Arhive etichetă: Proză

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

Deoarece traducerea în spaniolă a primei mele cărți devine din ce în ce mai adevărată, vă las aici un fragment, spre delectarea celor care cunosc limba lui Cervantes. Dacă aveți observații, sunt foarte bine venite.

ENTRE LA TIERRA Y EL CIELO EN EL

CAMINO DE SANTIAGO

El Camino francés, 2012

Antes del Diario

¡Es bueno encontrarte, querido lector! Me alegro de que vamos a pasar algún tiempo juntos, de que vas a estar ahí para mí y tu corazón va a latir más rápido, te vas a divertir o vas a llorar conmigo, vas a sentir la peor parte de las subidas y los horrores de los descensos llenos de baches, vas a tomarme de la mano y tratar de quitarme la carga de los hombros en las próximas páginas, que espero que sean lo suficientemente interesantes, para que no dejes el libro durante días en el borde de un sillón, abierto en la página „x”, donde te has quedado dormido y no te has molestado ni siquiera en volver a ponerlo en la biblioteca.

Desde que era adolescente, quise escribir un libro, pero siempre me estaba topando de la falta de un tema real y emocionante que me pusiera a trabajar. Cuando, por fin, conseguí el tema, surgieron dudas y tal vez un poco de pereza, o no sé cómo catalogar la sensación que me estaba intentando inmediatamente después de que terminara la peregrinación. Tal vez el trágico final de mi gran aventura me mantuvo alejada de la mesa de trabajo durante tanto tiempo, la sensación de derrota e inutilidad de todo mi viaje, que me siguió por un tiempo, todo esto se derritió, y un día, me puse a trabajar.

Y, esto es lo que escribí…

Este Diario „ha madurado” en mí durante un año y medio, hasta que me armé de valor para empezar a ponerlo en papel. De hecho, supe desde el principio que había experimentado cosas absolutamente maravillosas y dignas de ser escritas, pero como no tenía experiencia en la escritura, y mi agenda diaria estaba extremadamente ocupada, seguí posponiendo hasta que no pude más. Todos los acontecimientos y palabras estaban en mi corazón, pidiendo el derecho a la vida, el derecho a salir a la luz para expresar todo lo que sentí durante los 28 días de peregrinación y después de eso, hasta mi retorno a casa.

Solo había escrito unas pocas páginas, pero ya tenía curiosidad por saber si le gustaría a los que lo leían, si me traería fama y reconocimiento…

Ahora, cuando lo he terminado, me doy cuenta de que el mayor regalo que me he dado escribiéndolo es que he podido revivir casi con la misma intensidad todos los momentos importantes de mi peregrinación y darme cuenta de ciertas cosas, que, por el momento, de alguna manera se han quedado escondidas en la niebla. Quiero decir, en este momento de mi existencia, soy completamente indiferente si voy a ser criticada o aclamada, si voy a tener 50, 500 o 5000 lectores, lo más importante es que he logrado verter todo lo guardado en mi corazón y pararme ante ustedes con mis palmas mirando al cielo, en el más puro gesto de sinceridad.

Puedo decir con la mano en el corazón que no inventé nada, no he inflado la verdad, todo sucedió exactamente como lo dije. Si en algunos lugares parece un poco fuera de los patrones de normalidad, los que han estado en el Camino de Santiago saben que lo normal aquí en la vida cotidiana no coincide con lo normal allí. Ese camino está lleno de magia, buenas hadas y ángeles, y si no crees, todo lo que tienes que hacer es tomar algunas cosas en una mochila e ir a la carretera.

Tuve muy pocas notas tomadas en el acto, pero aumenté la imagen de los mapas de la guía por los que agradezco sinceramente a Edita, y, para mi asombro, cuando miré de nuevo el mapa, recordé en detalles los acontecimientos que se desarrollaban en ese tramo de carretera. Incluso cuando regresé, no podría enumerar las localidades por las que había pasado, pero ahora, es como se ponen en la cuerda de mi mente las perlas hechas de tallo de saúco, coloreadas con acuarelas, que estaba haciendo en primer grado. Era como ver una película conmigo en el papel principal, ser a la vez actriz y espectadora, el hechizo de lo que sucedió allí siendo igual de poderoso, incluso después de tanto tiempo.

Estoy segura ahora de que si has estado en Camino una vez, nunca lo vas a dejar, y tu vida dará un giro feliz, sin esfuerzos ni tropiezos. Solo tienes que ceder tu voluntad a los acontecimientos, dejarte ir al azar, para recibirlo todo con serenidad y no culpar a nadie de lo que te está pasando, aunque de momento pienses que es algo negativo, porque tú mismo eres el artesano de tu vida, a pesar de que  aún no seas consciente de ello. Puede ser necesario que aprendas una cierta lección, o simplemente que te vuelvas más fuerte y más consciente de quién eres y quién quieres llegar a ser.

Por lo tanto, te deseo una lectura agradable, esperando que estas líneas te hagan al menos pensar, si no subir en el tren o el avión, para llegar a los maravillosos lugares donde la conciencia está más viva y la vida abre nuevas perspectivas, ayudándote a convertirte en la mejor versión de ti mismo a partir de esta experiencia.

Manuela Sanda Băcăoanu

Foamea e cel mai bun bucătar

Privind la copiii din ziua de azi, care mănâncă doar ce, când și cât vor, mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eu aveam vreo 8 ani, iar fratele meu, 2.

Era o minunată zi de sfârșit de august, soarele nu mai era atât de dogoritor, dar întreaga natură era încă în putere, așa, ca un om sănătos, pe la 45-50 de ani.

Încă de dimineață, mătușa (sora bunicii) ne promisese că ne duce undeva, dar ca să fim cuminți toată ziua și să nu facem vreo boacănă, ne lăsase în suspans asupra locului în care vom merge.

