentru a face un scurt inventar al rucsacului, trebuie neapărat să-l mai uşureze, măcar cu un kilogram.

Între timp, a ajuns pe faleza străjuită pe partea dreaptă de hoteluri şi de blocuri de locuinţe luxoase, iar în dreapta, o insulă apare din ceaţa care face ca totul să devină mai misterios.

Adresa la care ar trebui să fie albergue este pe o stradă cu clădiri mai vechi, dar şi aici, ca  la Irun, degeaba bate, nimeni nu deschide. Ştie că nu e ora la care începe cazarea, de obicei, adăposturile se deschid cel devreme la ora 12, dar ea vrea doar paşaportul de pelerin, chiar nimeni nu e înăuntru? Încă odată în mai puţin de 24 de ore trebuie să se dea bătută, s-ar părea că a păşit cu stângul pe acest drum care, se spune, îţi trimite exact încercările de care ai nevoie, pentru a putea creşte spiritual şi pentru a deveni cea mai bună variantă a ta, din această viaţă. S-ar părea că specialitatea ei pentru prima zi sunt … uşile închise. Despre ploaie nu mai vorbim, a fost alegerea ei să plece aşa, hai-hui la miezul nopţii, când toţi pelerinii dorm duşi. (Dacă au unde)

După o vizită la supermercado şi masa luată în oraş, adică pe o bancă, în parc, lumea devine ceva mai veselă, iar prima zi de pelerinaj nu mai pare atât de … enervantă. Să punem pe seama oboselii faptul că Dafinei nu-i prea arde de a merge mai departe… Făcând un simplu calcul, îţi dai seama că de trei nopţi a dormit doar pe apucate, iar azi noapte a mărşăluit prin ploaie, nu se ştie câţi pelerini or mai fi făcut asta…

Oraşul se termină cu o zonă  luxuriantă, vegetaţia şi bogăţia s-ar părea că fac casă bună în aceste locuri. Iată, săgetata galbenă şi scoica, însemnele Sfântului Iacob, vestesc că drumul iese în sfârşit din zona locuită, acum Camino e o cărare prin pădurea extrem de verde, iar tufe imense de hortensii albastre şi roz te lasă fără grai, dacă nu eşti obişnuit cu asemenea privelişti.

Oceanul se vede acum în depărtare, camino urcă şi coboară dealuri, trece prin vii (ce păcat că strugurii nu sunt copţi încă) şi prin livezi, dar oboseala o strânge-n braţe tot mai tare, în timp ce picioarele parcă ar fi din lemn, ca ale lui Pinocchio.

E abia amiaza, dar genunchii, puşi la grea încercare sub greutatea rucsacului din a cărui balast încă n-a scos nimic, plâng şi scârţâie la fiecare pas. Iată că apare un mic sat, Orio pe numele lui, unde, în ghid este menţionat un albergue. Dafina e pe vârful unui deal, neapărat trebuie să coboare vreo 200 de metri până la o aglomerare de case, acolo unde bănuieşte că ar fi şi adăpostul, dar picioarele nu mai vor s-o asculte.

”Normal, n-am respectat niciuna dintre regulile învăţate despre camino. Prima, era să mergi doar atât cât te simţi în stare, nu 40 de kilometri, cum am făcut eu azi. Ce-i drept, ziua mea a început la ora zero, dar tot 40 de kilometri sunt. Apoi, trebuia să mă opresc mai des pentru odihnă. Păi, azi noapte, în ploaie, unde era să mă tot opresc? Uite, acum ajung la albergue şi mă odihmesc până mâine, e abia ora 15”.

