Arhive etichetă: Proză

Love story pe Camino de Santiago – Fragment

Pentru o zi ploioasă, un fragment din cartea mea, care a apărut de curând și se găsește online și în librării.

Capitolul al XVII-lea

Comillas

         Şi a fost noapte, apoi din nou dimineaţă, pe Camino de Santiago… Pelerinii se trezesc unul câte unul, luând drumul în piept, cu hotărâre şi curaj. Dacă cineva crede că nu ai nevoie de toate astea, înseamnă că n-a fost niciodată pe Camino.

    Dafina se trezeşte printre primii şi părăseşte adăpostul când soarele e încă ascuns sub vălurile nopţii. Mieunatul unei pisici şi lătratul îndepărtat al unui câine o fac să tresară, dar sunt zgomote familiare de acum pentru cineva care a petrecut mai bine de două săptămâni cu „casa” în spate, în mijlocul naturii.

    Telefonul sună insistent, inima îi sare din piept, se dezobişnuise în ultima vreme de sunetul lui, comunicase mai mult prin email cu cei dragi ai ei, iar acum sună prelung, iar numărul este necunoscut, e… un număr de Spania. În primul moment, se scutură de parcă cel sau cea care o sună va renunţa instantaneu, dacă vede că nimeni nu-i răspunde. Liniştea bruscă, urmată de un nou apel, o face să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă, nu are nici cea mai mică idee cine ar putea-o suna din Spania, poate fi o greşeală, dar…

  • Alo?
  • Bună ziua, doamna Dafina? ( i se vorbeşte în franceză, moment în care-şi aduce aminte că dăduse numărul de telefon poliţistului de la Santander).
  • Da, eu sunt.
  • Sunt ofiţerul în faţa căruia aţi dat declaraţia, la Santander…
  • Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos?
  • Voiam să vă ţin la curent cu cercetările noastre… S-ar părea că nu există niciun bărbat cu semnalmentele descrise de dumneavoastră, în acel sat. Se poate să fi greşit ceva? Poate aţi confundat denumirea localităţii? Nu ar fi prea greu…
  • Ceea ce am declarat este adevărat şi corect. Aţi cercetat posibilitatea ca acel om să fi venit la cineva în vizită? Poate nu este localnic, sau poate lucrează în altă parte şi vine doar uneori în sat?
  • Da, este o posibilitate, la care nu ne gândisem. Vă mulţumesc, mai ţinem legătura, buen Camino!
  • Mulţumesc şi eu… un fâşâit, apoi liniştea dimineţii revine, ca un glob de energie albă, benefică, ce o înconjoară de pretutindeni, de parcă n-ar fi fost deranjată de convorbirea telefonică, se adună în jurul ei, protejând-o şi dându-i curaj să meargă mai departe.

„Cum se poate ca acel personaj să fi dispărut fără urmă? Ceva nu este în ordine, nu puteam visa tot ce am trăit. Încă mai am vânătaia pe mâna stângă, iar spaima  a fost foarte reală, nu venea dintr-un vis. Ah, mesaj. Nici că se putea să pice mai bine, am nevoie de puţină odihnă şi de o diversiune, simt că mă ia cu ameţeală când mă gândesc la oribila întâmplare a cărei protagonistă am fost, dar care s-ar părea că pentru ceilalţi n-a fost adevărată.”

    ”Dragă Dafina,

Nu-mi vine să cred ce poveste fantezistă mi-ai relatat, parcă eşti într-un film de aventuri, nu într-un pelerinaj. Ştiu că motivele pentru care ai plecat nu sunt neapărat religioase, dar văd că ai parte de încercări dintre cele mai grele. N-o să-ţi spun să te întorci acasă, după cum te cunosc, aş reuşi doar să te ambiţionez şi mai mult să duci drumul la bun sfârşit. Şi eu aş face la fel, aşa că, nu te lăsa, încearcă să treci peste momentele oribile pe care sunt sigură că le-ai trăit şi fă ceea ce-ţi spune inima. Dacă mergi înainte sau dacă te întorci acasă este alegerea ta, iar eu sunt total de acord cu tine.

    Să trecem acum la partea romantică a întâmplărilor tale, s-ar părea că ”love is in the air”, vorba cântecului, aştept cu nerăbdare urmarea, episodul următor, ai milă de o doamnă de vârstă incertă care-şi petrece serile cu motanul tău şi se gândeşte neîncetat la tine!

    Parcă-mi pare rău că nu sunt şi eu acolo, de atâtea întâmplări şi atâta mister, n-o să mai am eu parte în vecii vecilor.

    Te îmbrăţişez, tare, tare…

                                           Sorana”

”Dragă Sorana,

S-ar părea că toată povestea a fost numai în imaginaţia mea, tocmai m-a sunat poliţistul din Santander şi mi-a spus că persoana descrisă de mine nici măcar nu există. Îţi dai seama? L-a înghiţit pământul!

   Nu pot crede aşa ceva, le-am spus să mai insiste, poate era cineva venit doar în vizită. Mi-a promis că mai încearcă.

    Despre partea romantică… nimic nou. Sinceră să fiu, nu am răspuns emailului lui Ciprian, aşa că… degeaba aştept un nou semn din partea lui.

   Pupici lui Petrică,

                       Dafina”

    Cerul e cât se poate de senin, doar doi nori mititei se fugăresc pe la periferie, nici urmă de ploaia torenţială pe care o prognozaseră ieri nişte pelerini, în Santillana del Mar. Căldura e din ce în ce mai mare, noroc că are apă şi mâncare în cantităţi îndestulătoare, nu va păţi ca Manuela, care era să moară de sete pe drum, în urmă cu câţiva ani.

    Azi a mers mult pe asfalt, lucru care nu place deloc picioarelor ei, tălpile ustură îngrozitor, când sunt nevoite să bată multă vreme un asemenea drum.  Pe nesimţite, iată că se apropie de Comillas, localitate la ţărmul oceanului, cu o plajă foarte populată încă, la această oră.

    Albegue nu e tocmai uşor de găsit, e în partea veche a oraşului, pe nişte străduţe întortocheate. Cazarea, masa şi fuga la plajă, soarele e încă destul de sus, aşa că ce poate fi mai plăcut decât să leneveşti un pic sub razele de acum blânde şi să faci o baie în apa răcoroasă a oceanului? De data aceasta, are grijă să nu se aşeze prea aproape de apă, care îţi poate oferi o baie nedorită, tocmai când ai vrea să aţipeşti.

      Cu ochii închişi, soarele călduţ strălucind la orizont, toată vânzoleala plajei îi face bine, localnici care vin să mai prindă două ore de relaxare la sfârşitul unei zile de muncă, turişti care se pregătesc de plecare, câini care nu sunt hotărâţi încotro s-o ia, toate acestea o fac pe Dafina să se simtă o părticică a acestei lumi, de care, până acum trei săptămâni, nu avea habar.  I se pare minunat să stea, pur şi simplu, fără mari planuri pentru ziua de mâine, săptămâna, luna, sau anul viitor, ea, căreia îi plăcea ca totul să fie sub control, care trăia cu iluzia că este artizana propriei vieţi.