În sfârșit, pe la 12, ne zice să ne pregătim, că plecăm. Când ești copil, o excursie la nici un kilometru, la o fâneață care era a mătușii, e o aventură grozavă. Ea avea ceva de lucru acolo, iar noi, ne puteam zbengui în voie. Ce bine-i să fii copil, nicio grijă nu-ți împovărează umerii! Din prevedere, mătușa a luat o bucată mare de pâine neagră, parcă acum îi simt mirosul și gustul dulce, inconfundabil. Pe vremea aceea, în pâinea neagră se puneau cu adevărat tărâțe, nu ca acum, când, cu cât e mai neagră, îți poți închipui doar că are mai mult colorant. A mai luat mătușa și un borcan cu pastă de măceșe, ca să ne ”îndulcim” cât are ea treabă la câmp.

Când am ajuns acolo, după un drum de vreo 15 minute, brusc ni s-a făcut foame. Eram asemeni călătorilor care pleacă undeva cu trenul, dar nici n-au urcat bine, că se apucă de mâncat. Cred că e ceva psihologic, mâncarea te liniștește, te leagă cumva de ”acasă”, n-am idee de ce ți se face atât de repede foame, când pleci la drum.

Mătușa adusese și o pătură pe care a întins-o pe iarba cosită și ne-am pus pe ospăț. Am rugat-o să ne curețe pâinea de coajă, s-ar părea că și copiii de acum o jumătate de veac aveau răsfățurile lor. Mătușa s-a conformat, am mâncat până ne pleznea burta, apoi ne-am ocupat cu joaca.

Din întâmplare, ceea ce avea de făcut mătușa acolo a durat mai mult decât se aștepta, dar nici nu voia să lase lucrul neterminat, așa că, după vreo 2-3 ore, văzând că nu suntem gata de plecare spre casă, ne-am dus la ea spăsiți, iar eu am întrebat-o dacă a aruncat cumva cojile de la pâine. Cum să le arunce, doar e păcat să arunci pâinea, (mătușa știa asta, doar fusese morăriță, moștenind moara de la mama ei, străbunica noastră.)

Fericiți că mai aveam cojile, le-am mâncat până la ultima și cu ultimul strop de pastă de măceșe din borcan. Parcă erau chiar mai bune decât fusese pâinea fără coajă!

Ei, apoi am mers acasă, unde mătușa a povestit cu mare haz întâmplarea, care a rămas în istoria vorbită a familiei.

Mătușa nu mai este de mult, dar această amintire a rămas una dragă inimii mele.

Din păcate, mai sunt și în zilele noastre copii care se culcă flămânzi și nu cred că amintirea acestor zile va fi una fericită, pentru ei.

Manuela Sanda Băcăoanu

Iarna pe uliță

Găsesc titlul poeziei marelui Coșbuc extrem de inspirat. (Sper să nu se supere, dacă i-l plagiez un pic. Oricum, aceasta nu este o lucrare de doctorat, așa că nu cred că are prea multă importanță.

De asemenea, îi mulțumesc d-lui Aurel Șerban care mi-a atras atenția că e vorba de Coșbuc și nu de Alecsandri, cum scrisesem inițial. Așa se întâmplă când mâna e mai iute decât mintea.

De ieri, a venit iarna și pe ulița noastră, așa că, în fața unui ceai fierbinte și a focului din vatră, m-au năpădit amintiri vechi, din secolul trecut. Protagonistul întâmplării pe care o voi povesti este fratele meu, care la acea vreme nu cred că avea mai mult de șase ani.

Era o iarnă grea, cu nămeți înalți, ger și multă veselie pe pârtiile de săniuțe, din satul nostru. Eu nu avusesem niciodată atâta libertate cât avea el, nu știu dacă și-o lua singur, sau avea acceptul părinților. Faptul că era băiat, probabil îi dădea mai multă credibilitate, era de așteptat că o să se descurce mai bine decât mototoala de soră-sa mai mare la schi, patinaj și săniuș.

Totuși, întâmplarea pe care tocmai mi-am amintit-o l-a scos oarecum din grațiile părinților, ba i-a adus și o ceartă și o pedeapsă pe măsură. După cum spuneam, era o zi geroasă de iarnă, așa cum în ultimii ani nu s-au mai prea văzut pe la noi. În acele vremuri, mașinile erau foarte puține, pericolul de a ajunge sub roțile uneia fiind aproape zero, chiar dacă te dădeai cu sania pe șosea, d-apoi pe un drum lăturalnic!

Era după prânz, un soare cu dinți lumina vesel satul, fără a aduce vreun prejudiciu zăpezii căzută din greu, cu câteva zile în urmă. Fratele meu s-a îmbrăcat corespunzător standardelor pentru a putea ieși din casă fără mustrări din partea bunicii, a luat sania de ață și… dus a fost! A luat drumul Hădărăului, satul de peste Arieș. După ce iese din Hădărău, drumul urcă destul de abrupt, făcând multe ocoluri și fiind o adevărată încercare pentru ceata de copii ce se bucurau de iarna bogată în zăpadă și în senzații tari.

După mai multe ture pe pârtia improvizată, când să se întoarcă acasă, fratele meu a făcut exact lucrul care-i era total interzis, fiind foarte periculos, adică s-a așezat pe burtă pe sanie și a continuat coborârea prin Hădărău, unde a prins o așa viteză, încât nu mai prea putea să stăpânească sania. Ceasul rău i-a adus în față o sanie trasă de boi. Neputând să oprească sau să se strecoare pe lângă ea, Gelu a hotărât ad-hoc să facă o cascadorie, așa că, sub privirile uimite ale stăpânului saniei, a trecut într-o clipită pe sub burta unuia dintre boi înainte ca acesta să se dumirească ce se întâmplă și și-a continuat drumul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Să treci razant pe lângă o sanie trasă de boi e destul de periculos, dar să treci PE SUB BOU, este de-a dreptul nebunesc. Așa pare acum, după atâta timp. S-ar putea ca la 6 ani, să fie destul de normal…

Probabil povestea ar fi rămas doar în amintirea fratelui meu, dar, din nefericire, omul îl cunoștea, așa că a venit cu ”jalba-n proțap” ca să le povestească părinților întâmplarea care-l putea duce direct la spital, sau chiar mai rău pe copilul de 6 ani, prea cutezător pentru acea vârstă.