La albergue, prima întrebare a fost dacă au credenţiale, dar … nu aveau. ”Oricum nu mai pot face niciun pas, aşa că rămân aici”, se gândeşte Dafina, în timp ce scoate banii pentru a plăti cazarea. E deja aglomerat, paturile sunt supraetajate, iar locuri mai sunt doar în cele de sus. Duş, spălat rufe şi masa în grădină, cam acesta este programul pe care-l va respecta de acum înainte, cea mai plăcută parte a lui fiind relaxarea de după toate acestea, pe o bancă, departe de murmurul conversaţiilor celorlalţi pelerini. Merge foarte devreme la odihnă, e ruptă de oboseală, abia acum înţelegând pe deplin sensul acestei expresii.

Când să intre în dormitorul cu cel puţin 10 paturi, o adevărată apariţie o întâmpină la uşă, o tipă de vreo 30 de ani, într-o pijama cu totul şi cu totul transparentă, care, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, te face să te uiţi mai bine, să vezi dacă e îmbrăcată direct pe piele, sau are lenjerie pe dedesupt. Da, avea, dar părea atât de ruptă de realitatea pelerinajului şi de condiţiile în care trebuie să trăieşti, în dormitoare comune, femei şi bărbaţi de-a valma, fiecare încercând să-i deranjeze cât mai puţin pe ceilalţi şi să se poarte după regulile bunei cuviinţe… ”Oare nu i-o fi spus nimeni, că aici nu se poartă pijama? Nici măcar una din bumbac nu e potrivită, darmite una atât de… sexi .” Pelerinii se îmbracă noaptea cu un pantalon şi un tricou, haine care, de multe ori, vor fi purtate şi a doua zi, pe drum. Faci asta din economie de timp dimineaţa, de spaţiu şi de greutate în rucsac.

”Ah, am uitat, trebuie să scad greutatea rucsacului, neapărat! Cu toată chemarea patului de la etaj, Dafina mai face un efort, ca să-şi uşureze măcar drumul de mâine: o pereche de pantofi sport, o cremă de faţă şi tacâmurile din metal, rămân la albergue, în zona de donaţii. Fiecare albergue are o astfel de zonă, în care pelerinii lasă lucrurile care lor nu le mai sunt utile sau pur şi simplu nu le mai pot căra, în speranţa  că cei ce vor veni după ei le vor folosi. Ce-i drept, mai mult se lasă mâncare, de care, dacă vii flămând dar fără prea multe resurse, te poţi bucura.

Un domn grizonat, pe la 50 de ani, foarte înalt şi plin de vervă, bine instalat pe o bancă din apropierea uşii, povesteşte o întâmplare hazoasă, dar în italiană, limbă pe care Dafina n-o prea înţelege, mai ales atunci când e vorbită într-un ritm de mitralieră. În jurul lui s-a făcut un mic cerc de admiratoare, gălăgia se aude perfect în dormitor, dar nu poate să le ceară să facă linişte, soarele e abia la apus. A fost prevăzătoare şi a luat cu ea dopuri de urechi, însă e prea obosită pentru a mai coborî de la cucurigu pentru a le căuta. Uşa dormitorului se deschide, cineva a văzut probabil că ea ar vrea să doarmă, aşa că gălăgia din curte a contenit la scurt timp.

Degeaba s-a aşternut liniştea, oboseala acumulată în timpul călătoriei cu trenul şi în prima zi de pelerinaj nu vrea s-o lase să adoarmă, simte că se scurge prin pat în jos de oboseală, dar somnul a fugit undeva departe, în Ţara Somnului, de unde nu ştie cu ce să-l momească pentru a se întoarce la ea. Se bucură că măcar e la orizontală, stă cu ochii închişi şi ascultă zgomotele serii, în dormitorul destul de înghesuit.

Oare ce o fi mânat-o pe acest drum pe tânăra cu pijamaua transparentă? Majoritatea celor ce ajung pe Camino de Santiago nu au neapărat în minte un scop anume, fiecare doreşte în primul rând să se cunoască pe sine şi să-şi testeze limitele. Nici ea nu ştie exact care este motivul  pentru care se află aici, împărţind o cămăruţă cu alte nouă persoane, din ţări şi cu obiceiuri sau chiar religii diferite.