    De când este pe Camino, a început să savureze neaşteptatul şi neprevăzutul, i se pare mult mai important să trăiască clipa prezentă, în loc să tot facă planuri şi să aştepte îndeplinirea lor. Viaţa e această clipă, în care soarele şi vântul îţi mângâie umerii şi faţa, degeaba te gândeşti la ziua de mâine, când vei face nu ştiu ce lucru extraordinar. S-ar putea ca, în momentul în care lucrul extraordinar tocmai se desfăşoară, tu să te gândeşti din nou în viitor şi să nici nu bagi de seamă uriaşa şansă pe care Universul ţi-a dat-o în această clipă, pe care o ratezi, gândindu-te la o şansă viitoare. Şi tot aşa, din aşteptare în aşteptare, într-o zi, nu vei mai aştepta nimic, fiindcă timpul tău în această viaţă se va fi sfârşit, iar grămăjoara de cenuşă în care te-ai transformat nu mai are nici vise, nici mulţumiri, poate doar să hrănească rădăcina unui copac, sau, la fel ca tatăl lui Takahito, să călătorească pe un râu, spre marea în ale cărei adâncuri  dorea să se odihnească.

    ”Chiar aşa, oare pe unde o fi Takahito? Sper că e bine, încă mă mustră conştiinţa, când mă gândesc la el. Îmi pare rău că m-am purtat atât de urât cu el, că am fost nepăsătoare şi fără suflet.”

Informații despre locurile în care poate fi găsită, AICI.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

Istoria se repetă

Zilele trecute, am hotărât că rucsacul meu cel de toate zilele, folosit pe post de poșetă prin Cluj, sau de geantă de voiaj pe distanțe mici, are neapărată nevoie de o refrișare, purtat toată ziua, lăsat pe lângă pereți sau pe sub masă, fața lui nu mai era la fel de proaspătă, ca atunci când l-am cumpărat. Zis și făcut, după o căutare ca la carte prin toate buzunarele, l-am băgat în mașina de spălat împreună cu borseta, fiindcă, vorba lui Mark Twain, nici ea nu se simțea prea bine.

Până aici, toate bune și frumoase… Doar că imediat ce le-am lăsat să se ”distreze” îmbibate de detergent, m-am întors în baie, deoarece zgomote ciudate mi-au atras atenția. Ce să vezi, pe marginea geamului, chestii frumos colorate se bâțâiau, o dată cu mișcarea cuvei. No! Ce-o fi asta? Opresc mașina, iar spre norocul meu, nivelul apei nu era foarte mare, așa că am putut deschide ușa, care s-a deblocat automat. Ce să vezi, două rimeluri, un ruj și vreo trei pansamente cu rivanol pentru bășicile de la picioare, puse acolo probabil de la cumpărarea rucsacului și nefolosite niciodată, ieșiseră dintr-un buzunar secret, pe care uitasem să-l verific.

Bucuroasă că am reușit să ”salvez” (încă nu știu dacă le-am salvat, că nu m-am mai uitat la ele, de când cu masca nu mai am nevoie de ruj, iar rimel folosesc rar, fiindcă-mi produce lăcrimarea ochilor), obiectele mai sus amintite, am pornit din nou mașina, iar zgomotul ciudat care încă persista, l-am pus pe seama cataramelor rucsacului.

Mare însă mi-a fost mirarea și mai ales tristețea, când, la terminarea programului de spălare, după ce rucsacul și borseta au ieșit ca noi, pe fundul cuvei zăcea motivul zgomotelor pe care nu le-am băgat în seamă și anume micul meu aparat foto, cel cu care am făcut mii de poze pe Camino de Santiago și în alte locuri minunate.

N-am plâns, că am evoluat destul încât să nu mă atașez de lucruri, dar mi-am adus aminte cu duioșie de întâmplarea de pe primul meu camino, din 2012, când din neatenție (din nou) mi-am spălat I-pod-ul la care ascultam muzică și care mă ajuta să nu mă simt singură pe sutele de kilometri parcurși mai mult solitar, decât însoțită. Mi-am amintit cu drag și de Joe Dassin, preferatul meu din acel pelerinaj. Am vrut să pun acel fragment aici, (din ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO) dar n-am găsit varianta în word, așa că, poate, altă dată…

Se spune că nivelul de inteligență se măsoară în multitudinea greșelilor pe care le repeți de-a lungul vieții… S-ar părea că la capitolul atenție, nu stau prea bine.

Las mai jos câteva poze de pe Camino Francez, din 2017. Deocamdată, trăim din amintiri…

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

De unde puteți cumpăra Love story pe Camino de Santiago

Iată link-urile și librăriile de la care puteți cumpăra cea mai nouă carte a mea, datele acestea le-am primit de la editură.

https://carturesti.ro/carte/love-story-pe-camino-de-santiago-1061548121?p=2

https://www.libris.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-EIK978-606-49-0383-9–p21799220.html

https://www.librarie.net/p/401276/love-story-pe-camino-de-santiago

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/romane/love_story_pe_camino_de_santiago-bacaoanu_manuela_sanda-eikon-p10171051

https://www.emag.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-bacaoanu-editia-2020-9786064903839/pd/DBX56TMBM/


În librarii a ajuns la Libraria Eminescu din București, la Humanitas Cluj, Humanitas Alba Iulia, Humanitas Kretzulescu si Humanitas Auchan București, Carturesti Verona București, libraria St. O. Iosif Brasov

Sper să vă placă! Mai am și eu câteva exemplare, inclusiv din primele două.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

”Fata-i curvă” – Fragment din romanul ”Caruselul Vieților”

   O carte a apărut de curând, una e la editură, iar alta, acum se scrie: lectură plăcută!

”Lavinia se învelește mai bine cu pătura moale și pufoasă, își ia cana cu ceaiul de tei care e încă fierbinte de pe noptieră, ia o înghițitură, apoi, privind în gol pe geamul dincolo de care ploaia răpăie zgomotos, fără a vedea nimic din ceea ce se petrece afară, norii plumburii și oamenii zgribuliți sub umbrelele care nu-i prea apără de șuvoaiele ce cad neostoit din cer, încearcă să-și revină după ultimele întâmplări. Prin cap i se perindă o mie de întrebări, dar cum știe că deocamdată nu are și răspunsuri, stă așa, pierdută, simțindu-se abandonată și a nimănui, ca acum mulți ani, când s-a simțit exact la fel.

    I se pare că e din nou eșuată pe un mal noroios, la fel ca atunci, nu știe ce ar trebui să facă și încotro s-o apuce. Își amintește de parcă ar fi fost ieri, era adolescentă, de fapt aproape adult, tocmai terminase liceul. Era vacanța de vară, ultima vacanță adevărată, după care urma facultatea, apoi VIAȚA! Cam așa gândea pe vremea aceea, că viața adevărată începe abia după ce termini școala, ai o diplomă, un job și poți, în sfârșit, să trăiești.