Nu-mi mai amintesc finalul, probabil o ceartă bună și pedeapsa de a nu merge câteva zile la săniuș, dar având-o pe bunica de partea lui, precis pedeapsa i-a fost redusă la aproape zero.

Ei, cam asta se întâmpla la săniuș, cu ani în urmă. Acum, pericolele sunt mult mai mari, adrenalina mai multă, dar copilăria sunt convinsă că are același farmec, indiferent de secolul în care ți-o petreci.

Vă doresc o iarnă fericită, asemeni celor din copilărie!

Manuela Sanda Băcăoanu

PS Vorbind cu fratele meu la telefon, am aflat un amănunt picant și anume că omul cu sania s-a luat după el, agitând furios biciul. Această parte a întâmplării o uitasem sau n-o știusem niciodată. Noroc că n-a fost destul de consecvent și nu l-a urmărit mult timp.

Cam… așa!

Ce ne facem, fetelor?

Da, chiar, ce ne facem, fetelor? Iarna și-a intrat oarecum în drepturi, zăpada umedă a acoperit întreaga natură, dar parca ai avea chef așa, de un ceai la gura sobei și de o carte bună… Mă rog, dacă va fi bună sau nu, doar voi puteți să-mi spuneți! Vă las în compania unui fragment, poate vă face cu ochiul.

”Ce ne facem, fetelor?

      Trei zile și-au sărbătorit fetele noastre libertatea la care nici măcar nu visaseră cu o săptămână mai devreme, cu mese la restaurant, relaxare la spa și piscină și lungi discuții filozofice despre rostul și însemnătatea vieții. Erau toate trei de acord că nu se poate să fi venit pe lume doar ca să muncim, să facem copii (unele) și să facem un bărbat fericit (cazul acesta nu era valabil pentru niciuna dintre ele, doar Dana fusese căsătorită, avea și o fată, dar era divorțată de aproape un an).

    E deja a patra zi de libertate care, fie vorba între noi, a cam început să le iasă pe nas. Pentru persoanele obișnuite să muncească, un concediu prelungit și nedorit devine o sursă mai mare de stres decât termenele limită de predare a lucrărilor.

– Când eram copil, mama îmi fredona un cântecel, care suna cam așa:

”Ce ne facem fetelor, turcii beau cafea

Și în ritmul tobelor, joacă cha-cha-cha!”

– Da, chiar, ce ne facem, eu una m-am cam săturat de leneveală, vreau acțiune, vreau…

– De parcă la vechiul job aveai nu știu câtă acțiune… Hârțoage și iar hârțoage, în fiecare zi.

– Mda, dar și o sursă sigură de venit, în urma lor. Măcar aveam satisfacția că sunt pe picioarele mele, nu trebuie să cer bani de acasă, așa cum încă multă lume face. Mă bate gândul să mă întorc în Italia…

– Nu, nu face asta! Știi bine că nu ți-a plăcut nici prima dată, iar de când te-ai întors, au trecut mai bine de 7 ani. Cred că ai cam pierdut startul… Iar de o muncă necalificată, cine are nevoie? Mai ai coatele tocite de băncile facultății, de ce să faci ceva ce nu-ți place, doar fiindcă ai câștiga mai mulți bani?

– Zise Lavinia, care stă cu chirie și nu prea are multe proprietăți pe numele ei la 35 de ani, o ironizează Silvia.

– La aproape 35 de ani, te rog să nu-mi pui ani în cârcă, nu accept așa ceva. Nu se știe dacă tonul Laviniei este unul glumeț sau unul trist, dar privirea ei care se pierde în depărtare nu pare deloc cea a unei femei fericite.

– Iartă-mă, n-am vrut să sune așa! De fapt, suntem pe aceeași treaptă socială, ca să zic așa; sau, voiam să zic ”în aceeași oală”, dar nu suna prea academic… Ce am eu, mai mult decât tine? Doar niște rate la o mașină, care mai mult mă încurcă decât mă ajută în acest moment.

– Ia uite, o activitate care ar putea fi interesantă, cel puțin acum, când nu avem altceva mai bun de făcut le întrerupe Dana, care vrea să pună capăt unei discuții ce ar putea deveni neplăcută pentru fiecare dintre cele două tinere, arătându-le un afiș micuț, de pe peretele de la marginea piscinei cu apă sărată, pe care se hotărâseră s-o viziteze azi…

   Cu litere de o șchioapă, persoanele interesate erau informate că un workshop care promitea experiențe ieșite din comun, și anume accesarea unor vieți anterioare, va avea loc peste câteva zile, în sala de conferințe a unei clădiri de birouri, aflată nu departe de aici.

– Nu pot crede că te interesează asemenea subiect! O privește Lavinia neîncrezătoare pe fosta șefă, care pare că-și notează în telefon data și ora evenimentului.

    Când se vedeau doar la birou, în postura de subalterne, nu îndrăzniseră niciodată s-o invite undeva pe Dana, care părea veșnic grăbită și ocupată cu lucruri de importanță majoră. Nici măcar nu știuseră când divorțase, nu era genul care să bată toba, iar ele aveau altele la care să se gândească, decât viața personală a șefei. Le păruse rău cu adevărat când aflaseră vestea, dar trecuseră deja câteva luni de la întâmplare, așa că Dana  era oarecum în proces de vindecare, nu mai era atât de sensibilă la eventualele observații care aduceau în discuție evenimente asemănătoare cu cel prin care trecuse și ea. Nu-i plăcea să ”dea din casă”, viața ei privată o privea doar pe ea personal, nu avea de ce să devină subiect de discuție pentru colegii care abia așteptau să aibă un nou motiv de bârfă. Se spune că femeile sunt bârfitoare, dar trăind o viață întreagă mai mult printre bărbați, Dana învățase să se rezume doar la conversațiile profesionale, fiindcă, mai rău decât femeile, bârfesc doar bărbații. Dacă stai să-i auzi cum o disecă pe fiecare femeie care se nimerește să treacă pe la etajul lor, câte cusururi îi găsesc, de parcă ar fi venit ca exponat la un târg, nu cu o problemă de serviciu. A observat că cei mai pretențioși în materie de femei sunt de fapt cei care au acasă niște neveste grase, cărora nu le mai pasă demult de felul în care arată, iar din niște fete drăguțe și cu vino-ncoa, s-au transformat în matroane cu părul pe bigudiuri, care mestecă sârguincios cu lingura de lemn în tocăniță, gustând-o din cinci în cinci minute.