Când a auzit prima dată de posibilitatea petrecerii concediului de odihnă în acest mod, i s-a părut total aiurea. Cum adică, să mergi pe jos sute de kilometri, cu un bagaj pe care să-l cari singur? Păi ea, numai când merge la staţiune are două valize mari. Nu se ştie niciodată de ce ai putea avea nevoie, aşa că-şi ia tot felul de obiecte de îmbrăcăminte, cosmetice, şi încălţăminte, iar de fiecare dată, la venirea acasă, constată că n-a folosit nici o treime din ce a cărat.

Apoi, mai trecând timpul şi întâlnindu-se cu mai multe persoane care deja trăiseră aventura caminantă, ideea a început să-i surâdă din ce în ce mai mult. Într-o dimineață devreme, cu ceață și ploaie a știut pur și simplu că va putea face faţă încercărilor de pe drum, aşa că a început pregătirile, care au mers ca pe roate.

Pregătirea rucsacului a fost o grea încercare, dar tot a rezultat o greutate mai mare decât este în stare să care. ”E posibil ca în zilele următoare să mai las câte ceva…” se mai gândeşte Dafina, ultimul gând fugar, înainte ca somnul să se întoarcă de acolo de unde fugise şi s-o prindă afectuos cu braţele molatice şi călduţe.

O muscă ce s-ar odihni pe tavanul încăperii în care aproape toată lumea s-a culcat, ar vedea o femeie încă frumoasă, care doarme acoperită cu sacul de dormit, deoarece e prea cald pentru a-l folosi în modul pentru care a fost construit. Zâmbeşte unui vis fugar, sau unui gând inconştient; se spune că doar 20% dintre gândurile noastre sunt conştiente, diferenţa fiind gânduri inconştiente, de care nu avem habar, dar care ne pot strica tot felul de programe pe care vrem să i le implementăm subconştientului nostru, atunci când ne aflăm în starea alfa, adică înainte de a adormi, sau imediat după trezire. Părul blond, de culoarea cânepii, i s-a răsfirat în evantai pe pernă, ţine mâinile în sus, pe lângă cap, la fel ca bebeluşii care dorm fericiţi. Are un picior îndoit de la genunchi, iar celălalt perfect întins, de parcă s-ar pregăti să coboare urgent din pat, dacă va fi cazul. Ochii nu se văd, dar sunt verzi, de un verde smarald. Când era mică, fratele ei o necăjea, spunându-i că are ochi verzi, ca broaştele. I-au trebuit mulţi ani pentru a-şi da seama că e o femeie frumoasă, toată viaţa s-a simţit un fel de răţuşca cea urâtă, purtându-se ca atare. Abia pe la 30 de ani s-a privit cu mai mult curaj în oglindă, iar, ce să vezi, oglinda i-a arătat chipul unei femei atrăgătoare, care nu se ştie unde fusese ascunsă până atunci. Cert este că din acel moment, au început să observe şi cei din jur că e frumoasă. Până atunci, putea număra pe degete de câte ori i se spusese că e ”drăguţă”, sau ”dulce”, dar frumoasă, nu-i zisese nimeni că ar fi. S-o lăsăm să doarmă, e prima noapte când poate dormi cu adevărat la acest început de aventură spaniolă, după ce deja a făcut aproape două etape dintr-o singură suflare, dacă e să consultăm ghidul pelerinului.

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO – fragment dintr-o carte în lucru

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

Capitolul I

Toate drumurile duc la Santiago de Compostela

    Dacă în urmă cu trei ani cineva i-ar fi spus că va pleca singură, pe jos, în aventura vieţii ei, i-ar fi râs în nas. Ea nu fusese singură nicăieri, niciodată. De unde şi până unde dorinţa şi zelul de a parcurge sute de kilometri pe jos, doar aşa, de dragul de a-ţi rupe pingelele, ar fi spus ea atunci. Ce-i drept, ideea şi dorinţa de a o înfăptui i-au venit mai târziu, abia în urmă cu doi ani, când rămăsese singură, adică fără un soţ cu acte.