    ”Ce prostuță eram! Toată viața am tot așteptat să se întâmple ceva, să vină un eveniment, să trec peste un hop, iar pe urmă, cu siguranță va veni și fericirea aia pe care o tot aștept. Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, așa ne promitea profesoara de matematică. A uitat însă să ne spună că fericirea nu este undeva, pe un raft la magazin sau la bibliotecă, de unde o cumperi sau o împrumuți și gata, instantaneu devii fericit!”

    Lavinia se lasă din nou în voia amintirii. Parcă e din nou adolescenta ce stă pe hol, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, de unde se aude vocea tatălui, băut și mânios:

– Și acuma, ce facem? Fata-i curvă! Bine ai mai învățat-o!

    I se pare că-i pică cerul în cap, ar vrea s-o ia la sănătoasa, dar știe că nimeni n-o va apăra, așa că trebuie să facă ea însăși acest lucru. Mai stă câteva secunde, dar cum vocea mamei nu se aude pentru a-i lua apărarea, intră în bucătărie înspăimântată, dar hotărâtă să se apere până la capăt. Cu un tremur în glas, îl privește pe tatăl ei, care, cu ochii și mintea încețoșate de băutură, îi aruncă un zâmbet tâmp. Nu se știe din ce motiv, violențele lui asupra mamei nu s-au abătut niciodată și asupra ei, cel puțin până în acel moment.

– Cine-i curvă? Întreabă Lavinia, străduindu-se să nu plângă.

– Păi…tu. Îngaimă mama, nu prea convinsă, dar nici pe deplin hotărâtă de care parte ar trebui să fie, în această dispută.

    Lavinia o privește fără s-o vadă, apoi se întoarce spre tatăl care-și mai toarnă vin în paharul ce pare să-i joace feste, se tot mișcă de unul singur când în stânga, când în dreapta, încât vinul curge mai mult pe masă, prelingându-se pe mușamaua colorată, iar acum, un mic pârâiaș își face drum spre podea: pic, pic, …pic. Mama ia buretele din chiuvetă și șterge vinul de pe masă, în timp ce Lavinia își face curaj cu adevărat:

– Dacă credeți că sunt curvă, așa cum ziceți, nu aveți decât să mă duceți la doctor. El vă poate confirma asta, nu voi, cu presupunerile voastre. Dacă vreți, mă puteți crede și pe mine că nimic nu s-a întâmplat în nenorocita aia de excursie, în care mai bine nu mergeam! Da, a fost și Alex, dar suntem prieteni și atât. Sunt prea tânără pentru ca să-mi stric viața, dar vouă nu vă pasă de ce cred și simt eu, voi le știți pe toate, inclusiv faptul că fiica voastră e curvă. Aș vrea să vă întreb ceva: dacă în locul meu ar fi fost Tudor, v-ați mai fi făcut atâtea probleme? Sunt sigură că nu, poate pe el l-ați fi bătut pe umăr: ”Bravo, tinere, ești bărbat!” nu?

    Părinții se privesc ciudat, parcă aburii beției încep să se mai împrăștie din capul tatălui, care nu știe ce să mai adauge. Ar spune că-i pare rău, dar asta ar însemna să recunoască faptul că a greșit, iar el nu face niciodată asta. Mama e întotdeauna cea care-i împacă, o pace de suprafață, care știu amândoi că nu va dura prea mult, doar până la prima nemulțumire a părintelui, care dintr-un fapt de nimic, în câteva secunde ia proporții de uragan.

   Lavinia părăsește bucătăria fără a mai aștepta vreun cuvânt bun din partea nimănui, se simte singură în furtuna care e deocamdată viața ei. ”Lasă, la toamnă plec la facultate și totul va fi bine!” se încurajează singură, în timp ce caută în bibliotecă o carte bună, o carte care s-o ducă departe de tot ceea ce i se întâmplă cu adevărat.”

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Pășind prin spinii trandafirilor – o carte care va apărea curând

S-ar părea că anul 2021 este bun cu mine, pe cât de gol a fost predecesorul său, așa că voi avea bucuria de a-mi mai vedea o carte ieșind la lumină.

Mulțumesc Silvia Grigore, pentru minunata prefață

Personajele acestui roman sunt fictive, orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale fiind pur întâmplătoare.

PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

Prefață

Romanul  Pășind prin spinii trandafirilor, cea de-a patra carte a Manuelei Sanda Băcăoanu, este un roman al mărturisirii, iar mărturisirea vine de dincolo de interesul lumesc, adică din înţelepciune. Sofia, eroina principală, putem fi oricare dintre noi şi aici nu mă refer la întâmplări şi trăiri, ci la concluzii, căci fiecare viaţă de om le are. Cu toţii înţelegem târziu că singurele greşeli sunt de fapt cele pe care nu le-am făcut, poate din lipsă de curaj, mai precis nu am fost personajul principal al vieţii noastre. Și atunci intervine mărturisirea care ne salvează prin ea însăşi, căpătând putere de exemplu.

Singura certitudine cu rang de valoare a tuturor personajelor este aceea a dragostei faţă de fiinţele pe care le-au adus pe lume.

Povestea Sofiei se identifică cu o perioadă istorică, aceea a studenţilor şi mai apoi a intelectualilor navetişti din anii şaizeci, o lume de care mulţi dintre noi ne aducem aminte cu drag şi care merită cunoscută de către cei mai tineri, e lumea celor care le-au dat viaţă sau mai degrabă, a bunicilor.  Sofia este eroina unei perioade încă tributară „rândului lumii”. Sacrificată mai întâi  de părinţi de frica a ceea ce va spune  lumea, ajunge ea însăşi să se sacrifice de dragul copiilor. Paradoxul este acela că şi de dragul ei s-au sacrificat alţii, pe de-o parte soţul, care deşi alcoolic şi infidel, i-a iertat în tăcere şi sublim păcatul la care el singur a împins-o, pe de altă parte bărbatul iubit, care a ales moralitatea aparentă, tot de dragul copilului. Vine însă momentul clipei de faţă, clipa care o salvează prin împletirea aflării adevărului cu viitorul la care nu mai spera.

De altfel, întreaga scriere a cărţii este o împletire a prezentului cu trecutul, o procedură aleasă meşteşugit, salvând cartea de la banalitatea naraţiunii de tip şnur şi dând în acelaşi timp o mai mare veridicitate personajelor.

Cartea este fără îndoială un roman feminin, în care trăirile sunt prezentate dureros de fidel, atât prin introspecţie, cât şi prin redarea acceptării plânsului interior, crucea grea a condiţiei femeii din acele timpuri. Este o carte a supravieţuirii în moralitate, prin înăbuşirea dorinţelor exprimate doar pe fugă, dar cu consecinţe apăsătoare.

Scrisul este cursiv, replicile sunt bine plasate în raport cu condiţia socială a personajelor, iar toposurile sunt solicitate moderat, atât cât este nevoie să îmbrace stările personajelor, fără ca acestea să se piardă în ele.

Crezusem că genul acesta de subiect a apus, însă curajul Manuelei Sanda Băcăuanu de a-l readuce la rampă a făcut să avem a ne delecta cu o carte bună, care dă de gândit şi sporeşte stima de sine prin empatia cu personajul.