    Dana este încă o femeie frumoasă, dar frumusețea ei trece neobservată, fiind umbrită de caracterul ei puternic, de vocea obișnuită să comande și de gesturile aproape masculinizate pe care le-a învățat de-a lungul timpului. A fost nevoită să lupte și să muncească pentru fiecare lucru pe care și l-a dorit încă de când era copil, iar acum, faptul că s-a dat deoparte fără luptă, o uimește și pe ea. Părul tuns scurt, împodobit pe alocuri cu câteva șuvițe gri, ochii căprui, cu o urmă de rimel pe genele încă suficient de lungi și nasul acvilin, au făcut dintotdeauna din ea o persoană ascultată și plină de autoritate. Conformația atletică a ajutat-o întotdeauna să pară bine îmbrăcată, indiferent dacă era într-o ținută sport, sau una casual. Elegant, nici nu mai ține minte de când nu s-a mai îmbrăcat, evenimentele la care a participat în ultimii ani nefiind atât de speciale încât să necesite o rochie lungă, sau alte accesorii.

    Se întoarce mirată spre Lavinia, care continuă s-o fixeze cu privirea ei de ”aragaz cu patru ochiuri”:

– Ba da, mă interesează, chiar foarte mult. În ultima vreme, am început să studiez acest subiect, care la prima vedere pare ireal sau dintr-o realitate paralelă, dar care îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflu lucruri noi. Vreau să particip la workshop, dacă pe voi nu vă interesează, voi merge singură. E peste o săptămână, până atunci, aveți timp să vă hotărâți.

   Lavinia și Silvia se privesc intrigate, ultimul lucru pe care-și doresc acum să-l facă este să călătorească prin alte vieți, pe care s-ar părea că le-au trăit anterior acesteia.

– Eu nu știu ce să fac cu viața prezentă, de ce mi-ar fi necesară o asemenea experiență? Și apoi, cine garantează că nu e o șarlatanie?

– Nu garantează nimeni nimic, dar orice experiență nouă ne îmbogățește spiritul. Și apoi, se spune că dacă repetăm aceleași greșeli, vom obține aceleași rezultate. Poate reușim să ne dăm seama ce să facem în viața actuală, dacă revedem o viață trecută, nu credeți?

– Păi… sincer, eu nu cred în povestea aceasta. Parcă ar fi spusă de Șeherezada, nu se potrivește deloc secolului XXI.

– Parcă am auzit ceva despre subiect, s-au scris mai multe cărți, dacă bine-mi aduc aminte, devine Silvia cât de cât interesată. S-ar putea să merg, în fond, ce poate fi rău? Iar dacă nu reușesc să-mi revăd o viață trecută, măcar știu ce voi face peste o săptămână, parcă a început deja să mă plictisească viața asta de huzur.

– Propun ca săptămâna care urmează să o petreacă fiecare cum dorește, prea am fost ca gașca din tabără în ultimele zile, iar mie mi s-a cam acrit. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place compania voastră, dar nu sunt obișnuită să-mi petrec timpul ca la 16 ani, iar pe lângă asta, mai am unele lucruri de pus la punct, iar acum s-ar părea că le-a venit rândul.

    În loc să le supere, vorbele Danei aduc ușurare în grupul lor, fiecare mai are și alte probleme de rezolvat, iar timpul liber care le-a picat în mod neașteptat este numai bun pentru așa ceva.

– Stai liniștită, dacă nu ziceai tu, aș fi îndrăznit eu, atâta doar, că nu se cuvine s-o superi pe șefa… se pisicește Lavinia, iar celelalte două femei o privesc amuzate.

– Parcă am lămurit, asta cu ”șefa” e un capitol încheiat, acum suntem trei fete care-și caută de lucru, fiecare cu plusurile și cu minusurile ei. Să vedem cum ne va fi norocul. Eu voi pleca din oraș pentru câteva zile, așa că nu e cazul să mă sunați, voi fi într-o zonă fără semnal. Dacă vă hotărâți să veniți la workshop, ne vedem acolo. Să ne prefacem că putem trăi o săptămână fără să ne sunăm și să avem conversații lungi și banale, sunteți de acord?

– Daa, răspund Lavinia și Silvia într-un glas, apoi fiecare se îndreaptă în direcția care o duce spre propriul viitor, deocamdată extrem de incert. Să le lăsăm deocamdată în pace, avem alte personaje cu care va trebui să facem cunoștință.”

Și iacă-așa, a mai trecut o după-masă de iarnă…

Manuela Sanda Bcăoanu

Love story pe Camino de Santiago – Fragment

Pentru o zi ploioasă, un fragment din cartea mea, care a apărut de curând și se găsește online și în librării.

Capitolul al XVII-lea

Comillas

         Şi a fost noapte, apoi din nou dimineaţă, pe Camino de Santiago… Pelerinii se trezesc unul câte unul, luând drumul în piept, cu hotărâre şi curaj. Dacă cineva crede că nu ai nevoie de toate astea, înseamnă că n-a fost niciodată pe Camino.

    Dafina se trezeşte printre primii şi părăseşte adăpostul când soarele e încă ascuns sub vălurile nopţii. Mieunatul unei pisici şi lătratul îndepărtat al unui câine o fac să tresară, dar sunt zgomote familiare de acum pentru cineva care a petrecut mai bine de două săptămâni cu „casa” în spate, în mijlocul naturii.