Pentru o femeie singură nu e tocmai simplu să plece la drum aşa, doar cu minimul necesar, să se arunce cu capul înainte într-o adevărată aventură, după cum povesteau toţi cei ce fuseseră deja pe Drumul Sfântului Iacob, adică, în spaniolă, Camino de Santiago.

Cu rucsacul greu atârnând în spate, Dafina ajunge în staţia de autobuz, unde, surpriză, nicio maşină nu se pregăteşte de plecare, ea ia autobuzul chiar de la capăt de linie, iar faptul că nu e niciun autobuz parcat, pare de rău augur. S-a străduit să plece devreme de acasă, dar parcă în ultimul minut s-au aglomerat tot felul de chestii ce trebuiau neapărat rezolvate, a venit vecina să ia cheia pentru a putea să-i ude florile în timp ce ea se va plimba pe coclauri, pe urmă, a venit administratorul ca să citească el personal contoarele de apă, fiindcă luna trecută unii fuseseră nemulţumiţi de cantitatea de apă facturată pe apartamentul lor şi, în sfârşit, despărţirea de Petrică, marele ei motan galben, a durat mai mult decât se aştepta, acesta nu voia deloc să se desprindă de ea, o ţinea strâns cu gheruţele,  parcă presimţea că va fi singur în următoarea perioadă, aceeaşi vecină cu florile fiind responsabilă şi cu hrănirea lui.

”Dacă nu vine un autobuz în cinci minute, risc să pierd trenul” îşi spune Dafina, simţind cum stomacul îi urcă în gât. Singurul taximetru din staţie dă semne că vrea să plece, aşa că, în ultimul moment, se repede spre el de parcă ar fi corabia lui Noe, iar ea,  una dintre creaturile aflate pe lista celor ce pot fi salvate din Potop.

Un potop în toată regula se repede  exact în acel moment asupra taximetrului în care tocmai urcase, cu tunete şi fulgere venite deodată,  ce luminează teatral cerul nopţii de vară;  ştergătoarele fac faţă cu greu rafalelor de ploaie, chiar dacă sunt la viteza maximă, iar radioul începe să fâsâie, transmisia se întrerupe brusc, pentru câteva secunde. Oraşul este de nerecunoscut, puhoaie de apă au inundat străzile, se străduie să-şi dea seama unde au ajuns, dar degeaba, doar  o piaţă  puternic iluminată  o face să recunoască locurile, da, acum ştie că va ajunge la timp la gară, de aici nu mai este prea mult de mers.

Când se liniştise în privinţa trenului, pentru ca totuşi ceva să nu meargă bine, simte că i se face rău, fără vreun motiv plauzibil. Dârele de apă ce se preling pe geamurile  din spate şi pe luneta  taximetrului desenează tot felul de figuri înfricoşătoare,  starea de rău persistă, dacă   n-ar ploua atât de tare, i-ar spune şoferului să oprească şi ar face pe jos restul drumului.

”Trebuie să rezist, nu ştiu ce am păţit, probabil din cauza emoţiei. Uite, mai este puţin şi… am ajuns”. Plăteşte şi coboară din taxi odată cu ultimele picături de ploaie, mari şi calde, ce i se lăţesc pe faţa cam palidă, dar hotărâtă să nu se lase înfrântă de primele mici greutăţi ale drumului. ”Ia uite, nici n-am plecat bine şi deja mi se pun beţe în roate. Dacă  aici e greu, printre oameni, în oraşul meu, cum va fi acolo, singură, pe cărări pustii? Ce bine era dacă ţineam secretă plecarea, acum m-aş fi putut întoarce acasă, lăsam rucsacul lângă uşă şi dormeam dusă, până mâine la prânz. Dar nu, eu a trebuit să bat toba, să mă laud la toată lumea cu marea mea expediţie. Halal exploratoare, încă n-am ajuns nici în tren şi-mi plâng de milă!”