Nu ştiu dacă scopul cărţii a fost pledoaria pentru armonia dintre minte şi inimă, dar în mod fericit la asta s-a ajuns, cititorul având destule motive să trimită un gând bun pentru autoare, fiindcă ea merită să trăiască sentimentul de împlinire în urma scrierii romanului, un sentiment care, sunt convinsă, va fi amplificat odată cu fiecare carte care va mai urma.

Silvia Grigore”

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Ce rugăciune? Nicio rugăciune!

În timp ce luam luminițele de pe brăduții din curte, în ideea că de acum vine primăvara, ne-am bucurat destul de ele, mi-am amintit o întâmplare plină de haz de acum câțiva ani. Dar iarna s-a gândit să-mi arate că n-a mâncat-o lupul, așa că noaptea a nins… Bine că nu le-am luat și podoabele, că tare bine le mai stă!

Dar, să nu uit povestea… Veneam de la Cluj spre Lupșa, era într-o sâmbătă dimineața, nu mai știu dacă era primăvară sau toamnă, o vreme destul de rece și ploua mocănește. De obicei, nu luăm pe nimeni care stă la ocazie, nu c-am fi oameni răi, dar tot timpul avem extra bagaje, care stau pe bancheta din spate și ocupă tot locul.

Din întâmplare (sau poate nu), acum mai era loc pe banchetă, iar la intrarea în Mihai Viteazu o femeie slabă, înaltă, îmbrăcată în negru, de vârstă incertă, ne-a făcut semn să oprim. (Nu, nu cred că era Moartea)

  • Oprește, hai s-o luăm, uite că nu are umbrelă și plouă, zic eu. Ștefan se conformează, oprește, iar femeia urcă, bucuroasă că nu mai trebuie să stea în ploaie.

Până aici, nimic neobișnuit. Dar nu trec câteva secunde, că o moară stricată se pornește, suntem supuși la un adevărat interogatoriu, de parcă ea ne luase pe noi în mașină, nu noi, pe ea: de unde venim, unde mergem, dacă avem copii și câți, apoi tot felul de considerente despre ceea ce vedea pe geam.

Era de-a dreptul enervantă, așa că, cu tot tactul de care am fost în stare, m-am întors spre ea și i-am spus că am ceva de vorbit cu soțul meu, așa că să ne lase și pe noi să conversăm, că ea monologase destul. S-a oprit pentru câteva minute, apoi, a luat-o de la capăt. Ne-am dat seama că nu are toți boii acasă, dar acum, ce era să facem? Am luat-o, trebuia s-o ducem până unde avea treabă, în fond nu mai era mult. Voia să meargă la Mănăstire, la Rîmetea.

În sfârșit ajungem la intersecția la care trebuia să coboare, ea face un gest că ar vrea să plătească , dar noi n-am luat niciodată bani celor pe care i-am luat cu mașina, așa că Ștefan i-a zis să spună și pentru noi o rugăciune, dacă tot merge la mănăstire.

  • Ce rugăciune? Nicio rugăciune! zice ea nervoasă, în timp ce trântește portiera. Noi rămânem interziși, parcă am fost actori fără voie la camera ascunsă, apoi izbucnim în râs. De atunci, când careva dintre noi nu e de acord să facă un anumit lucru, celălalt îi spune: ” Ce rugăciune? Nicio rugăciune!” iar conflictul se dezamorsează instantaneu.

Am dat o raită cu privirea pe banchetă în zona bagajelor, cineva mi-a povestit cum a luat un domn la ocazie, iar acesta a coborât cu umbrela șoferului…

Manuela Sanda Băcăoanu

La vie en rose

Pentru că e un nou an, îl voi începe cu o nouă carte, noi speranțe, noi provocări.

”CARUSELUL VIEȚILOR

CAPITOLUL I – La vie en rose

    Lumina dimineții se insinuează subtil pe la marginea draperiilor grele, din brocart turcoaz, care dau încăperii destul de simple un aer princiar. Sunt singurul element de decor care mai amintește de vechea locatară, mutată de curând la cimitir, în locul căreia a venit  o chiriașă care n-a mai păstrat nimic din vechiul mobilier, cu excepția lor. La început, a vrut să le dea jos, dar și-a dat seama că tot șicul încăperii ar dispărea.

    A închiriat apartamentul pentru un an de la rudele răposatei, niște nepoți îndepărtați, ea nu avusese copii, dar trăise aproape o sută de ani între pereții albi, proaspăt zugrăviți acum, dar care, înainte, prinseseră o nuață gălbuie, la fel ca fața de pergament a proprietarei lor.

    Lavinia sare speriată din pat, din nou n-a auzit soneria telefonului, precis va întârzia la muncă iar șefa de birou o va privi mustrător peste lentilele ochelarilor, cu toate că în fiecare zi pleacă ultima și niciodată nu întârzie cu predarea lucrărilor. Firma de construcții la care lucrează este una dintre cele mai mari, are foarte mult de lucru, ea fiind cea care verifică proiectele înainte ca acestea să fie predate dirigintelui de șantier, făcând și observațiile necesare, dacă este cazul. Visul ei a fost să devină arhitect, dar a ratat examenul de intrare la facultate, așa că a trebuit să se resemneze și să meargă la construcții. Nu se plânge, îi place ceea ce face, mai ales deplasările pe teren, la obiectivele pe care firma la care lucrează le construiește. De câte ori verifică însă un proiect, își dă seama că sunt multe detalii pe care ea le-ar fi gândit altfel și care ar fi dat o altă alură clădirii sau spațiul ar fi fost mai bine folosit. În timp, șeful ei s-a obișnuit să țină cont de părerea femeii micuțe, cu ochelari mari, dar cu multă imaginație și foarte hotărâtă să-și pună în practică ideile.

 Hainele împrăștiate aiurea prin toată camera îi amintesc de seara precedentă, de fapt noaptea, când s-a întors de la ziua Silviei, colega ei, după mai multe pahare de coniac decât ar fi fost cazul și terminată cu un plâns bun, una pe umărul celeilalte după ce toți ceilalți au plecat acasă. 35 de ani e o vârstă frumoasă, dar când te prind prin apartamente închiriate, fără un suflet aproape, singura avere fiind doar cele câteva haine care încap într-o valiză și câteva obiecte de mobilier pe care ai ambiția să le cari după tine ori de câte ori te muți, parcă-ți vine așa, să dai o palmă vieții, măcar una, să te răzbuni pentru prea multele (nu doar palme, chiar și picioare în fund) încasate de la ea.

    Nu se mai aude niciun zgomot, semn că Sergiu, colegul de apartament, a plecat demult spre job-ul lui. Ar fi vrut să poată închiria singură apartamentul, prețul era bun, iar amplasarea lui nemaipomenită, dar o cameră era deja închiriată, așa că a fost fericită că i-a mai rămas și ei una. Un living uriaș este comun, dar fiecare are câte o mică baie proprie, așa că nu se incomodează prea mult. Ba, dacă stă să se gândească, e chiar plăcut să mai auzi seara zgomote familiare prin casă, să nu fii doar tu cu gândurile tale, nu întotdeauna foarte vesele.