    Telefonul sună insistent, inima îi sare din piept, se dezobişnuise în ultima vreme de sunetul lui, comunicase mai mult prin email cu cei dragi ai ei, iar acum sună prelung, iar numărul este necunoscut, e… un număr de Spania. În primul moment, se scutură de parcă cel sau cea care o sună va renunţa instantaneu, dacă vede că nimeni nu-i răspunde. Liniştea bruscă, urmată de un nou apel, o face să-şi ia inima în dinţi şi să răspundă, nu are nici cea mai mică idee cine ar putea-o suna din Spania, poate fi o greşeală, dar…

  • Alo?
  • Bună ziua, doamna Dafina? ( i se vorbeşte în franceză, moment în care-şi aduce aminte că dăduse numărul de telefon poliţistului de la Santander).
  • Da, eu sunt.
  • Sunt ofiţerul în faţa căruia aţi dat declaraţia, la Santander…
  • Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos?
  • Voiam să vă ţin la curent cu cercetările noastre… S-ar părea că nu există niciun bărbat cu semnalmentele descrise de dumneavoastră, în acel sat. Se poate să fi greşit ceva? Poate aţi confundat denumirea localităţii? Nu ar fi prea greu…
  • Ceea ce am declarat este adevărat şi corect. Aţi cercetat posibilitatea ca acel om să fi venit la cineva în vizită? Poate nu este localnic, sau poate lucrează în altă parte şi vine doar uneori în sat?
  • Da, este o posibilitate, la care nu ne gândisem. Vă mulţumesc, mai ţinem legătura, buen Camino!
  • Mulţumesc şi eu… un fâşâit, apoi liniştea dimineţii revine, ca un glob de energie albă, benefică, ce o înconjoară de pretutindeni, de parcă n-ar fi fost deranjată de convorbirea telefonică, se adună în jurul ei, protejând-o şi dându-i curaj să meargă mai departe.

„Cum se poate ca acel personaj să fi dispărut fără urmă? Ceva nu este în ordine, nu puteam visa tot ce am trăit. Încă mai am vânătaia pe mâna stângă, iar spaima  a fost foarte reală, nu venea dintr-un vis. Ah, mesaj. Nici că se putea să pice mai bine, am nevoie de puţină odihnă şi de o diversiune, simt că mă ia cu ameţeală când mă gândesc la oribila întâmplare a cărei protagonistă am fost, dar care s-ar părea că pentru ceilalţi n-a fost adevărată.”

    ”Dragă Dafina,

Nu-mi vine să cred ce poveste fantezistă mi-ai relatat, parcă eşti într-un film de aventuri, nu într-un pelerinaj. Ştiu că motivele pentru care ai plecat nu sunt neapărat religioase, dar văd că ai parte de încercări dintre cele mai grele. N-o să-ţi spun să te întorci acasă, după cum te cunosc, aş reuşi doar să te ambiţionez şi mai mult să duci drumul la bun sfârşit. Şi eu aş face la fel, aşa că, nu te lăsa, încearcă să treci peste momentele oribile pe care sunt sigură că le-ai trăit şi fă ceea ce-ţi spune inima. Dacă mergi înainte sau dacă te întorci acasă este alegerea ta, iar eu sunt total de acord cu tine.

    Să trecem acum la partea romantică a întâmplărilor tale, s-ar părea că ”love is in the air”, vorba cântecului, aştept cu nerăbdare urmarea, episodul următor, ai milă de o doamnă de vârstă incertă care-şi petrece serile cu motanul tău şi se gândeşte neîncetat la tine!

    Parcă-mi pare rău că nu sunt şi eu acolo, de atâtea întâmplări şi atâta mister, n-o să mai am eu parte în vecii vecilor.

    Te îmbrăţişez, tare, tare…

                                           Sorana”

”Dragă Sorana,

S-ar părea că toată povestea a fost numai în imaginaţia mea, tocmai m-a sunat poliţistul din Santander şi mi-a spus că persoana descrisă de mine nici măcar nu există. Îţi dai seama? L-a înghiţit pământul!

   Nu pot crede aşa ceva, le-am spus să mai insiste, poate era cineva venit doar în vizită. Mi-a promis că mai încearcă.

    Despre partea romantică… nimic nou. Sinceră să fiu, nu am răspuns emailului lui Ciprian, aşa că… degeaba aştept un nou semn din partea lui.

   Pupici lui Petrică,

                       Dafina”

    Cerul e cât se poate de senin, doar doi nori mititei se fugăresc pe la periferie, nici urmă de ploaia torenţială pe care o prognozaseră ieri nişte pelerini, în Santillana del Mar. Căldura e din ce în ce mai mare, noroc că are apă şi mâncare în cantităţi îndestulătoare, nu va păţi ca Manuela, care era să moară de sete pe drum, în urmă cu câţiva ani.

    Azi a mers mult pe asfalt, lucru care nu place deloc picioarelor ei, tălpile ustură îngrozitor, când sunt nevoite să bată multă vreme un asemenea drum.  Pe nesimţite, iată că se apropie de Comillas, localitate la ţărmul oceanului, cu o plajă foarte populată încă, la această oră.

    Albegue nu e tocmai uşor de găsit, e în partea veche a oraşului, pe nişte străduţe întortocheate. Cazarea, masa şi fuga la plajă, soarele e încă destul de sus, aşa că ce poate fi mai plăcut decât să leneveşti un pic sub razele de acum blânde şi să faci o baie în apa răcoroasă a oceanului? De data aceasta, are grijă să nu se aşeze prea aproape de apă, care îţi poate oferi o baie nedorită, tocmai când ai vrea să aţipeşti.

      Cu ochii închişi, soarele călduţ strălucind la orizont, toată vânzoleala plajei îi face bine, localnici care vin să mai prindă două ore de relaxare la sfârşitul unei zile de muncă, turişti care se pregătesc de plecare, câini care nu sunt hotărâţi încotro s-o ia, toate acestea o fac pe Dafina să se simtă o părticică a acestei lumi, de care, până acum trei săptămâni, nu avea habar.  I se pare minunat să stea, pur şi simplu, fără mari planuri pentru ziua de mâine, săptămâna, luna, sau anul viitor, ea, căreia îi plăcea ca totul să fie sub control, care trăia cu iluzia că este artizana propriei vieţi.