Între timp, ajunsese pe peronul înţesat de lume, credea că va fi singură la trenul de la miezul nopţii, dar s-ar părea că nu doar ea pleacă la Budapesta azi, din C. De fapt, azi a devenit deja mâine, trenul întârzie câteva minute, fapt care iarăşi îi produce Dafinei dureri de cap, suplimentare. Profită de timpul rămas până la apariţia trenului pentru a-şi verifica încă o dată actele şi banii, sunt toate exact acolo unde le-a pus aseară, n-a uitat nimic. Băncile de pe peron sunt ude din pricina ploii care pătrunsese şi pe sub copertinele ce ar trebui să apere călătorii de apa ce cade din cer, aşa că trebuie să ţină rucsacul în spate, lucru care devine din ce în ce mai greu. Face în minte un inventar rapid al lucrurilor pe care, cu mare atenţie, le aşezase în rucsac, gândindu-se că trebuie să renunţe la unele din ele, deocamdată nu ştie la care, deoarece nu va fi în stare să care ore întregi un rucsac atât de plin.

Iată că apare trenul, un fel de izbăvire pentru călătorii ce-şi ţin bagajele în mână, pentru a le proteja de apa ce s-a infiltrat peste tot. Găseşte uşor vagonul şi cuşeta înscrise pe biletul luat de aproape o lună, urcă pe prima treaptă, apoi, când să facă al doilea pas, parcă cineva ar trage-o în spate, parcă e un uriaş hopa-mitică ce şi-a pierdut echilibrul, dar nu mai e în stare să-l regăsească. Noroc cu băiatul ce voia să pună piciorul pe treapta vagonului exact în spatele ei, care o ajută să revină la verticală. Senzaţia de melc pe care casa-l trage într-o direcţie greşită a mai avut-o doar la grădiniţă, când s-a încăpăţânat să care o ditamai varza, dar atunci  a căzut în nas. Cu opinteli şi scrâşnete din dinţi, iată că, într-un final, ajunge la patul ei; noroc că a luat locul de jos, acum n-ar mai fi fost în stare să facă echilibristică şi pe scara ce ar fi dus-o la un loc superior (ca înălţime, nu confort). Sunt doar trei persoane în cuşeta cu şase paturi, foarte convenabil, mai puţine şanse ca cineva să sforăie, mai apucă să se gândească Dafina, înainte ca  somnul s-o îmbrăţişeze cu braţele-i voluptoase. Oboseala şi emoţia plecării au doborât-o în câteva minute; cu toate că de obicei are un somn foarte uşor, auzind orice zgomot, acum nici nu-i pasă că la fiecare minut, osia vagonului scoate un sunet de mâţă în călduri.

Un zâmbet larg se întinde pe faţa femeii aproape trecută de a doua tinereţe, ar spune un observator foarte atent, cu mici riduri la colţurile ochilor şi la rădăcina nasului, dar având un  corp de invidiat, care poate rivaliza cu al multor femei, mai tinere cu 20 de ani.

Povestea ei este una aproape banală, o căsnicie eşuată din pricina ambilor soţi, a fost verdictul tribunalului. De fapt, o căsnicie care din exterior părea frumoasă şi solidă, la fel ca toate poveştile minunate spuse pe reţelele de socializare, dar dacă sapi mai adânc, îţi dai seama că nu mai este nimic, sentimentele s-au tot estompat până au dispărut nu se ştie unde, iar plictiseala în doi, devenită rutină, nu mai este ceea ce-ţi doreşti. În acest context, soţul ei a găsit o distracţie extraconjugală, care după doi ani, s-a transformat în noua lui căsnicie. S-au mai întâlnit de câteva ori după divorţ, nu-i poartă pică, se simte bine în pielea ei de „femeie divorţată şi cu multe posibilităţi”, cum a categorisit-o Sorana, prietena ei cea mai bună.