    Un duș rapid, apoi, înfășurată în halatul pufos de baie primit cadou de a fostul, pe care nu l-a aruncat la despărțire doar fiindcă îi plăcea prea mult și fiindcă-și spunea că e mai bine să fie practică decât patetică, aleargă spre bucătăria în care, spre marea ei mulțumire, găsește cafea proaspătă și omletă pe aragaz, semn că Sergiu e totuși un băiat bun, nu așa cum crezuse când s-au întâlnit prima dată. Înfulecă la repezeală omleta care încă mai e călduță, Sergiu a avut grijă să pună un capac peste tigaia în care o preparase. Bea câteva înghițituri de cafea, iar pe cealaltă o toarnă în micul termos de care nu se desparte niciodată, apoi se întoarce în camera ei și deschide dulapul bine garnisit cu tot felul de haine, care de care mai haioase.

    ”Hmm! Silvia a împlinit 35 de ani, pe mine mă mai despart doar câteva luni de această ”frumoasă vârstă”, cred că ar trebui să-mi schimb un pic garderoba, prea seamănă cu cea a unei liceene! Dar, la dracu, nu arăt rău în niciuna dintre hainele astea, de ce le-aș arunca? Ca să mă îmbrac ca o domnișoară bătrână? Niciodată! Și nici pisică n-o să-mi iau, chiar dacă îmbătrânesc singură, asemeni doamnei care a locuit aici înaintea mea!”

    De obicei, când te muți în ”casă nouă”, nu-ți prea pasă cine au fost vechii proprietari, mai ales dacă locuința este într-un imobil cât de cât nou, care nu are o istorie prea interesantă. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când ai ocazia să locuiești într-o clădire care a văzut generații întregi crescând între pereții ei, care e o bunică ce nu se dă răpusă de vreme și care privește încă țanțoșă spre suratele mai tinere și mai cu fițe dar care nu par a se ține atât de bine pe picioare, care n-au avut fericirea de a fi fost construite de specialiști renumiți, convinși că pentru a face o clădire trainică nu trebuie să faci rabat la materialele de calitate. E tot așa și cu oamenii. Unii vin pe lume perfect sănătoși, cu un ADN bine structurat, pe când alții duc cu ei tot felul de boli încă din copilărie, fapt ce pare cu totul și cu totul nedrept. Și totuși… s-ar părea că lumea în care trăim este construită într-un echilibru perfect, nimic nu este la voia întâmplării, toate sunt mult mai bine organizate decât își poate da seama mintea unui muritor de rând.

    Unul dintre motivele pentru care Lavinia a vrut neapărat să se mute la acea adresă, aparent o clădire ca oricare alta de acum două veacuri, cu trei nivele și fără ascensor, a fost faptul că pe seama ei circulau tot felul de povești, despre familii înstărite care au locuit aici cu mulți ani în urmă și care au trăit adevărate drame. Nu e o fire morbidă, nu-i plac filmele triste, dar acest loc are pentru ea o atracție aparte, iar despărțirea de Răzvan a fost catalizatorul care a ajutat-o să se mute exact în locul pe care și-l dorea.  

    Fără a sta prea mult pe gânduri, extrage din dulap o fustă în culorile curcubeului, o bluză liliachie dintr-o mătase fină și o eșarfă de aceeași nuanță, își piaptănă rapid părul aproape blond, de un șaten coniac, dă cu un pic de ruj pe buze, își acoperă genele cu rimel,apoi clipește de două ori sub lentilele cu rame mai mari decât ar fi necesar ale ochelarilor de vedere;  ochii albaștri care o privesc din oglinda ovală chiar arată ca ai unei liceene mirate de întorsătura pe care a luat-o viața ei, dar, mulțumită de ceea ce vede, își atârnă în urechi o pereche de cercei galbeni, ”ca două raze de soare”, se încalță rapid cu sneakerșii roz-liliachiu și o ușchește pe scări în jos. La ora aceasta trebuia să fie deja la muncă, dar azi are un motiv plauzibil, tot biroul fusese la aniversarea Silviei, așa că s-ar putea să nu fie singura întârziată.

    ”Trebuie să-mi fac timp să merg la oftalmolog, pentru rețeta de lentile de contact. Sunt singura din birou care mai poartă ”biciclete” pe nas, am observat că toți ceilalți mă privesc un pic de sus. Și ce dacă? Poate nici n-o să le suport, cu alergiile mele, mai știi?” Trece în viteză pe lângă un magazin de materiale sportive și nu se poate abține să nu se privească în vitrina imensă, plină de obiecte a căror utilitate în general n-o cunoaște. ”Mda, eu sunt bine și cu ochelari, nu vreau să schimb nimic!” hotărăște ea, după ce și-a zâmbit imperceptibil, pentru ca ceilalți trecători să n-o creadă nebună. ”Acum e ușor să vorbești și să gesticulezi de unul singur pe stradă, poți crea impresia că vorbești la telefon, chiar dacă faci asta doar pentru tine însuți. Cu ani în urmă, când nu aveam telefoane mobile, cu siguranță erai dus la doctorul de capete, dacă te manifestai în mod ciudat pe stradă. Haha, ”doctorul de capete”, ce bine sună, oare cum mi-a venit expresia asta în minte, n-am auzit-o și bineînțeles că nici n-am folosit-o niciodată! Oh, căcat! Toată ziua o să am noroc. Ba nu, toată ziua cineva va întreba: ”Nu vi se pare că miroase ciudat aici? Să mai deschidem o fereastră!” Lavinia râde în hohote, în timp ce încearcă să-și șteargă încălțămintea pe iarba de la intrarea la metrou.

    Din păcate, civilizația n-a pătruns cu adevărat în capitala României, mulți proprietari de câini uită că trebuie să strângă după animalele lor de companie. Sau, acesta o fi fost unul dintre câinii comunitari, după care nu strânge nimeni…

    Însoțită de aceste gânduri, Lavinia împinge ușa biroului, iar trei capete se ridică pentru a vedea cine a intrat. Mormăind un ”Bună dimineața!” nu prea convins văzând atmosfera constipată de la locul de muncă, Lavinia își deschide computerul, fără alte comentarii la ziua de ieri, la cât de bine s-au simțit, habar nu are de ce e atâta liniște, nimeni nu scoate o vorbă, parcă sunt cu toții ocupați până peste cap, să termine în timp record lucrările care le-au fost repartizate.

    După vreo jumătate de oră, ușa se deschide din nou, iar Silvia intră radioasă:

– Ta-taa! Gogoși pentru toată lumea! Vorbele ei cad ca un pietroi într-o apă adâncă, după un bâldâbâc, sunt aspirate de liniștea înconjurătoare, iar privirea neliniștită a Laviniei n-o ajută să se simtă mai bine. Vine lângă ea, ținând încă în brațe uriașa cutie cu gogoși și o întreabă în șoaptă:

– Ce s-a întâmplat? A murit cineva?

– Nu știu, am ajuns acum o jumătate de oră și nimeni n-a scos o vorbă, așa i-am găsit. N-am idee ce s-a întâmplat, dar nimeni n-a catadicsit să-mi spună. Nu pare a fi ceva de bine, după mutrele lor.

– Mda, cam așa s-ar părea… Lasă cutia cu gogoși pe masa din mica bucătărie, apoi se îndreaptă spre biroul ei, simte că trebuie să nu facă prea multă vâlvă cu venirea  târzie la serviciu, măcar că ieri au făcut un chef de zile mari, al cărui cost l-a suportat singură, nu s-a oferit nimeni să participe la cheltuieli.

    Ușa se deschide din nou, de astă dată însuși directorul companiei intră, însoțit de doi bărbați îmbrăcați la patru ace, de parcă se pregătesc să meargă la un bal sau la o recepție. Directorul salută jovial, parcă prea jovial pentru atmosfera sumbră care domnește în încăpere. Ceilalți doi se rezumă la un gest cu capul, iar cei aflați în spatele computerelor reacționează care cum, unii sar direct în picioare, salutând ceremonios, alții (de fapt altele, că doar ele au rămas așezate, Lavinia și Silvia) salută politicos, n-au habar care este rostul acestei vizite neașteptate.

– Bună ziua, dragii mei, probabil este o surpriză pentru voi venirea noastră aici, dar am vești bune, nu vă speriați! Faptul că are la înaintare o burtă considerabilă nu-i este de ajutor directorului în aceste momente, ( ca de altfel, oricând altcândva) îl face să gâfâie și să vorbească precipitat. Au mai trecut și pe la ceilalți angajați ai firmei, voiau să-i vadă pe fiecare la locul lui de muncă, cu toate că ar fi fost mult mai simplu să-i strângă pe toți în sala de ședințe și să le comunice informațiile o singură dată, tuturor.

    Toată partea masculină din încăpere zâmbește forțat, doar Lavinia și Silvia sunt nedumerite, ele sunt singurele care nu știu despre ce este vorba. Intuind că nu toată lumea este la curent cu cele mai recente hotărâri luate de către consiliul administrativ al companiei, directorul repetă pentru-a nu știu câta oară frazele deja învățate pe de rost:

– Suntem o firmă destul de mare și prosperă. Nu ne-am fi gândit niciodată, dar s-ar părea că avem oportunitatea de a lucra într-un mare concern internațional, de care vom fi… cum să spun… absorbiți.

    Liniștea e mormântală. Se știe că întotdeauna când are loc o preluare, nu toți angajații vor pleca la noua firmă. Acum va fi fiecare pe cont propriu, nu mai are nicio însemnătate dacă șeful te place, dacă ”ai pile” la resurse umane, sau dacă ești nepoata nu-știu-cui. Când liniștea devenise de nesuportat, o femeie micuță, cu niște ochelari cât roata carului pe nas, îndrăznește să întrebe:

– Și cu noi… ce-o să se întâmple? Putem să ne luăm lucrurile personale și să ne căutăm alt job?

    Privirea ei de pasăre speriată s-ar părea că i-a amuzat pe cei doi necunoscuți, ei sunt nemți, nu știu prea bine românește, dar mimica feței Laviniei au înțeles-o perfect. Directorul e puțin descumpănit de întrebare, știe că nu are un răspuns pozitiv pentru toată lumea, așa că încearcă să amâne răspunsul, sau măcar să-l îndulcească:

– Păi… va fi o evaluare… iar… majoritatea vor rămâne, doar câțiva vor pleca.

– Eu am auzit că va fi exact pe dos, se trezește șefa de birou, o femeie la 50 de ani, bărbătoasă și hârșită în lupta pentru supremație într-o lume a bărbaților, vorbind neîntrebată.

– Adică?

– Adică vor rămâne doar câțiva, iar cei mai mulți vor pleca.

– Cine v-a spus așa o enormitate?

– Chiar dumneavoastră, ieri, dar atunci n-am înțeles unde băteați. Terminând fraza cu obidă, femeia începe să-și strângă lucrurile de pe birou, știe că nu va avea nicio șansă în fața celor mai tineri și mai plini de tupeu.

    Lavinia și Silvia se privesc speriate, habar nu avuseseră azi dimineață cum se va sfârși ziua lor, dar e mult mai rău decât în cele mai negre coșmaruri. Nu știu cum să reacționeze, să plece fără luptă, sau să încerce să se mențină printre angajații concernului care-i va prelua? Cântărind opțiunile pro și contra, amândouă hotărăsc că e mai bine să plece, cei rămași cu siguranță vor avea salarii mai mari, dar vor munci întreit pentru ele.

– Pentru cei care vor pleca, avem bonusuri foarte mari, care le vor permite să trăiască la fel ca până acum cel puțin șase luni, timp în care cu siguranță vor găsi altceva.

    Ușa biroului se deschide din nou, de data aceasta pentru a le lăsa să treacă pe cele trei femei, fiecare cu câte o cutie în brațe, exact la fel cum vezi în filmele americane. Pentru Dana, se încheie cel mai lung capitol din viață, ea lucrează aici de 25 de ani, a fost prezentă când s-a înființat firma, a pus umărul la propășirea ei, dar azi, directorul a lăsat-o să plece oarecum ușurat că nu trebuie s-o concedieze el însuși. Acum e nevoie de oameni tineri, care să aibă o nouă viziune în ceea ce privește modul în care se vor extinde și se vor promova pe piață. Știe că e puțin nemernic lăsând unele dintre cele mai bune angajate să plece, dar a observat că noii parteneri preferă să lucreze cu bărbați, așa că probabil le-a scutit de stresul unor teste pe care e foarte posibil să nu le treacă, pentru simplul motiv că sunt femei.

– Șefa, ce facem acum? Of, am uitat gogoșile! Să mă întorc să le iau?

– Da, ia-le, noi suntem șomere din acest moment, nu ne permitem să le dăm de mâncare unora cu salarii mari! Și nu-mi mai zice ”Șefa”, că nu sunt șefă nici măcar la scara mea de bloc. Gata cu șefia, de acum sunt doar ”Dana” și atât! Nu vă uitați că sunt mai bătrână, am un chef de viață, cum n-am simțit niciodată!

    Între timp, Silvia se întoarce cu gogoșile, înjumătățite între timp de masculii rămași să sărbătorească:

– Nesimțiții, știți ce făceau? Beau șampanie și mâncau gogoși. Li le-am luat de sub nas. Păcat că n-am putut face și o poză, nu mai aveam o mână disponibilă. Mutrele pe care le-au făcut când le-am luat gogoșile, făceau toți banii.”

Urmarea… sper să prindă contur cât de curând.

La mulți ani VASILE, oricine ai fi și oriunde te-ai afla!

Manuela Sanda Băcăoanu

Și-au trăit fericiți…

”Și-au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți!” … cam așa se termină toate basmele românești, acțiunea nemaicontinuând după nunta magică sau după ce eroii se regăsesc sau….

Dar toată lumea cunoaște adevărul, mai puțin copiii, cei pentru care s-au scris basmele. Ei sunt singurii care mai pot crede în asemenea utopii. Dar vai, e Revelionul, la TV e Las Fierbinți, la fel de incolori, inodori și lipsiți de umor ca de obicei, prin case fiecare se îndeletnicește cu ce poate, dacă ești singur e și mai nasol, aproape că-ți vine să-ți tai venele, ce mai, singura bucurie din această noapte ar putea fi că în sfârșit grasul și umflatul de 2020 se duce naibii în istorie, lăsând locul plăpândului 2021.

Sună cineva să mă felicite de Anul Nou, dar îmi raportează și câte cazuri grave și decese mai sunt prin împrejurimi. Mă înfior, mă gândesc că poate totuși anul ce vine ne va aduce lucruri mai bune, chiar dacă nu și chestia cu ”au trăit fericiți”, măcar ceva de felul: ” și au reînceput să trăiască normal, mergeau la școală, la piață și la job fără spaime și angoase!”. Oare ar putea 2021 să ne ofere măcar atâta lucru?

Mă mai gândesc la cei care nici măcar n-au o casă, care -și petrec noaptea dintre ani sub cerul liber, oare ei, ce dorințe or fi având? Sau, mai au dorințe? Totuși, fiindcă după ora 23 nimeni nu mai are voie pe stradă, trebuie să se ascundă și ei pe undeva, să nu-i vadă jandarmii…

Toată lumea spune că 2020 a fost un an în care am primit multe lecții, că acum suntem cu toții mai buni, mai umani, mai altruiști… Oare? Eu sunt de altă părere, dar nu vreau să vă stric magica noapte, așa că ”BINE AI VENIT, 2021” SĂ FII TOT CE N-A FOST 2020!”

O să ziceți că ce-i cu polologhia asta depresivă, că nu e felul meu să scriu așa, că … am vreo problemă? Nu n-am nicio problemă, dar pur și simplu m-am săturat să tot scot optimismul de la naftalină, așa că zic acum ce-mi stă pe inimă, apoi, cu toată viteza înainte, spre anul care, sperăm cu toții, ne va aduce izbăvirea (într-un fel sau altul).

La mulți ani, buni, frumoși și sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Love story pe Camino de Santiago – fragment de carte

   

Probabil cartea mea va apărea înainte de sfârșitul anului, așa că, în așteptarea ei, vă ofer un mic fragment:

”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Manuela Sanda Băcăoanu

Guernica

La noi, e Sfântă Mărie cu ploaie… La voi, cum e?

La mulți ani Măriilor din viața mea și celor care din întâmplare dau de aceste vorbe.

Cum cartea mea (Love story pe Camino de Santiago) s-ar părea că mai are niște hopuri de trecut, în sensul că mi s-a spus că e la paginat, vă mai ofer un fragment, numai bun pentru o zi în care ploaia șiroiește pe geamuri, iar frunzele copacilor își încep încet-încet drumul înapoi, spre huma din care au fost zămislite, lăsând în urma lor goliciune și tristețe.

                                                                      ” Guernica

 

A doua zi dimineaţa, înainte ca soarele să răsară, Dafina e pe drum, miracolul dimineţii, al naturii care se trezeşte după o noapte de binemeritată odihnă, o ajută să facă paşi mai mari, mai spornici, iar drumul de azi i se pare parcă mai uşor, încet-încet corpul ei se obişnuieşte cu mersul pe jos şi cu viaţa spartană de pe Camino.

Aude voci vesele în spate, cine-o fi la fel de matinal ca ea? Când se întoarce pentru a vedea care sunt pelerinii atât de binedispuşi la primele ore ale dimineţii, are surpriza să constate că nu sunt alţii decât Mihaela şi Takahito, conversând în spaniolă. Se simte un pic frustrată de faptul că ea mai mult înţelege decât vorbeşte spaniola, aşa că i se pare mai potrivit să nu intre cu ei în vorbă, să-i lase să treacă mai departe, ea se opreşte ca să-şi lege şiretul de la bocancul stâng, care, nu se ştie de ce, mai tot timpul vrea să-i atragă atenţia, dezlegându-se de câteva ori pe zi.

Cei doi o aşteaptă, apoi merg puţin împreună, perioadă în care vorbesc cu toţii în engleză, limba pe care o cunoaşte şi Dafina. I se pare că i se pregăteşte un scenariu, aşa că măreşte ritmul şi-i lasă pe cei doi să sporovăiască în spate, moment în care, cu siguranţă, anume pentru urechile ei, aude următorul schimb de replici:

‒ Te gusta la chica? (Îţi place fata?

‒ Si, me gusta! ( Da, îmi place!)

Scoate un pachet de biscuiţi din rucsac şi se întoarce spre companioni, oferindu-le şi lor. Ei se servesc, apoi continuă conversaţia într-un mod foarte nevinovat, de parcă n-ar fi avut schimbul de replici de acum două minute.

Alţi pelerini vin din spate şi-i depăşesc, Dafina îşi dă seama că poate mări şi ea ritmul, asta şi face, lăsând o distanţă mai mare între ea şi pelerinii din faţă şi cei din spate, mersul în turmă, sau orice alt lucru făcut cu turma, nu i-a plăcut niciodată.

Un loc de odihnă pentru pelerini, apoi o mănăstire prin curtea căreia trece Camino, o fac să se rupă de noile ei cunoştinţe, fiecare merge mai departe în ritmul propriu. Imediat după popas, drumul devine dintr-o dată extrem de neprietenos, în sensul că e hotărât să coboare foarte abrupt, e ca o uliţă de-a noastră, deasupra căreia copacii îşi împreunează crengile, aşa că noroiul datorat unei ploi torenţiale poate ţine toată vara. Cam aşa era drumul lor, trebuia să sari din piatră în piatră, pe nişte pietre uriaşe, iar toată manevra asta aducea mai degrabă a cascadorie, decât a „mersul pelerinului”.

„Te urăsc că m-ai lăsat aici, în noroaiele astea, singură!”, se trezeşte Dafina vorbind cu voce tare, de parcă cineva ar fi obligat s-o ajute pe ea, prinţesa ai cărei pantofiori sunt murdari  acum. Dar nu termină bine să-şi exprime nemulţumirea pentru felul în care se simţea părăsită de japonez, când îşi dă seama că nu are niciun drept să gândească aşa, mai ales cu voce tare. Ei, dar pe Camino surprizele sunt la ele acasă, aşa că, ce să vezi? La prima curbă, o mână întinsă o ajută să facă un salt demn de un atlet de la circ, nu de un pelerin pe o uliţă plină de noroi, iar mâna îi aparţinea lui Takahito. Nu-i vine să creadă că s-a întors înapoi ca s-o ajute, i se pare cel mai cavaleresc gest pe care l-a făcut cineva pentru ea vreodată sau măcar în ultimii 15 ani.

‒ Mulţumesc, nu credeam că voi putea trece de zona aceasta, e foarte dificil să te caţeri pe pietre şi, în acelaşi timp, să nu cazi în noroi.

Takahito o priveşte încântat şi mândru de isprava lui, de parcă ar fi venit de undeva de pe Lună, ca s-o salveze. Merg în continuare împreună, sporovăind despre una-alta, fiecare fiind curios de obiceiurile, vegetaţia, viaţa din ţara celuilalt.

‒ Tare aş bea o cafea, spune Dafina la un moment dat, tocmai când se apropiau de o

localitate mică. Mai fac câţiva paşi şi ajung la o casă ce are în faţă o terasă, dar mai are şi o curte interioară, cu două mese, unde mai multe persoane vorbesc tare şi râd. Dafina intră în casă crezând că este un mic bar şi comandă două cafele, moment în care se face linişte, apoi tot auditoriul se pune şi mai tare pe râs.

‒ Aici nu este bar, este o casă particulară, o lămureşte o doamnă, stricându-se de râs.

‒ Vă rog să mă scuzaţi, n-am ştiut.

Dafina nu ştie cum să plece mai repede, parcă ar fugări-o turcii din urmă. Takahito e şi el cu gura până la urechi, moment în care, Dafina intră în joc:

‒ Şi ce dacă nu era bar, puteau şi ei să dea o cafea, nu? Am văzut că aveau un ibric plin.

Restul călătoriei devine dintr-o dată vesel, Takahito o atenţionează la fiecare casă întâlnită în cale că nu e cazul să comande o cafea… Un şir de ardei iuţi înşiraţi la o fereastră, un bebeluş de jucărie ce pare real într-o curte, doi câini mici, dar puşi pe fapte mari, au făcut ca ziua să treacă repede şi frumos. Întâlnesc alţi pelerini, dar nimeni nu se mai alipeşte de micul lor grup.

E aproape 15:30 când intră în Guernica, pe o căldură de se topeşte asfaltul. Spre norocul lor, ajung exact la faimoasa pictură a lui Pablo Picasso, pe care nu întârzie s-o imortalizeze pe telefoane, cu fiecare dintre ei în prim plan, bineînţeles.

Cu un ultim efort, ajung la albergue, care e de fapt o sală de sport, ce în timpul verii devine adăpost pentru pelerini. Are doar un simulacru de bucătărie, duşurile însă sunt în regulă, iar dormitul este pe jos, pe saltele. Pentru şase euro, ai ocazia să dormi împreună cu cel puţin 50 de persoane, cam atâţia a numărat Dafina până în momentul în care un grup de vreo 15 biciclişti au invadat încăperea. Au fost primiţi doar o parte, ceilalţi vor dormi la etaj, pe terasă, acolo unde se întind rufele la uscat. Brr… Ziua e foarte cald, dar noaptea, nu e deloc plăcut  să dormi afară. Însă, dacă n-ai încotro… „Ce bine că am ajuns mai devreme!”, se felicită Dafina în gând, în timp ce face o constatare cu totul şi cu totul neplăcută, ba chiar dezastruoasă, ar putea spune. A simţit ea o jenă în partea dreaptă, la rucsac, dar n-a crezut că rezultatul va fi unul atât de grav. Partea din metal a curelei de susţinere care vine peste talie era ruptă, arătându-şi goliciunea hidoasă, ca a unui membru fracturat, ale cărui oase sunt la vedere.

‒ Doamne, ce mă fac acum?

Dafina vorbeşte româneşte, cu glas tare, iar cei ce se află împrejurul ei, fiecare pe salteaua ce i-a fost repartizată, o privesc curioşi. Abia când le-a arătat despre ce este vorba şi care este motivul supărării ei, fiecare a început să-şi dea cu părerea, dar concluzia generală a fost aceea că neapărat trebuie să-şi cumpere un alt rucsac. Ziceau chiar că e norocoasă, Guernica e un oraş destul de mare, încât să aibă magazin de materiale sportive.

Să nu uităm însă că Dafina vine din România, iar noi, românii, putem repara orice, mai ales un rucsac, atunci când unul nou ar costa peste 100 de euro. Zis şi făcut, când cei ce se adunaseră pentru a-i da un sfat, adică acela de a-şi cumpăra alt rucsac s-au împrăştiat, Dafina a scos trusa ei de intervenţie, în care are elastic, aţă, ace de cusut, de siguranţă şi vreo doi nasturi. După o muncă de mai bine de jumătate de oră, ruptura  bandajată cu mult elastic nici nu se mai vede, iar „peregrina” exersează luarea rucsacului în spate pe partea stângă, pentru a nu solicita prea tare partea aflată în”convalescenţă”.

Mulţumită de rezultat, îşi ia permisiunea de a vizita oraşul, căci la venire văzuse doar o mică parte din el. Străzi pline de localnici şi turişti, magazine din cele mai diverse, un parc în care florile abundă, nici nu ştii la care să te uiţi mai întâi, iar cireaşa de pe tort, un concert în aer liber… Scaunele sunt aranjate, dar deocamdată sunt foarte puţini spectatori aşezaţi, Dafina ia şi ea loc în spaţiul cultural, dar, după ce stă vreo 15 minute, află că doar la ora 20 începe concertul, exact la ora la care ea va merge la culcare. Aşa e pe Camino, nu-ţi permiţi să pierzi nopţile, ştiind că a doua zi te aşteaptă noi provocări. Cu părere de rău, Dafina părăseşte piaţa şi se îndreaptă spre sala de sport, unde ceilalţi pelerini încearcă să-şi găsească un strop de intimitate pe cei doi metri pătraţi ce le-au fost repartizaţi fiecăruia.

Takahito a ales o saltea în stânga ei, iar Mihaelei i se aude ciripitul la câteva saltele mai încolo, împreună cu prietenele ei, spaniole. Plimbarea prin oraş i-a făcut bine, nu se ştie prin ce mecanism, după ce faci un duş şi te odihneşti un pic, eşti ca nou, ai mai putea parcurge măcar 10 kilometri.

‒ Ce bine ar fi dacă din loc în loc ar fi un duş, am putea merge mai mulţi kilometri pe zi, îi spune ea japonezului, care se îndeletnicea cu pansarea unei băşici înfiorătoare, cât o jumătate de ou, exact în talpă. Vai, ce groaznic, cum ai reuşit să-ţi faci o asemenea băşică? întreabă ea, în timp ce-i întinde un plasture Compeed, luat de acasă pentru orice eventualitate, dar de care încă nu avusese nevoie şi spera că nici nu va avea.

‒ Eu vin de la Montserrat, sunt de două săptămâni pe drum, se destăinuie Takahito.

„Ia uite, ce modest. Eu, dacă aş fi fost în locul lui, ar fi fost primul lucru pe care-l spuneam, cât mai multor oameni…”

‒ Şi era secret? De ce nu mi-ai spus?

‒ Nu, nu era secret, dar e ceva ce fac pentru mine, nu pentru a mă lăuda cu asta.

Dafina simte cum sângele îi năvăleşte în obraji, în timp ce îşi caută hainele pentru mâine, lăsând discuţia suspendată undeva între coşul de baschet şi rastelul cu toiege de pelerin…”

Cam… asta a fost, pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu tălpile bine bătucite de mersul pe jos