    De când este pe Camino, a început să savureze neaşteptatul şi neprevăzutul, i se pare mult mai important să trăiască clipa prezentă, în loc să tot facă planuri şi să aştepte îndeplinirea lor. Viaţa e această clipă, în care soarele şi vântul îţi mângâie umerii şi faţa, degeaba te gândeşti la ziua de mâine, când vei face nu ştiu ce lucru extraordinar. S-ar putea ca, în momentul în care lucrul extraordinar tocmai se desfăşoară, tu să te gândeşti din nou în viitor şi să nici nu bagi de seamă uriaşa şansă pe care Universul ţi-a dat-o în această clipă, pe care o ratezi, gândindu-te la o şansă viitoare. Şi tot aşa, din aşteptare în aşteptare, într-o zi, nu vei mai aştepta nimic, fiindcă timpul tău în această viaţă se va fi sfârşit, iar grămăjoara de cenuşă în care te-ai transformat nu mai are nici vise, nici mulţumiri, poate doar să hrănească rădăcina unui copac, sau, la fel ca tatăl lui Takahito, să călătorească pe un râu, spre marea în ale cărei adâncuri  dorea să se odihnească.

    ”Chiar aşa, oare pe unde o fi Takahito? Sper că e bine, încă mă mustră conştiinţa, când mă gândesc la el. Îmi pare rău că m-am purtat atât de urât cu el, că am fost nepăsătoare şi fără suflet.”

Informații despre locurile în care poate fi găsită, AICI.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

Istoria se repetă

Zilele trecute, am hotărât că rucsacul meu cel de toate zilele, folosit pe post de poșetă prin Cluj, sau de geantă de voiaj pe distanțe mici, are neapărată nevoie de o refrișare, purtat toată ziua, lăsat pe lângă pereți sau pe sub masă, fața lui nu mai era la fel de proaspătă, ca atunci când l-am cumpărat. Zis și făcut, după o căutare ca la carte prin toate buzunarele, l-am băgat în mașina de spălat împreună cu borseta, fiindcă, vorba lui Mark Twain, nici ea nu se simțea prea bine.

Până aici, toate bune și frumoase… Doar că imediat ce le-am lăsat să se ”distreze” îmbibate de detergent, m-am întors în baie, deoarece zgomote ciudate mi-au atras atenția. Ce să vezi, pe marginea geamului, chestii frumos colorate se bâțâiau, o dată cu mișcarea cuvei. No! Ce-o fi asta? Opresc mașina, iar spre norocul meu, nivelul apei nu era foarte mare, așa că am putut deschide ușa, care s-a deblocat automat. Ce să vezi, două rimeluri, un ruj și vreo trei pansamente cu rivanol pentru bășicile de la picioare, puse acolo probabil de la cumpărarea rucsacului și nefolosite niciodată, ieșiseră dintr-un buzunar secret, pe care uitasem să-l verific.

Bucuroasă că am reușit să ”salvez” (încă nu știu dacă le-am salvat, că nu m-am mai uitat la ele, de când cu masca nu mai am nevoie de ruj, iar rimel folosesc rar, fiindcă-mi produce lăcrimarea ochilor), obiectele mai sus amintite, am pornit din nou mașina, iar zgomotul ciudat care încă persista, l-am pus pe seama cataramelor rucsacului.

Mare însă mi-a fost mirarea și mai ales tristețea, când, la terminarea programului de spălare, după ce rucsacul și borseta au ieșit ca noi, pe fundul cuvei zăcea motivul zgomotelor pe care nu le-am băgat în seamă și anume micul meu aparat foto, cel cu care am făcut mii de poze pe Camino de Santiago și în alte locuri minunate.

N-am plâns, că am evoluat destul încât să nu mă atașez de lucruri, dar mi-am adus aminte cu duioșie de întâmplarea de pe primul meu camino, din 2012, când din neatenție (din nou) mi-am spălat I-pod-ul la care ascultam muzică și care mă ajuta să nu mă simt singură pe sutele de kilometri parcurși mai mult solitar, decât însoțită. Mi-am amintit cu drag și de Joe Dassin, preferatul meu din acel pelerinaj. Am vrut să pun acel fragment aici, (din ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO) dar n-am găsit varianta în word, așa că, poate, altă dată…

Se spune că nivelul de inteligență se măsoară în multitudinea greșelilor pe care le repeți de-a lungul vieții… S-ar părea că la capitolul atenție, nu stau prea bine.

Las mai jos câteva poze de pe Camino Francez, din 2017. Deocamdată, trăim din amintiri…

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

De unde puteți cumpăra Love story pe Camino de Santiago

Iată link-urile și librăriile de la care puteți cumpăra cea mai nouă carte a mea, datele acestea le-am primit de la editură.

https://carturesti.ro/carte/love-story-pe-camino-de-santiago-1061548121?p=2

https://www.libris.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-EIK978-606-49-0383-9–p21799220.html

https://www.librarie.net/p/401276/love-story-pe-camino-de-santiago

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/romane/love_story_pe_camino_de_santiago-bacaoanu_manuela_sanda-eikon-p10171051

https://www.emag.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-bacaoanu-editia-2020-9786064903839/pd/DBX56TMBM/


În librarii a ajuns la Libraria Eminescu din București, la Humanitas Cluj, Humanitas Alba Iulia, Humanitas Kretzulescu si Humanitas Auchan București, Carturesti Verona București, libraria St. O. Iosif Brasov

Sper să vă placă! Mai am și eu câteva exemplare, inclusiv din primele două.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

”Fata-i curvă” – Fragment din romanul ”Caruselul Vieților”

   O carte a apărut de curând, una e la editură, iar alta, acum se scrie: lectură plăcută!

”Lavinia se învelește mai bine cu pătura moale și pufoasă, își ia cana cu ceaiul de tei care e încă fierbinte de pe noptieră, ia o înghițitură, apoi, privind în gol pe geamul dincolo de care ploaia răpăie zgomotos, fără a vedea nimic din ceea ce se petrece afară, norii plumburii și oamenii zgribuliți sub umbrelele care nu-i prea apără de șuvoaiele ce cad neostoit din cer, încearcă să-și revină după ultimele întâmplări. Prin cap i se perindă o mie de întrebări, dar cum știe că deocamdată nu are și răspunsuri, stă așa, pierdută, simțindu-se abandonată și a nimănui, ca acum mulți ani, când s-a simțit exact la fel.

    I se pare că e din nou eșuată pe un mal noroios, la fel ca atunci, nu știe ce ar trebui să facă și încotro s-o apuce. Își amintește de parcă ar fi fost ieri, era adolescentă, de fapt aproape adult, tocmai terminase liceul. Era vacanța de vară, ultima vacanță adevărată, după care urma facultatea, apoi VIAȚA! Cam așa gândea pe vremea aceea, că viața adevărată începe abia după ce termini școala, ai o diplomă, un job și poți, în sfârșit, să trăiești.

    ”Ce prostuță eram! Toată viața am tot așteptat să se întâmple ceva, să vină un eveniment, să trec peste un hop, iar pe urmă, cu siguranță va veni și fericirea aia pe care o tot aștept. Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, așa ne promitea profesoara de matematică. A uitat însă să ne spună că fericirea nu este undeva, pe un raft la magazin sau la bibliotecă, de unde o cumperi sau o împrumuți și gata, instantaneu devii fericit!”

    Lavinia se lasă din nou în voia amintirii. Parcă e din nou adolescenta ce stă pe hol, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, de unde se aude vocea tatălui, băut și mânios:

– Și acuma, ce facem? Fata-i curvă! Bine ai mai învățat-o!

    I se pare că-i pică cerul în cap, ar vrea s-o ia la sănătoasa, dar știe că nimeni n-o va apăra, așa că trebuie să facă ea însăși acest lucru. Mai stă câteva secunde, dar cum vocea mamei nu se aude pentru a-i lua apărarea, intră în bucătărie înspăimântată, dar hotărâtă să se apere până la capăt. Cu un tremur în glas, îl privește pe tatăl ei, care, cu ochii și mintea încețoșate de băutură, îi aruncă un zâmbet tâmp. Nu se știe din ce motiv, violențele lui asupra mamei nu s-au abătut niciodată și asupra ei, cel puțin până în acel moment.

– Cine-i curvă? Întreabă Lavinia, străduindu-se să nu plângă.

– Păi…tu. Îngaimă mama, nu prea convinsă, dar nici pe deplin hotărâtă de care parte ar trebui să fie, în această dispută.

    Lavinia o privește fără s-o vadă, apoi se întoarce spre tatăl care-și mai toarnă vin în paharul ce pare să-i joace feste, se tot mișcă de unul singur când în stânga, când în dreapta, încât vinul curge mai mult pe masă, prelingându-se pe mușamaua colorată, iar acum, un mic pârâiaș își face drum spre podea: pic, pic, …pic. Mama ia buretele din chiuvetă și șterge vinul de pe masă, în timp ce Lavinia își face curaj cu adevărat:

– Dacă credeți că sunt curvă, așa cum ziceți, nu aveți decât să mă duceți la doctor. El vă poate confirma asta, nu voi, cu presupunerile voastre. Dacă vreți, mă puteți crede și pe mine că nimic nu s-a întâmplat în nenorocita aia de excursie, în care mai bine nu mergeam! Da, a fost și Alex, dar suntem prieteni și atât. Sunt prea tânără pentru ca să-mi stric viața, dar vouă nu vă pasă de ce cred și simt eu, voi le știți pe toate, inclusiv faptul că fiica voastră e curvă. Aș vrea să vă întreb ceva: dacă în locul meu ar fi fost Tudor, v-ați mai fi făcut atâtea probleme? Sunt sigură că nu, poate pe el l-ați fi bătut pe umăr: ”Bravo, tinere, ești bărbat!” nu?

    Părinții se privesc ciudat, parcă aburii beției încep să se mai împrăștie din capul tatălui, care nu știe ce să mai adauge. Ar spune că-i pare rău, dar asta ar însemna să recunoască faptul că a greșit, iar el nu face niciodată asta. Mama e întotdeauna cea care-i împacă, o pace de suprafață, care știu amândoi că nu va dura prea mult, doar până la prima nemulțumire a părintelui, care dintr-un fapt de nimic, în câteva secunde ia proporții de uragan.

   Lavinia părăsește bucătăria fără a mai aștepta vreun cuvânt bun din partea nimănui, se simte singură în furtuna care e deocamdată viața ei. ”Lasă, la toamnă plec la facultate și totul va fi bine!” se încurajează singură, în timp ce caută în bibliotecă o carte bună, o carte care s-o ducă departe de tot ceea ce i se întâmplă cu adevărat.”

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Pășind prin spinii trandafirilor – o carte care va apărea curând

S-ar părea că anul 2021 este bun cu mine, pe cât de gol a fost predecesorul său, așa că voi avea bucuria de a-mi mai vedea o carte ieșind la lumină.

Mulțumesc Silvia Grigore, pentru minunata prefață

Personajele acestui roman sunt fictive, orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale fiind pur întâmplătoare.

PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

Prefață

Romanul  Pășind prin spinii trandafirilor, cea de-a patra carte a Manuelei Sanda Băcăoanu, este un roman al mărturisirii, iar mărturisirea vine de dincolo de interesul lumesc, adică din înţelepciune. Sofia, eroina principală, putem fi oricare dintre noi şi aici nu mă refer la întâmplări şi trăiri, ci la concluzii, căci fiecare viaţă de om le are. Cu toţii înţelegem târziu că singurele greşeli sunt de fapt cele pe care nu le-am făcut, poate din lipsă de curaj, mai precis nu am fost personajul principal al vieţii noastre. Și atunci intervine mărturisirea care ne salvează prin ea însăşi, căpătând putere de exemplu.

Singura certitudine cu rang de valoare a tuturor personajelor este aceea a dragostei faţă de fiinţele pe care le-au adus pe lume.

Povestea Sofiei se identifică cu o perioadă istorică, aceea a studenţilor şi mai apoi a intelectualilor navetişti din anii şaizeci, o lume de care mulţi dintre noi ne aducem aminte cu drag şi care merită cunoscută de către cei mai tineri, e lumea celor care le-au dat viaţă sau mai degrabă, a bunicilor.  Sofia este eroina unei perioade încă tributară „rândului lumii”. Sacrificată mai întâi  de părinţi de frica a ceea ce va spune  lumea, ajunge ea însăşi să se sacrifice de dragul copiilor. Paradoxul este acela că şi de dragul ei s-au sacrificat alţii, pe de-o parte soţul, care deşi alcoolic şi infidel, i-a iertat în tăcere şi sublim păcatul la care el singur a împins-o, pe de altă parte bărbatul iubit, care a ales moralitatea aparentă, tot de dragul copilului. Vine însă momentul clipei de faţă, clipa care o salvează prin împletirea aflării adevărului cu viitorul la care nu mai spera.

De altfel, întreaga scriere a cărţii este o împletire a prezentului cu trecutul, o procedură aleasă meşteşugit, salvând cartea de la banalitatea naraţiunii de tip şnur şi dând în acelaşi timp o mai mare veridicitate personajelor.

Cartea este fără îndoială un roman feminin, în care trăirile sunt prezentate dureros de fidel, atât prin introspecţie, cât şi prin redarea acceptării plânsului interior, crucea grea a condiţiei femeii din acele timpuri. Este o carte a supravieţuirii în moralitate, prin înăbuşirea dorinţelor exprimate doar pe fugă, dar cu consecinţe apăsătoare.

Scrisul este cursiv, replicile sunt bine plasate în raport cu condiţia socială a personajelor, iar toposurile sunt solicitate moderat, atât cât este nevoie să îmbrace stările personajelor, fără ca acestea să se piardă în ele.

Crezusem că genul acesta de subiect a apus, însă curajul Manuelei Sanda Băcăuanu de a-l readuce la rampă a făcut să avem a ne delecta cu o carte bună, care dă de gândit şi sporeşte stima de sine prin empatia cu personajul.

Nu ştiu dacă scopul cărţii a fost pledoaria pentru armonia dintre minte şi inimă, dar în mod fericit la asta s-a ajuns, cititorul având destule motive să trimită un gând bun pentru autoare, fiindcă ea merită să trăiască sentimentul de împlinire în urma scrierii romanului, un sentiment care, sunt convinsă, va fi amplificat odată cu fiecare carte care va mai urma.

Silvia Grigore”

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Ce rugăciune? Nicio rugăciune!

În timp ce luam luminițele de pe brăduții din curte, în ideea că de acum vine primăvara, ne-am bucurat destul de ele, mi-am amintit o întâmplare plină de haz de acum câțiva ani. Dar iarna s-a gândit să-mi arate că n-a mâncat-o lupul, așa că noaptea a nins… Bine că nu le-am luat și podoabele, că tare bine le mai stă!

Dar, să nu uit povestea… Veneam de la Cluj spre Lupșa, era într-o sâmbătă dimineața, nu mai știu dacă era primăvară sau toamnă, o vreme destul de rece și ploua mocănește. De obicei, nu luăm pe nimeni care stă la ocazie, nu c-am fi oameni răi, dar tot timpul avem extra bagaje, care stau pe bancheta din spate și ocupă tot locul.

Din întâmplare (sau poate nu), acum mai era loc pe banchetă, iar la intrarea în Mihai Viteazu o femeie slabă, înaltă, îmbrăcată în negru, de vârstă incertă, ne-a făcut semn să oprim. (Nu, nu cred că era Moartea)

  • Oprește, hai s-o luăm, uite că nu are umbrelă și plouă, zic eu. Ștefan se conformează, oprește, iar femeia urcă, bucuroasă că nu mai trebuie să stea în ploaie.

Până aici, nimic neobișnuit. Dar nu trec câteva secunde, că o moară stricată se pornește, suntem supuși la un adevărat interogatoriu, de parcă ea ne luase pe noi în mașină, nu noi, pe ea: de unde venim, unde mergem, dacă avem copii și câți, apoi tot felul de considerente despre ceea ce vedea pe geam.

Era de-a dreptul enervantă, așa că, cu tot tactul de care am fost în stare, m-am întors spre ea și i-am spus că am ceva de vorbit cu soțul meu, așa că să ne lase și pe noi să conversăm, că ea monologase destul. S-a oprit pentru câteva minute, apoi, a luat-o de la capăt. Ne-am dat seama că nu are toți boii acasă, dar acum, ce era să facem? Am luat-o, trebuia s-o ducem până unde avea treabă, în fond nu mai era mult. Voia să meargă la Mănăstire, la Rîmetea.

În sfârșit ajungem la intersecția la care trebuia să coboare, ea face un gest că ar vrea să plătească , dar noi n-am luat niciodată bani celor pe care i-am luat cu mașina, așa că Ștefan i-a zis să spună și pentru noi o rugăciune, dacă tot merge la mănăstire.

  • Ce rugăciune? Nicio rugăciune! zice ea nervoasă, în timp ce trântește portiera. Noi rămânem interziși, parcă am fost actori fără voie la camera ascunsă, apoi izbucnim în râs. De atunci, când careva dintre noi nu e de acord să facă un anumit lucru, celălalt îi spune: ” Ce rugăciune? Nicio rugăciune!” iar conflictul se dezamorsează instantaneu.

Am dat o raită cu privirea pe banchetă în zona bagajelor, cineva mi-a povestit cum a luat un domn la ocazie, iar acesta a coborât cu umbrela șoferului…

Manuela Sanda Băcăoanu