Cei doi copii, Luminiţa şi Luca sunt mari, la casele lor, nu mai au nevoie de ajutor material, iar relaţia cu ei este una destul de unilaterală, adică ea trebuie să-i sune, să-i întrebe ce mai fac, sau să-i invite la o masă în familie. Tinerii sunt cu ale lor, nu prea le mai pasă de mamele pentru care au rămas tot copii. Dafina încearcă să le suplinească absenţa prin diverse activităţi, iar acum a găsit cea mai bună metodă de a petrece o vacanţă „ca-n filme” pe meleaguri necunoscute şi într-un mod cu totul special, are intenţia de a parcurge pe jos în jur de 800 de kilometri, de la Irun până la Santiago de Compostela, străbătând nordul Spaniei,  cu dorinţa de a se depăşi pe sine şi de a uita de neîmplinirile ultimilor ani. Va merge pe una dintre variantele vestitului pelerinaj la Santiago de Compostela, pe Camino de Santiago, adică Drumul Sfântului Iacob, cea mai frumoasă, spun cei care au străbătut deja acest traseu.

Hotărârea de a face acest pelerinaj i-a venit brusc, într-o dimineaţă s-a trezit cu gândul clar în minte, iar de atunci, face planuri pe care, ciudat, Universul a ajutat-o să le ducă la îndeplinire, cu mare uşurinţă. „ Dacă faci ceea ce trebuie, tot Universul complotează pentru a a te ajuta” , îi repeta mereu Sorana, iar acum începe să-i dea dreptate. Rucsacul şi bocancii i-a găsit la o mare reducere de preţ, iar polarul şi două tricouri le-a primit cadou de la Sorana. Mai avea nevoie de sac de dormit, însă mare i-a fost mirarea când, într-o după-masă de aprilie, a primit un email de la un mare magazin de articole sportive cum că a câştigat un vaucher cadou, pe care s-a şi grăbit să-l folosească pentru achiziţionarea piesei de rezistenţă a echipamentului de pelerin, şi anume sacul de dormit.

Celelalte lucruri „neapărat” necesare au fost floare la ureche, dar s-ar părea că acum s-au transformat în kilograme de balast de care trebuie să scape în cel mai scurt timp, dacă se poate, înainte de a începe marşul pe jos.

În legănatul roţilor de tren, pe nesimţite, iat-o pe proaspăta „peregrina” în devenire la Budapesta, unde trebuie să aştepte câteva ore, pentru a lua un tren spre Munchen. Pe peroane mare vânzoleală, se anunţă trenul care trage la linia 2, dar, nu se ştie din ce pricină, ora plecării e depăşită cu 15, apoi 30 de minute…

Foarte ciudat, vede pasageri ce sunt daţi jos din tren, unii dintre ei aşezându-se în şezut direct pe peron, oarecum în semn de protest.

Abia după mai bine de o oră, când trenul se urneşte din loc, află şi Dafina motivul întârzierii. Toţi oamenii aceia ce  fuseseră daţi jos din tren erau imigranţi, din Siria şi alte ţări arabe. Veniseră cu nemiluita în Europa din pricina evenimentelor nefericite din ţările lor, crezând că aici vor găsi o viaţă mai bună. S-ar părea că autorităţile erau cam depăşite de această situaţie fără precedent, aşa că forţele de ordine se descurcau cum puteau.

Compartimentul este plin, toţi ceilalţi călători sunt tineri care pleacă în vacanţă, ei o lămuresc pe Dafina ce şi cum e cu imigranţii. Pe hol, o aglomeraţie de nedescris, nu toţi pasagerii clandestini fuseseră daţi jos la Budapesta.

„Hmm, dacă ştiam, nu cred că aveam curajul să plec de acasă, dar aşa, fiind complet inocentă, n-am avut nicio strângere de inimă. Vezi, dacă nu mă uit la ştiri? Habar n-am pe ce lume trăiesc… „ Se mustră ea, mai în glumă, mai în serios.

Tinerii coboară după câteva staţii, moment în care apare  tot un tânăr, însă clar că musulman, ale cărui singure bagaje sunt un smartphone şi o şapcă, pe care o mototoleşte şi o pune sub fund. Îi zâmbeşte voios Dafinei, aceasta încearcă o grimasă, apoi el se adânceşte în butonarea smartphone-ului, în timp ce femeia stă ca pe ace, nu e tocmai ceea  ce plănuise, să călătorească alături de un posibil terorist. ( Trăsese cu urechea la ce vorbeau tinerii care tocmai coborâseră).

Peste încă o jumătate de oră, trenul opreşte într-o gară mai mare, vagonul e prea în spate şi nu vede cum se numeşte, cert este că holul se umple de jandarmi, care-i dau jos pe toţi imigranţii ce se mai aflau în tren. Răsuflă în sfârşit uşurată când şi imigrantul ei e scos din compartiment, în timp ce-i arunca din nou un zâmbet ghiduş.

Trenul stă parcă prea mult aici, dacă nu pleacă în câteva minute, va pierde legătura de la Munchen, la Paris. În sfârşit, după mai bine de o jumătate de oră de aşteptare, începe să se urnească uşurel… „Oh, bine că plecăm, mai am o şansă!” se gândeşte femeia, moment în care, mereu cu zâmbetul pe buze, imigrantul reapare şi-şi reia locul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dafina se simte de parcă ar avea o ţeapă în fund, de ce oare a revenit tocmai aici? Nu erau şi alte compartimente, cu puţine persoane? Sau, poate, a mirosit că sunt şi eu străină de aceste meleaguri, s-ar părea că  l-am atras ca un magnet. Îşi priveşte rucsacul ce stă singurel la bagaje, sperând ca băiatului ce s-a adâncit din nou în butonarea telefonului să nu-i vină vreo idee… „Oricum, banii şi actele sunt în borsetă, bine că i-am ascultat pe cei cu experienţă şi am luat-o.”

Peisajele trec grăbite prin faţa geamului, dealuri îmbrăcate în toate nuanţele de verde, cu iarbă la poale şi păduri de pini şi molizi mai spre vârf, o ploaie grăbită de vară împrospătează atmosfera cu stropii ei veseli, moment în care, călătorii din celelalte compartimente încep să se alinieze pe hol apropiindu-se de uşa vagonului, probabil urmează o nouă staţie.

Cu pălăria de pai legată de rucsac, borseta la brâu şi ochii în patru, părăseşte şi eroina noastră compartimentul, a fost anunţată staţia care urmează, şi anume, Munchen. Tânărul zâmbăreţ nu are probleme cu bagajele, îşi îndeasă şapca până pe ochi, şi dispare în aglomeraţia uriaşei gări, aproape de dimensiunile unui aeroport.

Cu toată graba şi alergarea pe lângă trenurile oprite pentru a lua călătorii pe nenumăratele linii, Dafina constată că trenul în care trebuia să urce tocmai a plecat de câteva minute. Nu  are  timp să se lamenteze, merge repede la biroul de informaţii, pentru a găsi o altă modalitate de a ajunge la Paris. Da, există una, dar cu patru trenuri. Nu-i nimic, abia n-o să se plictisească… se gândeşte ea, făcând haz de necaz, aşa cum toţi românii suntem obişnuiţi, încă de mici. Probabil aşa suntem structuraţi genetic, altfel, de ce am fi atât de asemănători? S-ar putea ca această genă să ne fi ajutat de-a lungul timpurilor să n-o luăm razna, am râs şi ne-a trecut. Are timp destul, aşa că-i scrie Soranei, prietena ei cea mai bună, pentru a o ţine la curent cu ultimele (de fapt primele ) ei aventuri:

Dragă Sorana,…

Sper că v-am făcut destul de curioşi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi