Arhive etichetă: Proză

Ce rugăciune? Nicio rugăciune!

În timp ce luam luminițele de pe brăduții din curte, în ideea că de acum vine primăvara, ne-am bucurat destul de ele, mi-am amintit o întâmplare plină de haz de acum câțiva ani. Dar iarna s-a gândit să-mi arate că n-a mâncat-o lupul, așa că noaptea a nins… Bine că nu le-am luat și podoabele, că tare bine le mai stă!

Dar, să nu uit povestea… Veneam de la Cluj spre Lupșa, era într-o sâmbătă dimineața, nu mai știu dacă era primăvară sau toamnă, o vreme destul de rece și ploua mocănește. De obicei, nu luăm pe nimeni care stă la ocazie, nu c-am fi oameni răi, dar tot timpul avem extra bagaje, care stau pe bancheta din spate și ocupă tot locul.

Din întâmplare (sau poate nu), acum mai era loc pe banchetă, iar la intrarea în Mihai Viteazu o femeie slabă, înaltă, îmbrăcată în negru, de vârstă incertă, ne-a făcut semn să oprim. (Nu, nu cred că era Moartea)

  • Oprește, hai s-o luăm, uite că nu are umbrelă și plouă, zic eu. Ștefan se conformează, oprește, iar femeia urcă, bucuroasă că nu mai trebuie să stea în ploaie.

Până aici, nimic neobișnuit. Dar nu trec câteva secunde, că o moară stricată se pornește, suntem supuși la un adevărat interogatoriu, de parcă ea ne luase pe noi în mașină, nu noi, pe ea: de unde venim, unde mergem, dacă avem copii și câți, apoi tot felul de considerente despre ceea ce vedea pe geam.

Era de-a dreptul enervantă, așa că, cu tot tactul de care am fost în stare, m-am întors spre ea și i-am spus că am ceva de vorbit cu soțul meu, așa că să ne lase și pe noi să conversăm, că ea monologase destul. S-a oprit pentru câteva minute, apoi, a luat-o de la capăt. Ne-am dat seama că nu are toți boii acasă, dar acum, ce era să facem? Am luat-o, trebuia s-o ducem până unde avea treabă, în fond nu mai era mult. Voia să meargă la Mănăstire, la Rîmetea.

În sfârșit ajungem la intersecția la care trebuia să coboare, ea face un gest că ar vrea să plătească , dar noi n-am luat niciodată bani celor pe care i-am luat cu mașina, așa că Ștefan i-a zis să spună și pentru noi o rugăciune, dacă tot merge la mănăstire.

  • Ce rugăciune? Nicio rugăciune! zice ea nervoasă, în timp ce trântește portiera. Noi rămânem interziși, parcă am fost actori fără voie la camera ascunsă, apoi izbucnim în râs. De atunci, când careva dintre noi nu e de acord să facă un anumit lucru, celălalt îi spune: ” Ce rugăciune? Nicio rugăciune!” iar conflictul se dezamorsează instantaneu.

Am dat o raită cu privirea pe banchetă în zona bagajelor, cineva mi-a povestit cum a luat un domn la ocazie, iar acesta a coborât cu umbrela șoferului…

Manuela Sanda Băcăoanu

La vie en rose

Pentru că e un nou an, îl voi începe cu o nouă carte, noi speranțe, noi provocări.

”CARUSELUL VIEȚILOR

CAPITOLUL I – La vie en rose

    Lumina dimineții se insinuează subtil pe la marginea draperiilor grele, din brocart turcoaz, care dau încăperii destul de simple un aer princiar. Sunt singurul element de decor care mai amintește de vechea locatară, mutată de curând la cimitir, în locul căreia a venit  o chiriașă care n-a mai păstrat nimic din vechiul mobilier, cu excepția lor. La început, a vrut să le dea jos, dar și-a dat seama că tot șicul încăperii ar dispărea.

    A închiriat apartamentul pentru un an de la rudele răposatei, niște nepoți îndepărtați, ea nu avusese copii, dar trăise aproape o sută de ani între pereții albi, proaspăt zugrăviți acum, dar care, înainte, prinseseră o nuață gălbuie, la fel ca fața de pergament a proprietarei lor.

    Lavinia sare speriată din pat, din nou n-a auzit soneria telefonului, precis va întârzia la muncă iar șefa de birou o va privi mustrător peste lentilele ochelarilor, cu toate că în fiecare zi pleacă ultima și niciodată nu întârzie cu predarea lucrărilor. Firma de construcții la care lucrează este una dintre cele mai mari, are foarte mult de lucru, ea fiind cea care verifică proiectele înainte ca acestea să fie predate dirigintelui de șantier, făcând și observațiile necesare, dacă este cazul. Visul ei a fost să devină arhitect, dar a ratat examenul de intrare la facultate, așa că a trebuit să se resemneze și să meargă la construcții. Nu se plânge, îi place ceea ce face, mai ales deplasările pe teren, la obiectivele pe care firma la care lucrează le construiește. De câte ori verifică însă un proiect, își dă seama că sunt multe detalii pe care ea le-ar fi gândit altfel și care ar fi dat o altă alură clădirii sau spațiul ar fi fost mai bine folosit. În timp, șeful ei s-a obișnuit să țină cont de părerea femeii micuțe, cu ochelari mari, dar cu multă imaginație și foarte hotărâtă să-și pună în practică ideile.

 Hainele împrăștiate aiurea prin toată camera îi amintesc de seara precedentă, de fapt noaptea, când s-a întors de la ziua Silviei, colega ei, după mai multe pahare de coniac decât ar fi fost cazul și terminată cu un plâns bun, una pe umărul celeilalte după ce toți ceilalți au plecat acasă. 35 de ani e o vârstă frumoasă, dar când te prind prin apartamente închiriate, fără un suflet aproape, singura avere fiind doar cele câteva haine care încap într-o valiză și câteva obiecte de mobilier pe care ai ambiția să le cari după tine ori de câte ori te muți, parcă-ți vine așa, să dai o palmă vieții, măcar una, să te răzbuni pentru prea multele (nu doar palme, chiar și picioare în fund) încasate de la ea.

    Nu se mai aude niciun zgomot, semn că Sergiu, colegul de apartament, a plecat demult spre job-ul lui. Ar fi vrut să poată închiria singură apartamentul, prețul era bun, iar amplasarea lui nemaipomenită, dar o cameră era deja închiriată, așa că a fost fericită că i-a mai rămas și ei una. Un living uriaș este comun, dar fiecare are câte o mică baie proprie, așa că nu se incomodează prea mult. Ba, dacă stă să se gândească, e chiar plăcut să mai auzi seara zgomote familiare prin casă, să nu fii doar tu cu gândurile tale, nu întotdeauna foarte vesele.

    Un duș rapid, apoi, înfășurată în halatul pufos de baie primit cadou de a fostul, pe care nu l-a aruncat la despărțire doar fiindcă îi plăcea prea mult și fiindcă-și spunea că e mai bine să fie practică decât patetică, aleargă spre bucătăria în care, spre marea ei mulțumire, găsește cafea proaspătă și omletă pe aragaz, semn că Sergiu e totuși un băiat bun, nu așa cum crezuse când s-au întâlnit prima dată. Înfulecă la repezeală omleta care încă mai e călduță, Sergiu a avut grijă să pună un capac peste tigaia în care o preparase. Bea câteva înghițituri de cafea, iar pe cealaltă o toarnă în micul termos de care nu se desparte niciodată, apoi se întoarce în camera ei și deschide dulapul bine garnisit cu tot felul de haine, care de care mai haioase.

    ”Hmm! Silvia a împlinit 35 de ani, pe mine mă mai despart doar câteva luni de această ”frumoasă vârstă”, cred că ar trebui să-mi schimb un pic garderoba, prea seamănă cu cea a unei liceene! Dar, la dracu, nu arăt rău în niciuna dintre hainele astea, de ce le-aș arunca? Ca să mă îmbrac ca o domnișoară bătrână? Niciodată! Și nici pisică n-o să-mi iau, chiar dacă îmbătrânesc singură, asemeni doamnei care a locuit aici înaintea mea!”

    De obicei, când te muți în ”casă nouă”, nu-ți prea pasă cine au fost vechii proprietari, mai ales dacă locuința este într-un imobil cât de cât nou, care nu are o istorie prea interesantă. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când ai ocazia să locuiești într-o clădire care a văzut generații întregi crescând între pereții ei, care e o bunică ce nu se dă răpusă de vreme și care privește încă țanțoșă spre suratele mai tinere și mai cu fițe dar care nu par a se ține atât de bine pe picioare, care n-au avut fericirea de a fi fost construite de specialiști renumiți, convinși că pentru a face o clădire trainică nu trebuie să faci rabat la materialele de calitate. E tot așa și cu oamenii. Unii vin pe lume perfect sănătoși, cu un ADN bine structurat, pe când alții duc cu ei tot felul de boli încă din copilărie, fapt ce pare cu totul și cu totul nedrept. Și totuși… s-ar părea că lumea în care trăim este construită într-un echilibru perfect, nimic nu este la voia întâmplării, toate sunt mult mai bine organizate decât își poate da seama mintea unui muritor de rând.

    Unul dintre motivele pentru care Lavinia a vrut neapărat să se mute la acea adresă, aparent o clădire ca oricare alta de acum două veacuri, cu trei nivele și fără ascensor, a fost faptul că pe seama ei circulau tot felul de povești, despre familii înstărite care au locuit aici cu mulți ani în urmă și care au trăit adevărate drame. Nu e o fire morbidă, nu-i plac filmele triste, dar acest loc are pentru ea o atracție aparte, iar despărțirea de Răzvan a fost catalizatorul care a ajutat-o să se mute exact în locul pe care și-l dorea.  

    Fără a sta prea mult pe gânduri, extrage din dulap o fustă în culorile curcubeului, o bluză liliachie dintr-o mătase fină și o eșarfă de aceeași nuanță, își piaptănă rapid părul aproape blond, de un șaten coniac, dă cu un pic de ruj pe buze, își acoperă genele cu rimel,apoi clipește de două ori sub lentilele cu rame mai mari decât ar fi necesar ale ochelarilor de vedere;  ochii albaștri care o privesc din oglinda ovală chiar arată ca ai unei liceene mirate de întorsătura pe care a luat-o viața ei, dar, mulțumită de ceea ce vede, își atârnă în urechi o pereche de cercei galbeni, ”ca două raze de soare”, se încalță rapid cu sneakerșii roz-liliachiu și o ușchește pe scări în jos. La ora aceasta trebuia să fie deja la muncă, dar azi are un motiv plauzibil, tot biroul fusese la aniversarea Silviei, așa că s-ar putea să nu fie singura întârziată.

    ”Trebuie să-mi fac timp să merg la oftalmolog, pentru rețeta de lentile de contact. Sunt singura din birou care mai poartă ”biciclete” pe nas, am observat că toți ceilalți mă privesc un pic de sus. Și ce dacă? Poate nici n-o să le suport, cu alergiile mele, mai știi?” Trece în viteză pe lângă un magazin de materiale sportive și nu se poate abține să nu se privească în vitrina imensă, plină de obiecte a căror utilitate în general n-o cunoaște. ”Mda, eu sunt bine și cu ochelari, nu vreau să schimb nimic!” hotărăște ea, după ce și-a zâmbit imperceptibil, pentru ca ceilalți trecători să n-o creadă nebună. ”Acum e ușor să vorbești și să gesticulezi de unul singur pe stradă, poți crea impresia că vorbești la telefon, chiar dacă faci asta doar pentru tine însuți. Cu ani în urmă, când nu aveam telefoane mobile, cu siguranță erai dus la doctorul de capete, dacă te manifestai în mod ciudat pe stradă. Haha, ”doctorul de capete”, ce bine sună, oare cum mi-a venit expresia asta în minte, n-am auzit-o și bineînțeles că nici n-am folosit-o niciodată! Oh, căcat! Toată ziua o să am noroc. Ba nu, toată ziua cineva va întreba: ”Nu vi se pare că miroase ciudat aici? Să mai deschidem o fereastră!” Lavinia râde în hohote, în timp ce încearcă să-și șteargă încălțămintea pe iarba de la intrarea la metrou.

    Din păcate, civilizația n-a pătruns cu adevărat în capitala României, mulți proprietari de câini uită că trebuie să strângă după animalele lor de companie. Sau, acesta o fi fost unul dintre câinii comunitari, după care nu strânge nimeni…

    Însoțită de aceste gânduri, Lavinia împinge ușa biroului, iar trei capete se ridică pentru a vedea cine a intrat. Mormăind un ”Bună dimineața!” nu prea convins văzând atmosfera constipată de la locul de muncă, Lavinia își deschide computerul, fără alte comentarii la ziua de ieri, la cât de bine s-au simțit, habar nu are de ce e atâta liniște, nimeni nu scoate o vorbă, parcă sunt cu toții ocupați până peste cap, să termine în timp record lucrările care le-au fost repartizate.

    După vreo jumătate de oră, ușa se deschide din nou, iar Silvia intră radioasă:

– Ta-taa! Gogoși pentru toată lumea! Vorbele ei cad ca un pietroi într-o apă adâncă, după un bâldâbâc, sunt aspirate de liniștea înconjurătoare, iar privirea neliniștită a Laviniei n-o ajută să se simtă mai bine. Vine lângă ea, ținând încă în brațe uriașa cutie cu gogoși și o întreabă în șoaptă:

– Ce s-a întâmplat? A murit cineva?

– Nu știu, am ajuns acum o jumătate de oră și nimeni n-a scos o vorbă, așa i-am găsit. N-am idee ce s-a întâmplat, dar nimeni n-a catadicsit să-mi spună. Nu pare a fi ceva de bine, după mutrele lor.

– Mda, cam așa s-ar părea… Lasă cutia cu gogoși pe masa din mica bucătărie, apoi se îndreaptă spre biroul ei, simte că trebuie să nu facă prea multă vâlvă cu venirea  târzie la serviciu, măcar că ieri au făcut un chef de zile mari, al cărui cost l-a suportat singură, nu s-a oferit nimeni să participe la cheltuieli.

    Ușa se deschide din nou, de astă dată însuși directorul companiei intră, însoțit de doi bărbați îmbrăcați la patru ace, de parcă se pregătesc să meargă la un bal sau la o recepție. Directorul salută jovial, parcă prea jovial pentru atmosfera sumbră care domnește în încăpere. Ceilalți doi se rezumă la un gest cu capul, iar cei aflați în spatele computerelor reacționează care cum, unii sar direct în picioare, salutând ceremonios, alții (de fapt altele, că doar ele au rămas așezate, Lavinia și Silvia) salută politicos, n-au habar care este rostul acestei vizite neașteptate.

– Bună ziua, dragii mei, probabil este o surpriză pentru voi venirea noastră aici, dar am vești bune, nu vă speriați! Faptul că are la înaintare o burtă considerabilă nu-i este de ajutor directorului în aceste momente, ( ca de altfel, oricând altcândva) îl face să gâfâie și să vorbească precipitat. Au mai trecut și pe la ceilalți angajați ai firmei, voiau să-i vadă pe fiecare la locul lui de muncă, cu toate că ar fi fost mult mai simplu să-i strângă pe toți în sala de ședințe și să le comunice informațiile o singură dată, tuturor.

    Toată partea masculină din încăpere zâmbește forțat, doar Lavinia și Silvia sunt nedumerite, ele sunt singurele care nu știu despre ce este vorba. Intuind că nu toată lumea este la curent cu cele mai recente hotărâri luate de către consiliul administrativ al companiei, directorul repetă pentru-a nu știu câta oară frazele deja învățate pe de rost:

– Suntem o firmă destul de mare și prosperă. Nu ne-am fi gândit niciodată, dar s-ar părea că avem oportunitatea de a lucra într-un mare concern internațional, de care vom fi… cum să spun… absorbiți.

    Liniștea e mormântală. Se știe că întotdeauna când are loc o preluare, nu toți angajații vor pleca la noua firmă. Acum va fi fiecare pe cont propriu, nu mai are nicio însemnătate dacă șeful te place, dacă ”ai pile” la resurse umane, sau dacă ești nepoata nu-știu-cui. Când liniștea devenise de nesuportat, o femeie micuță, cu niște ochelari cât roata carului pe nas, îndrăznește să întrebe:

– Și cu noi… ce-o să se întâmple? Putem să ne luăm lucrurile personale și să ne căutăm alt job?

    Privirea ei de pasăre speriată s-ar părea că i-a amuzat pe cei doi necunoscuți, ei sunt nemți, nu știu prea bine românește, dar mimica feței Laviniei au înțeles-o perfect. Directorul e puțin descumpănit de întrebare, știe că nu are un răspuns pozitiv pentru toată lumea, așa că încearcă să amâne răspunsul, sau măcar să-l îndulcească:

– Păi… va fi o evaluare… iar… majoritatea vor rămâne, doar câțiva vor pleca.

– Eu am auzit că va fi exact pe dos, se trezește șefa de birou, o femeie la 50 de ani, bărbătoasă și hârșită în lupta pentru supremație într-o lume a bărbaților, vorbind neîntrebată.

– Adică?

– Adică vor rămâne doar câțiva, iar cei mai mulți vor pleca.

– Cine v-a spus așa o enormitate?

– Chiar dumneavoastră, ieri, dar atunci n-am înțeles unde băteați. Terminând fraza cu obidă, femeia începe să-și strângă lucrurile de pe birou, știe că nu va avea nicio șansă în fața celor mai tineri și mai plini de tupeu.

    Lavinia și Silvia se privesc speriate, habar nu avuseseră azi dimineață cum se va sfârși ziua lor, dar e mult mai rău decât în cele mai negre coșmaruri. Nu știu cum să reacționeze, să plece fără luptă, sau să încerce să se mențină printre angajații concernului care-i va prelua? Cântărind opțiunile pro și contra, amândouă hotărăsc că e mai bine să plece, cei rămași cu siguranță vor avea salarii mai mari, dar vor munci întreit pentru ele.

– Pentru cei care vor pleca, avem bonusuri foarte mari, care le vor permite să trăiască la fel ca până acum cel puțin șase luni, timp în care cu siguranță vor găsi altceva.

    Ușa biroului se deschide din nou, de data aceasta pentru a le lăsa să treacă pe cele trei femei, fiecare cu câte o cutie în brațe, exact la fel cum vezi în filmele americane. Pentru Dana, se încheie cel mai lung capitol din viață, ea lucrează aici de 25 de ani, a fost prezentă când s-a înființat firma, a pus umărul la propășirea ei, dar azi, directorul a lăsat-o să plece oarecum ușurat că nu trebuie s-o concedieze el însuși. Acum e nevoie de oameni tineri, care să aibă o nouă viziune în ceea ce privește modul în care se vor extinde și se vor promova pe piață. Știe că e puțin nemernic lăsând unele dintre cele mai bune angajate să plece, dar a observat că noii parteneri preferă să lucreze cu bărbați, așa că probabil le-a scutit de stresul unor teste pe care e foarte posibil să nu le treacă, pentru simplul motiv că sunt femei.

– Șefa, ce facem acum? Of, am uitat gogoșile! Să mă întorc să le iau?

– Da, ia-le, noi suntem șomere din acest moment, nu ne permitem să le dăm de mâncare unora cu salarii mari! Și nu-mi mai zice ”Șefa”, că nu sunt șefă nici măcar la scara mea de bloc. Gata cu șefia, de acum sunt doar ”Dana” și atât! Nu vă uitați că sunt mai bătrână, am un chef de viață, cum n-am simțit niciodată!

    Între timp, Silvia se întoarce cu gogoșile, înjumătățite între timp de masculii rămași să sărbătorească:

– Nesimțiții, știți ce făceau? Beau șampanie și mâncau gogoși. Li le-am luat de sub nas. Păcat că n-am putut face și o poză, nu mai aveam o mână disponibilă. Mutrele pe care le-au făcut când le-am luat gogoșile, făceau toți banii.”

Urmarea… sper să prindă contur cât de curând.

La mulți ani VASILE, oricine ai fi și oriunde te-ai afla!

Manuela Sanda Băcăoanu

Și-au trăit fericiți…

”Și-au trăit fericiți, până la adânci bătrâneți!” … cam așa se termină toate basmele românești, acțiunea nemaicontinuând după nunta magică sau după ce eroii se regăsesc sau….

Dar toată lumea cunoaște adevărul, mai puțin copiii, cei pentru care s-au scris basmele. Ei sunt singurii care mai pot crede în asemenea utopii. Dar vai, e Revelionul, la TV e Las Fierbinți, la fel de incolori, inodori și lipsiți de umor ca de obicei, prin case fiecare se îndeletnicește cu ce poate, dacă ești singur e și mai nasol, aproape că-ți vine să-ți tai venele, ce mai, singura bucurie din această noapte ar putea fi că în sfârșit grasul și umflatul de 2020 se duce naibii în istorie, lăsând locul plăpândului 2021.

Sună cineva să mă felicite de Anul Nou, dar îmi raportează și câte cazuri grave și decese mai sunt prin împrejurimi. Mă înfior, mă gândesc că poate totuși anul ce vine ne va aduce lucruri mai bune, chiar dacă nu și chestia cu ”au trăit fericiți”, măcar ceva de felul: ” și au reînceput să trăiască normal, mergeau la școală, la piață și la job fără spaime și angoase!”. Oare ar putea 2021 să ne ofere măcar atâta lucru?

Mă mai gândesc la cei care nici măcar n-au o casă, care -și petrec noaptea dintre ani sub cerul liber, oare ei, ce dorințe or fi având? Sau, mai au dorințe? Totuși, fiindcă după ora 23 nimeni nu mai are voie pe stradă, trebuie să se ascundă și ei pe undeva, să nu-i vadă jandarmii…

Toată lumea spune că 2020 a fost un an în care am primit multe lecții, că acum suntem cu toții mai buni, mai umani, mai altruiști… Oare? Eu sunt de altă părere, dar nu vreau să vă stric magica noapte, așa că ”BINE AI VENIT, 2021” SĂ FII TOT CE N-A FOST 2020!”

O să ziceți că ce-i cu polologhia asta depresivă, că nu e felul meu să scriu așa, că … am vreo problemă? Nu n-am nicio problemă, dar pur și simplu m-am săturat să tot scot optimismul de la naftalină, așa că zic acum ce-mi stă pe inimă, apoi, cu toată viteza înainte, spre anul care, sperăm cu toții, ne va aduce izbăvirea (într-un fel sau altul).

La mulți ani, buni, frumoși și sănătoși!

Manuela Sanda Băcăoanu

Love story pe Camino de Santiago – fragment de carte

   

Probabil cartea mea va apărea înainte de sfârșitul anului, așa că, în așteptarea ei, vă ofer un mic fragment:

”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Manuela Sanda Băcăoanu

Guernica

La noi, e Sfântă Mărie cu ploaie… La voi, cum e?

La mulți ani Măriilor din viața mea și celor care din întâmplare dau de aceste vorbe.

Cum cartea mea (Love story pe Camino de Santiago) s-ar părea că mai are niște hopuri de trecut, în sensul că mi s-a spus că e la paginat, vă mai ofer un fragment, numai bun pentru o zi în care ploaia șiroiește pe geamuri, iar frunzele copacilor își încep încet-încet drumul înapoi, spre huma din care au fost zămislite, lăsând în urma lor goliciune și tristețe.

                                                                      ” Guernica

 

A doua zi dimineaţa, înainte ca soarele să răsară, Dafina e pe drum, miracolul dimineţii, al naturii care se trezeşte după o noapte de binemeritată odihnă, o ajută să facă paşi mai mari, mai spornici, iar drumul de azi i se pare parcă mai uşor, încet-încet corpul ei se obişnuieşte cu mersul pe jos şi cu viaţa spartană de pe Camino.

Aude voci vesele în spate, cine-o fi la fel de matinal ca ea? Când se întoarce pentru a vedea care sunt pelerinii atât de binedispuşi la primele ore ale dimineţii, are surpriza să constate că nu sunt alţii decât Mihaela şi Takahito, conversând în spaniolă. Se simte un pic frustrată de faptul că ea mai mult înţelege decât vorbeşte spaniola, aşa că i se pare mai potrivit să nu intre cu ei în vorbă, să-i lase să treacă mai departe, ea se opreşte ca să-şi lege şiretul de la bocancul stâng, care, nu se ştie de ce, mai tot timpul vrea să-i atragă atenţia, dezlegându-se de câteva ori pe zi.

Cei doi o aşteaptă, apoi merg puţin împreună, perioadă în care vorbesc cu toţii în engleză, limba pe care o cunoaşte şi Dafina. I se pare că i se pregăteşte un scenariu, aşa că măreşte ritmul şi-i lasă pe cei doi să sporovăiască în spate, moment în care, cu siguranţă, anume pentru urechile ei, aude următorul schimb de replici:

‒ Te gusta la chica? (Îţi place fata?

‒ Si, me gusta! ( Da, îmi place!)

Scoate un pachet de biscuiţi din rucsac şi se întoarce spre companioni, oferindu-le şi lor. Ei se servesc, apoi continuă conversaţia într-un mod foarte nevinovat, de parcă n-ar fi avut schimbul de replici de acum două minute.

Alţi pelerini vin din spate şi-i depăşesc, Dafina îşi dă seama că poate mări şi ea ritmul, asta şi face, lăsând o distanţă mai mare între ea şi pelerinii din faţă şi cei din spate, mersul în turmă, sau orice alt lucru făcut cu turma, nu i-a plăcut niciodată.

Un loc de odihnă pentru pelerini, apoi o mănăstire prin curtea căreia trece Camino, o fac să se rupă de noile ei cunoştinţe, fiecare merge mai departe în ritmul propriu. Imediat după popas, drumul devine dintr-o dată extrem de neprietenos, în sensul că e hotărât să coboare foarte abrupt, e ca o uliţă de-a noastră, deasupra căreia copacii îşi împreunează crengile, aşa că noroiul datorat unei ploi torenţiale poate ţine toată vara. Cam aşa era drumul lor, trebuia să sari din piatră în piatră, pe nişte pietre uriaşe, iar toată manevra asta aducea mai degrabă a cascadorie, decât a „mersul pelerinului”.

„Te urăsc că m-ai lăsat aici, în noroaiele astea, singură!”, se trezeşte Dafina vorbind cu voce tare, de parcă cineva ar fi obligat s-o ajute pe ea, prinţesa ai cărei pantofiori sunt murdari  acum. Dar nu termină bine să-şi exprime nemulţumirea pentru felul în care se simţea părăsită de japonez, când îşi dă seama că nu are niciun drept să gândească aşa, mai ales cu voce tare. Ei, dar pe Camino surprizele sunt la ele acasă, aşa că, ce să vezi? La prima curbă, o mână întinsă o ajută să facă un salt demn de un atlet de la circ, nu de un pelerin pe o uliţă plină de noroi, iar mâna îi aparţinea lui Takahito. Nu-i vine să creadă că s-a întors înapoi ca s-o ajute, i se pare cel mai cavaleresc gest pe care l-a făcut cineva pentru ea vreodată sau măcar în ultimii 15 ani.

‒ Mulţumesc, nu credeam că voi putea trece de zona aceasta, e foarte dificil să te caţeri pe pietre şi, în acelaşi timp, să nu cazi în noroi.

Takahito o priveşte încântat şi mândru de isprava lui, de parcă ar fi venit de undeva de pe Lună, ca s-o salveze. Merg în continuare împreună, sporovăind despre una-alta, fiecare fiind curios de obiceiurile, vegetaţia, viaţa din ţara celuilalt.

‒ Tare aş bea o cafea, spune Dafina la un moment dat, tocmai când se apropiau de o

localitate mică. Mai fac câţiva paşi şi ajung la o casă ce are în faţă o terasă, dar mai are şi o curte interioară, cu două mese, unde mai multe persoane vorbesc tare şi râd. Dafina intră în casă crezând că este un mic bar şi comandă două cafele, moment în care se face linişte, apoi tot auditoriul se pune şi mai tare pe râs.

‒ Aici nu este bar, este o casă particulară, o lămureşte o doamnă, stricându-se de râs.

‒ Vă rog să mă scuzaţi, n-am ştiut.

Dafina nu ştie cum să plece mai repede, parcă ar fugări-o turcii din urmă. Takahito e şi el cu gura până la urechi, moment în care, Dafina intră în joc:

‒ Şi ce dacă nu era bar, puteau şi ei să dea o cafea, nu? Am văzut că aveau un ibric plin.

Restul călătoriei devine dintr-o dată vesel, Takahito o atenţionează la fiecare casă întâlnită în cale că nu e cazul să comande o cafea… Un şir de ardei iuţi înşiraţi la o fereastră, un bebeluş de jucărie ce pare real într-o curte, doi câini mici, dar puşi pe fapte mari, au făcut ca ziua să treacă repede şi frumos. Întâlnesc alţi pelerini, dar nimeni nu se mai alipeşte de micul lor grup.

E aproape 15:30 când intră în Guernica, pe o căldură de se topeşte asfaltul. Spre norocul lor, ajung exact la faimoasa pictură a lui Pablo Picasso, pe care nu întârzie s-o imortalizeze pe telefoane, cu fiecare dintre ei în prim plan, bineînţeles.

Cu un ultim efort, ajung la albergue, care e de fapt o sală de sport, ce în timpul verii devine adăpost pentru pelerini. Are doar un simulacru de bucătărie, duşurile însă sunt în regulă, iar dormitul este pe jos, pe saltele. Pentru şase euro, ai ocazia să dormi împreună cu cel puţin 50 de persoane, cam atâţia a numărat Dafina până în momentul în care un grup de vreo 15 biciclişti au invadat încăperea. Au fost primiţi doar o parte, ceilalţi vor dormi la etaj, pe terasă, acolo unde se întind rufele la uscat. Brr… Ziua e foarte cald, dar noaptea, nu e deloc plăcut  să dormi afară. Însă, dacă n-ai încotro… „Ce bine că am ajuns mai devreme!”, se felicită Dafina în gând, în timp ce face o constatare cu totul şi cu totul neplăcută, ba chiar dezastruoasă, ar putea spune. A simţit ea o jenă în partea dreaptă, la rucsac, dar n-a crezut că rezultatul va fi unul atât de grav. Partea din metal a curelei de susţinere care vine peste talie era ruptă, arătându-şi goliciunea hidoasă, ca a unui membru fracturat, ale cărui oase sunt la vedere.

‒ Doamne, ce mă fac acum?

Dafina vorbeşte româneşte, cu glas tare, iar cei ce se află împrejurul ei, fiecare pe salteaua ce i-a fost repartizată, o privesc curioşi. Abia când le-a arătat despre ce este vorba şi care este motivul supărării ei, fiecare a început să-şi dea cu părerea, dar concluzia generală a fost aceea că neapărat trebuie să-şi cumpere un alt rucsac. Ziceau chiar că e norocoasă, Guernica e un oraş destul de mare, încât să aibă magazin de materiale sportive.

Să nu uităm însă că Dafina vine din România, iar noi, românii, putem repara orice, mai ales un rucsac, atunci când unul nou ar costa peste 100 de euro. Zis şi făcut, când cei ce se adunaseră pentru a-i da un sfat, adică acela de a-şi cumpăra alt rucsac s-au împrăştiat, Dafina a scos trusa ei de intervenţie, în care are elastic, aţă, ace de cusut, de siguranţă şi vreo doi nasturi. După o muncă de mai bine de jumătate de oră, ruptura  bandajată cu mult elastic nici nu se mai vede, iar „peregrina” exersează luarea rucsacului în spate pe partea stângă, pentru a nu solicita prea tare partea aflată în”convalescenţă”.

Mulţumită de rezultat, îşi ia permisiunea de a vizita oraşul, căci la venire văzuse doar o mică parte din el. Străzi pline de localnici şi turişti, magazine din cele mai diverse, un parc în care florile abundă, nici nu ştii la care să te uiţi mai întâi, iar cireaşa de pe tort, un concert în aer liber… Scaunele sunt aranjate, dar deocamdată sunt foarte puţini spectatori aşezaţi, Dafina ia şi ea loc în spaţiul cultural, dar, după ce stă vreo 15 minute, află că doar la ora 20 începe concertul, exact la ora la care ea va merge la culcare. Aşa e pe Camino, nu-ţi permiţi să pierzi nopţile, ştiind că a doua zi te aşteaptă noi provocări. Cu părere de rău, Dafina părăseşte piaţa şi se îndreaptă spre sala de sport, unde ceilalţi pelerini încearcă să-şi găsească un strop de intimitate pe cei doi metri pătraţi ce le-au fost repartizaţi fiecăruia.

Takahito a ales o saltea în stânga ei, iar Mihaelei i se aude ciripitul la câteva saltele mai încolo, împreună cu prietenele ei, spaniole. Plimbarea prin oraş i-a făcut bine, nu se ştie prin ce mecanism, după ce faci un duş şi te odihneşti un pic, eşti ca nou, ai mai putea parcurge măcar 10 kilometri.

‒ Ce bine ar fi dacă din loc în loc ar fi un duş, am putea merge mai mulţi kilometri pe zi, îi spune ea japonezului, care se îndeletnicea cu pansarea unei băşici înfiorătoare, cât o jumătate de ou, exact în talpă. Vai, ce groaznic, cum ai reuşit să-ţi faci o asemenea băşică? întreabă ea, în timp ce-i întinde un plasture Compeed, luat de acasă pentru orice eventualitate, dar de care încă nu avusese nevoie şi spera că nici nu va avea.

‒ Eu vin de la Montserrat, sunt de două săptămâni pe drum, se destăinuie Takahito.

„Ia uite, ce modest. Eu, dacă aş fi fost în locul lui, ar fi fost primul lucru pe care-l spuneam, cât mai multor oameni…”

‒ Şi era secret? De ce nu mi-ai spus?

‒ Nu, nu era secret, dar e ceva ce fac pentru mine, nu pentru a mă lăuda cu asta.

Dafina simte cum sângele îi năvăleşte în obraji, în timp ce îşi caută hainele pentru mâine, lăsând discuţia suspendată undeva între coşul de baschet şi rastelul cu toiege de pelerin…”

Cam… asta a fost, pentru azi.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu tălpile bine bătucite de mersul pe jos

Love story pe Camino de Santiago … mai are puțin și APARE!

S-ar părea că peste puțin timp, cartea mea se va materializa…

Vă mai ofer un fragment, așa, de ”încălzire!”

”A durat mai mult decât se aştepta până să iasă din oraş, dar fără peripeţii, nu se putea rătăci, a trebuit să ţină doar drumul înainte.

Telefonul îi dă de veste că are un email… ba nu, chiar două, unul de la Sorana, bineînţeles, iar unul de la… Ciprian. Aha, deci n-a fost vis, altfel, de ce i-ar trimite acum un email? Pe care să-l citească primul? Ini-mini-maini-mo… Pe al lui Ciprian, nici nu se putea altfel, nu-i aşa?

 

   „Dragă Dafina,

M-am gândit să-ţi scriu, astfel voi avea posibilitatea să-mi termin ideile, înainte ca tu să mă întrerupi de o sută de ori. Sunt convins că încă eşti uimită de cuvintele mele, să ştii însă că cel mai uimit sunt eu. Când te-am sunat, voiam doar să-ţi aud glasul, să ştiu că eşti bine, pe acolo pe coclaurile pe care ai ales să-ţi petreci vacanţa într-un mod cu totul deosebit de cel care ştiu că-ţi plăcea, atunci când erai cu mine. Posibil ca între timp să-ţi fi descoperit o nouă faţetă, de care nu erai conştientă atunci şi care jur că-mi place foarte mult.

Dar să continui explicaţia gestului meu, fiindcă, dacă nu sunt întrerupt din trei în trei secunde, s-ar părea că mă cam ia valul… Bun! Te-am sunat doar ca să văd ce faci, iar faptul că ţi-am spus că te iubesc a ieşit atât de natural de pe buzele mele, încât m-a înspăimântat  de-a binelea. Nu-ţi mai spusesem asta de ani lungi, de prea mult timp, iar faptul că acum am făcut-o în mod nepremeditat, m-a pus pe gânduri. „O fi ceva adevăr aici….” m-am gândit, în timp ce tu erai ocupată cu nu ştiu ce, apoi n-ai avut semnal, ca în final, să nu mai vrei să vorbeşti cu mine.

Ştiu că nu merit să-mi mai dai vreo şansă, că am fugit de tine în braţele alteia, că am fost şi poate mai sunt un idiot, că ai suferit mult din pricina mea, lucru pe care atunci nici n-am vrut să-l recunosc, pentru a putea trece mai departe, voiam doar ca mie să-mi fie bine, tu nici nu mai existai în acele momente… Doamne, atâta cenuşă nu mi-am turnat în cap de când mă ştiu, dar nici atât de îndrăgostit n-am mai fost!

O să zici că e criza vârstei mijlocii, că mă tem să îmbătrânesc singur, poate fi din toate acestea câte puţin, dar un lucru ştiu mai sigur decât oricând: te iubesc! Voiam să scriu cu majuscule, dar mi s-a părut că ţip prea tare, iar ţie nu-ţi plac exagerările, ştiu asta, cum ştiu că bei cafeaua fără zahăr şi cu mult lapte, că-ţi plac răsăriturile pe munte şi apusurile la mare, că ai un semn din naştere sub sânul drept, că urăşti greşelile gramaticale, că-ţi plac doar trandafirii galbeni, cei roşii ţi se par banali, că m-ai iubit nebuneşte, iar eu am lăsat iubirea ta să se ofilească…

Dacă ai citit până aici, înseamnă că mai am o şansă…

Ciprian”

 

   Dafina nu ştie când s-a aşezat pe banca ce-i ieşise exact la vreme în cale, credea că e un mesaj scurt, când-colo… Oare de ce vrea să-i răscolească amintiri pe care ea le credea adormite, nu e acum momentul pentru ele, vremea lor va fi peste 20 de ani, la bătrâneţe, când le va scoate una câte una de la naftalina sufletului şi le va lăsa să-i încălzească ceasurile reci ale serilor de iarnă. În sfârşit, devenise imună la tot ceea ce însemna iubirea lor şi viaţa comună de aproape 30 de ani, pentru ca acum, hodoronc-tronc, s-o ia de la capăt, cu declaraţii şi cuvinte calde, la care, fie vorba între noi, se pricepe foarte bine domnul Ciprian…

Se ridică de pe bancă, dându-şi seama că aşa nu va ajunge nicăieri, dacă mai mult se odihneşte decât merge, iar mersul a devenit starea ei naturală, în ultimele două săptămâni.

Paşii Dafinei devin mai mari, iar cu toată căldura ce se năpusteşte din cer, parcă picioarele o duc mai repede şi mai uşor, se simte ca şi cum ar fi accesat o lume paralelă, în care totul e mai uşor de realizat, iar o amintire, una dintre primele lor întâmplări memorabile, parcă ar coborî uşurel pe scara timpului, transportând-o cu zeci de ani în urmă…”

Urmarea, între paginile cărții, bineînțeles!

Manuela Sanda Băcăoanu

Varvara – fragment din cartea ”Când Soarele Răsare la Apus”

   Vreme de ploaie, vreme de reflecție și de lectură… Iată încă un fragment din cartea mea, nou pentru cei care n-au citit-o și aducere aminte pentru cei care au făcut cunoștință cu personajele ei.

  • ”Ia uite,Victor vine din nou! Oare de ce? O fi crezând că nu suntem în stare să mergem singure până în sat?

Ana face feţe-feţe, dar reuşeşte din nou să-şi păstreze cumpătul, când bătaia destul de timidă în uşă, urmată de intrarea uriaşului sătean, înmulţeşte personajele piesei de teatru ad-hoc, ai cărei protagonişti sunt unii bulversaţi, iar alţii controversaţi de mica discuţie ce încă n-a avut nicio finalitate.

  • Da’ ce-i, Victore? Te-a cuprins dorul de noi? De două ori în două zile, nu te-am mai văzut din tinereţe, dacă stau să mă gândesc bine, iese Ana semeaţă în faţa lui. Ori te-a trimis Varvara, să duci fetele în bună rânduială jos, în sat?
  • Ai şi n-ai dreptate, se uită bărbatul aproape cu duioşie spre femeia ce a intrat din nou în conul de umbră al uşii. Din pricina Varvarei viu, da’ acum ea nu mai are nicio grabă, că s-o dus la cei mulţi… Varvara o murit azi noapte, cred că mai trăia numa’ s-o vadă pe Cătălina…
  • Cee!? Izbucneşte fata în lacrimi, cum se poate una ca asta? Ieri, era foarte sănătoasă, putea chiar să ducă o găleată cu apă. Cred că vrei să ne păcăleşti… Aşa-i că-i doar o glumă?

Laurenţia şi Ana, amândouă năucite de vestea ce a picat ca un trăsnet din cer, nici nu pot să scoată vreo vorbă. Ana îşi frământă mâinile, în timp ce Laurenţia începe şi ea să plângă fără glas, doar lacrimile ce-i curg şiroaie pe faţă arată că e într-o stare de surescitare extremă, altfel ai crede că asistă liniştită la o discuţie oarecare.

  • Şi acum, noi ce faaceem? Se jeluieşte în continuare Cătălina, avem toate lucrurile acolo, şi mai avea de povestit, oare cum mai aflu eu ce voia să-mi mai spună? Parcă tot cerul se prăbuşeşte peste ea, a pierdut ultima speranţă de a afla misterul în care i-a fost învăluită viaţa din copilărie şi până acum, mister pe care credea că e pe cale să-l înţeleagă, dar care a rămas doar pe jumătate dezvăluit, parcă asistă la un film prost, în care nu se ştie de ce are şi ea un rol, şi încă unul principal.

Victor o priveşte cu milă, neştiind ce să spună, răspunsurile la întrebările Cătălinei, cu siguranţă nu sunt la el. Se întoarce spre Ana, vorbindu-i blând, mai blând decât îl auziseră în cele două zile de când se cunoşteau:

  • Nici, tu, Ană, nu ştii nimic? Parcă ţie îţi spunea Varvara toate cele pentru înmormântarea ei, aşa-i? Eu de aia am venit acum, că femeile din sat nu ştiu nimic, numai în tine mai avem speranţă să vii să faci cele de cuviinţă.
  • Da, o să vin, imediat cobor cu fetele astea, stai să ne revenim un pic. Du-te înainte, venim şi noi. Îi răspunde Ana, schimbată brusc, parcă instantaneu devenise femela alfa a satului, ea era cea care avea puteri depline la înmormântarea Varvarei, iar acesta nu era puţin lucru.
  • No bine, vă aşteptăm, mai zice Victor, în timp ce-şi îndeasă căciula pe cap, face stânga împrejur şi închide uşa încetişor după el, cu un gest aproape gingaş, de care nu l-ai fi crezut în stare.

Cu tot tragismul situaţiei, Laurenţia nu poate să nu observe că între Ana şi Victor pluteşte un fluid aparte, acea stare de agregare care nu este una obişnuită, nu e nici lichidă, nici solidă, nici gazoasă, e pur şi simplu un „ceva” ce apare întotdeauna între doi oameni care se iubesc şi care nu vor putea niciodată să ascundă asta de ochii unei femei cât de cât atentă la cele ce se întâmplă în jurul ei. Bineînţeles că nu e momentul să pună alte întrebări incomode Anei, dar arde de nerăbdare să-i spună Cătălinei despre observaţia pe care  tocmai a făcut-o cu privire la cei doi. E tristă pentru moartea Varvarei, dar în sinea ei chicoteşte, descoperirea i se pare demnă de o telenovelă. Dacă stai să judeci, tot ce ni s-a întâmplat de când am plecat de acasă are iz de telenovelă, se gândeşte ea, în timp ce le priveşte pe cele două femei, doborâte de durerea pierderii Varvarei.

  • Doamne, ce de întâmplări, într-o singură zi! Simt că în curând nu mai fac faţă. Oare ce mă fac acum, cum mai aflu tot ce trebuia să ştiu?
  • Toate la vremea lor, răspunde Ana laconic, în timp ce caută în lădoi haine mai acătării, cu care să se îmbrace pentru a merge în sat.

Într-un sfert de oră cele trei femei sunt gata de plecare, Ana pieptănată şi îmbrăcată în straie negre, pare acum mai mult o doamnă de la oraş decât o ţărancă nebună, ce-şi duce veacul în vârful muntelui. Cătălina şi Laurenţia o privesc cu admiraţie, nu mai e aceeaşi persoană care ieri le privea cu teamă, a devenit brusc femeia cea mai importantă din sat, cea care o va pregăti pe Varvara pentru ultimul drum. În lumea satului, viaţa şi moartea au alte dimensiuni, sufletului i se acordă mai multă atenţie decât la oraş, acolo unde viaţa trepidantă ne face să uităm de existenţa lui, amintindu-ne doar atunci când avem o mare bucurie, sau, mai adesea, o mare deznădejde.

Trei mogâldeţe coboară panta muntelui, iar tăcerea nu e tulburată decât de foşnetul de acum familiar al frunzelor, sub paşii lor hotărâţi. Fiecare se gândeşte la ale ei, iar aburul ce le iese din gură vesteşte o dimineaţă răcoroasă de toamnă, dar care te face să te simţi viu şi plin de încântare privind culmile munţilor acoperiţi de ceaţa ce începe să se destrame pe alocuri, ca vălul unei mirese aflată în faţa altarului, nerăbdătoare să devină femeie şi să-şi ducă la îndeplinire rosturile lumeşti.

Iată primele case din sat, sunt tot acolo, ca şi ieri, dar parcă a trecut o veşnicie de când orăşencele au păşit pentru prima dată pe ulițele de aici, cu toate că abia se împlinesc 24 de ore, ore care fac diferenţa între a fi viu şi a fi plecat în lumea de dincolo. Ieri, Varvara era încă plină de viaţă, iar azi, probabil priveşte satul de sus, din înaltul cerului, stând la taifas cu vulturii.

La casa moartei, câteva femei aşteaptă venirea Anei, pentru a îndeplini toate ritualurile de înmormântare, aşa cum este obiceiul şi cum a lăsat Varvara cu limbă de moarte. Când dau cu ochii de cele trei ce coboară cărarea, ochii le sunt mai degrabă atraşi de Ana, a cărei transformare miraculoasă pentru ele le face să o privească insistent, uitând pentru moment de cele două fete necunoscute.

  • Bună dimineaţa, şi Dumnezeu s-o odihnească, sparge Ana tăcerea de gheaţă, care se ridică, fluturând din aripi ca de bufniţă ce se mai rotește un pic deasupra satului, apoi dispare definitiv, în înaltul cerului.
  • Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, răspund femeile în cor.
  • Bine c-ai venit, că încă nu-i ţeapănă, o putem spăla, da nu ştiam cu ce s-o îmbrăcăm, zice una mai vorbăreaţă, trecând peste uimirea de a o vedea pe Ana complet schimbată.

***

Cele trei nou-venite intră în casă, iar Ana descuie un dulap mare, cu o cheie pe care o avea la ea. De acolo, scoate hainele pe care Varvara le rânduise cu ani în urmă pentru propria înmormântare şi pe care le scotea la aerisit de două ori pe an. Încuie la loc dulapul, pune cheia în buzunar, lângă telefonul mobil, apoi îşi suflecă mânecile, pentru a începe ritualul de înmormântare, acea parte a lui care nu priveşte preotul sau pe oamenii din sat.

Văzând că nu cere ajutorul nimănui, femeile se retrag în prag şi apoi afară din casă, lăsându-le pe cele două fete pe de-o parte curioase, iar pe de alta moarte de frică, să asiste la toate cele ce vor urma.

Nimic ieşit din comun nu se întâmplă însă, Ana o spală pe Varvara aşa cum a văzut ea că se face, o îmbracă în hainele pregătite demult, apoi ia o aţă de lână, o măsoară din cap până-n picioare şi i-o dă Laurenţiei, zicând:

  • Arunc-o în pod!

Fără „te rog”, fără alte politeţuri, pur şi simplu o poruncă, pe care nu ai de ales, trebuie   s-o duci la îndeplinire. Simţind cum picioarele îi tremură din toate articulaţiile, Laurenţia urcă scara podului şi încearcă să arunce cât mai departe aţa de lână, care însă nu vrea să se desprindă, parcă i s-ar fi lipit de degete. Laurenţia scutură mâna isteric, îi vine să ţipe, dar reuşeşte să se abţină, iar momentul în care aţa se desprinde şi pluteşte uşurel la câţiva centimetri prin podul prăfuit, i se pare cel mai minunat din întreaga ei viaţă. Avea impresia că Varvara ţine aţa la capătul celălalt şi cumva nu vrea să se desprindă de această lume, sau şi mai rău, că vrea s-o tragă după ea.

Coboară aproape în fugă scara podului, ca în copilărie, când, la bunici fiind,  uneori era nevoită să meargă seara în pivniţă, iar când se întorcea cu murăturile sau cu ce-i ceruse bunica să aducă,  în spatele ei i se părea că mii  de ochi o privesc din întunericul de nepătruns, poate nici nu se înşela, poate erau şoriceii cărora le stricase tabietul de după cină… sau…poate… cine știe?

  • Ce-i cu tine, de eşti aşa de palidă?, se miră Cătălina, stând și ea pierită pe lădoi (un fel de combinație între ladă și pat), gata să evadeze din această poveste funebră, la care asistă mai mult de nevoie.

Dându-şi seama că cele două fete sunt în pragul unei crize de nervi, Ana le trimite afară, ca să vadă dacă a venit preotul. Iese şi ea cu apa în care spălase moarta şi o toarnă sub marele nuc ce străjuieşte curtea, apoi se întoarce pentru ultimele detalii, înainte ca femeile să poată intra ca să-i admire „opera”.

Laurenţia îşi aduce brusc aminte că bunica ei îi spunea că dacă vrei să nu-ţi mai fie frică de un mort, să-l atingi. Trecând pe lângă moartă, întinde mâna cu groază în partea unde ar fi trebuit să fie degetele de la picioare, moment în care un strigăt mic de spaimă îi iese din gură, nu-l poate reprima, iar ochii ei mari devin şi mai mari, sub imperiul fricii ce o domină.

  • Da care-i baiul? Întreabă Ana, care tocmai intra pe uşă, cu ligheanul gol în mână. Ce tremuri aşa?
  • Păi… încearcă Laurenţia să articuleze câteva cuvinte, în timp ce bărbia îi tremură de parcă ar fi piftie, încă nu e ţeapănă…
  • Cum aşa? Trebuia să fie ţeapănă de acum… Da, ai dreptate… Ei acum, vrând-nevrând, noi trei va trebui să facem o trebuşoară… Veniţi cu mine? Întreabă Ana, privind peste umăr la moarta ce parcă zâmbeşte, aşteptând clipa în care se va întoarce, sub formă de strigoaie.
  • Ce să facem? Zice Cătălina nedumerită, ea apucase să iasă mai repede din casă şi nu fusese martora celor întâmplate în ultimele minute.
  • Un lucru uşor, haideţi cu mine şi nu spuneţi nimic femeilor din curte, o lasă Ana la fel de nedumerită, la fel ca şi înainte de a pune întrebarea. Laurenţia apucă să-i şoptească ceva la ureche, apoi, cele două fete, ţinându-se iarăși de mână, o urmează pe Ana, care iese iute din casă, fără să privească spre femeile ce nu ştiu ce să facă, dar îşi dau seama că ceva necurat este la mijloc, aşa că rămân mai departe în curte, şuşotind între ele, ca un cârd de gâşte ieşite la păscut.

Ana merge în spatele casei, unde o potcoavă veche şi ruptă stă agăţată într-un cui, ia un ciocan şi rupe o bucăţică pe care o pune în buzunar, apoi urcă pe firul micului pârâu  ce trece pe lângă casa Varvarei, cu fetele fricoase şi curioase după ea. Nu departe, ajung la nişte pietre albe, din care Ana ia o fărâmiţă şi, la fel de tăcută şi cu alaiul după ea, se întoarce în casa moartei.

O mai atinge odată pentru a se convinge că încă nu e ţeapănă, apoi, cu o mişcare dibace, ia bucăţelele de potcoavă şi de piatră şi i le vâră cu iuţeală în gură, spunând:

– Astea sunt de la mine şi de la tot satul, să-ţi fie de mâncare, să nu ai treabă cu noi și să-ți poţi salva sufletul!

Fetele se privesc mirate, parcă frica le-a mai trecut, dar în acel moment, un zgomot de avalanşă de pietre se aude din pieptul moartei, parcă un întreg munte se prăvale la vale. Fetele încremenesc, chiar şi Ana rămâne cu mâna la gură, privind  la chipul Varvarei, care încet – încet începe să arate ca al unui mort, nu atât de viu cum arăta până acum câteva clipe. Când zgomotul înfiorător şi inexplicabil se potoleşte, Ana mai verifică odată, iar acum se declară mulţumită, moarta e aşa cum trebuie să fie, iese în prag şi le face semn femeilor că pot intra, totul este în regulă.

***

Laurenția și Cătălina abia-și mai trag sufletul, parcă trecuseră zile întregi de când au aflat de moartea Varvarei, timp în care n-au apucat să doarmă deloc. Se simt istovite, așa că, după atâtea emoţii şi informaţii primite în timp atât de scurt, cele două tinere simt că trebuie să plece acasă, chiar cu riscul de a nu afla toată povestea.

  • Poate mai venim peste vreo două săptămâni, zice Cătălina nu prea convinsă, în timp ce-şi iau rămas bun de la Ana.
  • Dacă nu puteţi voi să veniţi, oi veni eu până la oraş, am ceva treabă pe acolo. Oricum, peste două săptămâni o să fie frig pe aici, nu mai e aşa plăcut să te plimbi pe munte.
  • Ne pare rău că nu putem sta la înmormântare, dar trebuie să ne întoarcem acasă.
  • Lasă, nu-i niciun bai, aţi stat destul şi aţi aflat mai multe decât era cazul. Mai ştiu şi eu una-alta, ba cred că am şi un caiet scris de mama ta, îl caut şi vin să ţi-l aduc.
  • Un caiet? Nu aveam habar că mama a ţinut un jurnal… De fapt, nu aveam habar de nimic din tinereţea mamei, abia acum încep să se limpezească lucrurile. Mă simt ca şi cum aş umbla printr-o ceaţă groasă, care undeva, în depărtare, începe să se împrăştie, iar un colţişor din cerul limpede şi albastru îmi bucură şi totodată îmi întristează ochii şi sufletul. Limpezimea nu e întotdeauna veselă şi plină de fericire, dar prefer să fie cum o fi, decât ceaţa lipicioasă în care am bâjbâit până acum.
  • Bine că nu am mai adus lucrurile din mașină, uite că nici nu mai trebuia, observă Laurenția oarecum pentru a mai destinde atmosfera, lucru care însă nu-i prea reușește.

Sub privirile femeilor adunate în curte și în casă pentru a pregăti praznicul de înmormântare, cele două tinere se îndepărtează cu pași mici, curiozitatea le-ar mai ține aici, dar dorul de cei de acasă și povara celor aflate le fac să se îndepărteze de aceste locuri, cel puțin deocamdată.

Mașina pornește la cheie, iar Joe Dassin le  face drumul de întoarcere mai plăcut, cântecele lui sunt întotdeauna balsam pentru sufletul celor două prietene, încă de pe vremea liceului.

Copacii de pe marginea drumului parcă arată altfel acum, parcă au un fel de aer de       ”V-am spus noi!”, adică ei știau tot adevărul, dar numai nu puteau să-l spună.

  • Ce părere ai de toată întâmplarea asta, cu Varvara? Mi se face pielea de găină și acum, când mă gândesc. Credeam că astea sunt doar povești scornite în nopțile lungi de iarnă, ca să sperie babele și pruncii, nu se întâmplă cu adevărat. N-aș fi crezut în ruptul capului, dacă-mi povestea altcineva și n-aș fi văzut cu proprii mei ochi, rupe Laurenția tăcerea, în timp ce Cătălina pare că moțăie, cu ochii semideschiși, fredonând în minte melodia franțuzească ce se scurge lin din difuzor.
  • Da, eu încă mai sper că sunt într-un coșmar din care mă voi trezi cât mai repede, că nu mai suport. Și totuși… știu că aceasta este realitatea, dar mă depășește. Toate întâmplările ultimelor zile sunt demne de a fi subiect de roman, crede-mă. Poate o să-l scriu într-o bună zi, mai știi? Oare de ce au sunat atât de tare pietricica și bucata de potcoavă în pieptul Varvarei? Parcă era o avalanșă de pietre într-un hău, mie așa mi s-a părut. Varvara părea o femeie de treabă, nu înțeleg ce s-a întâmplat cu ea după ce a murit…
  • Sau poate înainte, n-ai de unde să știi. Abia aștept să ne întâlnim din nou cu Ana, ca să aflăm mai multe. Între timp, bineînțeles că…
  • Te documentezi pe internet… termină Cătălina fraza începută de prietena ei.
  • Da, bineînțeles. Ce e rău în asta?
  • Nu e nimic rău, în afară de faptul că probabil vei afla informații ce se bat cap în cap. Eu prefer să aștept, să văd ce spune Ana.

E aproape seară când mașina oprește în fața vechii case a Cătălinei, ultimele flori de toamnă unduiesc în vântul rece, iar Marius stă pe trepte, exact în locul în care l-au lăsat acum două zile, parcă o vrăjitoare l-ar fi transformat în stană de piatră în lipsa lor.

  • Ce faci aici? Ți-ai petrecut ultimele două zile aici, așteptându-mă?
  • Da, așteptându-te, dar nu chiar în acest loc, am mai avut și altele de făcut, cu doi copii mici nu prea poți să te odihnești, zâmbește Marius, ciufulind părul Cătălinei, vizibil bucuros de întoarcerea ei. Dar ce-i cu voi? Arătați de parcă ați fi văzut o stafie, sau cam așa ceva, zice el, văzând paloarea celor două, care încă nu se estompase de tot, cu toate că trecuse ceva timp de la ultimele evenimente.
  • Sau, cam așa ceva… îl îngână Laurenția, pornind motorul, cu intenția vădită de a ajunge cât mai repede acasă. Paa! Vorbim mâine, azi am un milion de lucruri de făcut, presupun că și tu, se adresează ea Cătălinei, care-i trimite o bezea și un mic zâmbet:
  • Da, vorbim mâine, acum sunt frântă și am două durduluce de iubit.
  • Doar două?
  • Și un durduluc, haide, nu fi țâfnos, am trecut prin aventura vieții mele, iar tu faci pe bosumflatul! Ce fac fetele și George, sunt bine cu toții, nu-i așa?
  • Da, sigur, te așteaptă încă de când ai plecat. Ei acum o baie bună, apoi ne povestești și nouă ce ai aflat, nu-i așa?
  • Da…

Soarele apune majestuos, dar nimeni nu-l bagă în seamă, cu toții o privesc pe Cătălina, care, răpusă de oboseală, a ațipit imediat ce a ieșit din cada primitoare și a ajuns în patul cu miros de levănțică, care-i place atât de mult…

Ssst! Noapte bună!”

Dacă ați ajuns cu cititul până aici, înseamnă că v-a plăcut.

Manuela Sanda Băcăoanu

 

Cu iubire, spre câmpul stelelor

   Deoarece cartea „Love story pe Camino de Santiago” întârzie să apară, având probabil o ”story” a ei, m-am gândit să public măcar prefața, scrisă de un cunoscut om de litere din Cluj, Remus Octavian Câmpean, căruia îi mulțumesc din inimă. Citind-o, am avut impresia că prefața e mai bună decât cartea.

”Cu iubire, spre Câmpul Stelelor

„[…] Javier se îndepărtează cu pași mari, e însăși esența pelerinului, a bărbatului puternic care merge și merge pentru a-și îndeplini țelul […]”. Așa trebuie să fi fost, la fel de hotărât, de puternic, și apostolul Iacob, fratele cel mare al lui Ioan, ucenicul iubirii. Amândoi mărturisitori și pelerini, până la capăt, ai lui Cristos. Să-l fi întâlnit oare eroina acestei povestiri pe Sfântul de pe Câmpul Stelelor[1], el însuși un pelerin, chiar și după moarte[2]? Să fi făcut drumul împreună? Toate acele sute de kilometri care poartă călătorul prin suișuri și coborâșuri, prin ocolișuri și desișuri până la destinația salvatoare? Camino de Santiago de Compostela ar trebui să fie un drum al însingurării, al coborârii în văile sufletului, al trudei pașilor mici, unul după altul, totul pentru ca la final pelerinului să i se deschidă ochii spre a vedea praful de stele din el, cel prăfuit de drum. Mergând împreună cu eroina romanului, Dafina – ce nume aromat – pagină cu pagină, din România până pe Câmpul Stelelor, nu ai deloc sentimentul solitudinii. Călătoria ei e populată cu o mulțime de tovarăși de drum, nu toți companioni în carne și oase, dar cu toții însoțind-o pe calea atât de concretă al Sfântului. Ai impresia unei aglomerări, uneori chiar cu „blocaje de trafic”, a unei densități de gânduri în dialog cu toată lumea ei prezentă, trecută și viitoare. Este un pelerin de o modernitate moderată. Își împarte experiența cu toți cei ce îi populează viața. Cu cei cu care nu poate să o facă prin mijloacele erei în care trăiește, prin e-mail sau telefon, o face în gând, dar la fel de viu. Este forma ei de introspecție. Într-un fel subtil, dar fără a da nimănui dreptul de a se opune, Dafina „îi obligă” pe toți să fie pelerini, zilnic, alături de ea. O mărturisitoare a zilelor noastre. Îndrăznesc să cred că Sfântului i-ar fi plăcut abordarea ei, fiind și el un hotărât. Nu degeaba se spune că Isus i-ar fi poreclit, pe el și pe fratele său, „boanerges”, adică „fiii tunetului”. Iar trăirile Dafinei sunt de multe ori tunete născute din insistența cu care despică fiecare relație pe care o are cu oamenii din viața ei. Foști, actuali, apropiați, indiferenți, periculoși, de luat în seamă. Toți cei care au determinat-o, involuntar, să apuce drumul pelerinului și care s-au trezit luați în pelerinaj fără voia lor.

Love Story pe Camino de Santiago este un titlu ce te face să zăbovești cu cartea în mână, nedeschisă, disecând mental melanjul intrigant de trimiteri culturale, aparent, antagoniste. Despre ce o fi vorba? O poveste de dragoste hollywoodiană de secol XX pretehnicizat în care emoții organice tabu invadează un spațiu sacru? Sau dimpotrivă, ar putea fi o coerciție a slăbiciunii sentimentelor umane prin practica mortificării? Nici una, nici alta. Despre experiențele, trăirile și transformările pe care drumul Sfântului Iacob le-a iscat în oameni s-a scris și se va mai scrie. A generat literatură de ficțiune din cea mai diversă. Plaja literară emanată de experiențele de pe Camino de Santiago se întinde de la cunoscutul titlu al lui Paulo Coelho, O Diário de Um Mago[3] (în care personajul său înfăptuiește pelerinajul ca datorie de inițiere pentru accederea într-o organizație catolică), până la romanul polițist al lui Gabriel Martínez, El asesino de la Vía Láctea[4], un thriller în care un criminal în serie lovește pe Camino de Santiago (urmărit și urmăritori devenind astfel pelerini alături de victime). În acest spectru, romanul Manuelei Sanda Băcăoanu – care nu este la prima carte dedicată subiectului, în 2017 publicând la Editura Eikon mărturia propriei experiențe de pelerin, Între Pământ și Cer, pe Camino de Santiago – se așează natural la granița dintre povestire inspirațională, carte de călătorie și roman de aventuri. Love Story pe Camino de Santiago are ingredientele suspansului, cursivitate în povestire, incitare dată de schimbări de situație și, bineînțeles, parfumul unei povești de dragoste nu tocmai obișnuite. Dafina se răsucește în propria piele, sub haina de pelerin, de la femeia împăcată cu noul ei statut de femeie liberă, la cel de curtată și finalmente reîndrăgostită. Și când totul se așează, povestea părând anticipabilă, deci rezolvată, autoarea schimbă registrul în cheie de roman polițist. Merge până la a crea suspiciunea crimei dintr-o eroare pasională. Dar nu e oare aceasta chiar fața dragostei? Schimbătoare, capricioasă, dar mereu ademenitoare. Și nu în ultimul rând, periculoasă. Astfel că, odată cu parcursul eroinei prin sinuoasele explorări ale redescoperii ei ca femeie eliberată, dar și liberatoare, în timp ce Camino de Santiago nu o iartă de nicio trudă, martori fiindu-i toți cei cu care ține o corespondență ca de jurnal de război, se insinuează subtil, ce altceva decât… dragostea.

Nu aflăm până la urmă cum ar trebui asumat drumul Sfântului Iacob. Ca un câine credincios care îndură orice cu stoicism în căutarea binelui alături de stăpânul căruia îi este fidel, sau ca un motan (da! există și un motan care peregrinează de acasă din fotoliu) care ajunge la aceeași destinație dar călăuzindu-se după comodul principiu „ubi bene, ibi patria[5]”. Răspunsul îl poartă fiecare cu sine, iar romanul nu-și propune să dea soluții universale. Manuela Sanda Băcăoanu ne face însă o sugestie: „unde este inima, acolo să ne fie și patria”.  

 

ROC

 

 

 

 

[1] Santiago de Compostela (în traducere Sf. Iacob de pe Câmpul Stelelor). Mormântul Sfântului, conform tradiției, ar fi fost identificat în secolul XI în urma unor viziuni stelare ale unor copii-păstori, pe un câmp din Galiția, în nordul Spaniei, loc ce i-a fost închinat de atunci.  

[2] Tot tradiția spune că după moartea sa (prin decapitare din ordinul lui Irod) în anul 44 la Ierusalim, relicvele Sfântului Iacob cel Mare au parcurs un adevărat „pelerinaj” din Țara Sfântă până în Spania. Salvate de la distrugere din calea perșilor în anul 614, relicvele Sfântului sunt scoase din Ierusalim și sunt adăpostite vreme îndelungată în peninsula Sinaiului. De aici vor parcurge un drum tainic până să-și găsească odihna în îndepărtata Spanie în jurul anilor 820-830. Un pelerinaj de sute de ani, din satul pescarilor Betsaida din nordul lacului Genesareth, unde s-a născut, până pe Câmpul Stelelor, în nordul Spaniei, lângă ocean, de unde veghează pelerinii ce-i caută îndrumarea.  

[3] Inspirat chiar de pelerinajul lui Paulo Coelho pe Camino de Santiago din 1986, romanul O Diário de Um Mago a apărut în anul 1986 la Editura Eco. A fost tradus în limba română de Gabriela Banu, fiind publicat la Editura Humanitas în anul 2010 sub titlul Jurnalul unui mag. Este călătoria care l-a determinat să nu mai viseze doar la o carieră de scriitor, ci să facă pașii concreți ca să devină unul. Este romanul său de debut.

[4] Pasionat călător și romancier, Gabriel Martínez publică El asesino de la Vía Láctea prima dată în anul 2012 în limba spaniolă în regim de „self-publishing”. Romanul va fi tradus în engleză de Max Zalewki și republicat în 2014 de Editura Babelcube sub titlul The Camino Killer.

[5] (Lat.) „Unde e bine, acolo e patria”. Expresie folosită de dramaturgul grec Aristofan în comedia sa Plutus.”

Cam… asta a fost! Și câteva imagini de pe Camino del Norte, locul în care se întâmplă toate…

Manuela Sanda Băcăoanu

A mai plecat un Suflet în Cer

Fiecare dintre noi am trecut prin dureroasa experiență de a fi pierdut pe cineva drag, cineva cu care ieri ai vorbit la telefon, sau l-ai ținut de mână, iar AZI, afli cu stupoare, că nu mai e.

Cum poate fi plecarea aceasta atât de bruscă, atât de nemiloasă și cât gol poate ea lăsa în urmă…

Se spune că nimeni nu pleacă dincolo, decât atunci când sufletul își dorește cu adevărat acest lucru. Aș vrea să cred asta cu tărie, dar.. nu știu ce să zic.

Prima dată ne-am văzut acum opt ani, o voce plăcută m-a sunat, întrebându-mă dacă practic terapia Bowen la domiciliu, deoarece nu se poate deplasa la cabinet: ”Am 39 de ani și sunt netransportabil” îmi spunea cu simplitate și seninătatea dată de cei aproape 20 de ani pe care-i petrecuse deja într-un scaun cu rotile.

Și m-am dus. Toată familia se mira că am avut curajul să merg la un simplu telefon, dar ceva din acea voce îmi spunea că are nevoie de mine. N-am reușit să intermediez vreun miracol pentru ei, spun acest lucru fiindcă fiecare se lupta cu propria soartă, așa că am ajuns să le fac tuturor Bowen, iar serile în care mergeam în casa lor erau de sărbătoare pentru mine, era ca și cum aș fi vizitat rude dragi și apropiate, totuși, sper că am reușit să-i ajut cât de cât.

Călin nu înceta să mă uimească de fiecare dată cu mulțimea cunoștințelor pe care le acumulase (mai putea să-și folosească mâinile pentru a manevra tastele calculatorului) și cu înțelepciunea de care dădea dovadă. Era sufletul familiei, toată lumea lor se învârtea în jurul lui. Era tot timpul la curent cu toate evenimentele din micul lor orășel, știa lucruri de care sunt convinsă că oamenii care ieșeau zilnic în lume habar n-aveau.

Soarta lui a fost una crudă încă din copilărie, dar nu l-am auzit niciodată plângându-se, lua lucrurile așa cum veneau. Era convins că a venit în această viață pentru a experimenta un mod diferit de a trăi.

Mi se pare ciudat că trebuie să vorbesc la trecut despre un om cu care acum două zile am vorbit la telefon. 47 de ani a durat viața lui… Foarte puțini, ar zice majoritatea dintre noi, dar cred că a reușit să urce spiritual mult mai sus decât mulți dintre noi, cei care ne plângem de scurtimea zilelor și de faptul că n-am reușit să ducem la îndeplinire tot ce aveam de gând. În aceste momente, brusc îți dai seama că aproape nimic din cele ce ne ocupă timpul nu este important, majoritatea lucrurilor pe care le facem sunt doar pentru a ne alimenta EGO-ul, iar sufletului îi oferim o foarte mică parte a vieții noastre.

Drum bun, Călin, acolo printre aștri, știu că ești scăldat în Lumina lui Dumnezeu și că, în sfârșit, poți zbura, așa cum ai visat în atâtea rânduri!

Noi, cei care am rămas, putem doar să vărsăm o lacrimă și să ne uităm la Cerul albastru, în speranța că ne vom mai revedea cândva.

Îngerii să-ți vegheze calea, iar sufletul să-și urmeze drumul…

Manuela Sanda Băcăoanu …

Învierea în anul 2020

Știam că anul acesta va fi diferit… Dar nu-mi închipuiam că va fi atât de diferit de ceilalți ani, în care normalitatea era ca la ora 12 din noapte să te îndrepți spre biserică, pentru a asista la slujba de Înviere, devenită oarecum banală, făcea parte din monotonia vieții de zi cu zi.

Nu toată lumea mergea la această slujbă, au fost mai mulți ani în care nici eu n-am participat, fiind frântă după o zi de muncă, în care încercam să fac ca totul să fie perfect: casa să strălucească de curățenie, mâncarea de sărbătoare să fie multă și bună…

Cred că așa ca mine făceau majoritatea gospodinelor, uitând uneori că Paștile sunt despre cu totul altceva, nu despre mare curățenie în case și mâncare îndestulătoare pentru o stradă întreagă…

Mergeam la slujbă cu ochii cârpiți de somn, mai ales pe vremuri, când la țară aceasta se celebra dimineața la 4. Acolo, lume multă, mulți veniți doar de Paști acasă, așa că pupăturile și îmbrățișările erau inevitabile, oamenii se bucurau de revedere, iar o rumoare dată de șoaptele oamenilor ce-și împărtășeau unii altora impresii se insinua peste cuvintele preotului și cântecele corului. NU, oamenii nu cântau, habar n-am de ce. De fiecare dată mie îmi plăcea să cânt, parcă așa eram mai aproape de ceea ce se întâmpla acolo, mai aproape de Iisus și de minunata veste că a înviat.

Apoi, urma înconjurul bisericii, moment în care femeile mai în vârstă erau susținute de membrii mai tineri ai familiei, drumul era destul de accidentat și mai trebuia și să ocolești sau să treci de-a dreptul peste mormintele aflate lângă biserică. Fiecare era preocupat de propria persoană, având grijă să nu se împiedice și să nu i se stingă lumânarea. toată procesiunea transformându-se într-un fel de competiție sportivă, cei de la coadă fiind nevoiți, la un moment dat, să alerge, ca să participe la intrarea în biserică.

Aseară însă, a fost altfel… cu totul și cu totul înălțător… Ce-i drept, am șansa de a locui foarte aproape de biserică, așa că din curte se aude de parcă ai fi acolo, prezent. Am aprins o lumânare și am ieșit în întunericul nopții… Clopotele de la cele două biserici sunau îngeresc, aproape că-ți dădeau lacrimile. Era cumva, așa, o atmosferă sfântă, pe care n-am simțit-o când mă aflam în mijlocul oamenilor, fiecare cu preocupările lui. Eram doar eu și Dumnezeu, nimic nu-mi perturba comuniunea, era ca și când aș fi rămas ultimul muritor de pe Pământ, dar simțeam din plin că nu sunt singură. Am cântat și am spus ADEVĂRAT A ÎNVIAT! după voia inimii, n-a fost nimeni care să mă privească mirat .

La un moment dat, l-am simțit pe Iisus, acolo, deasupra, în veșmântul lui sclipitor de alb, privind cu drag la ceea ce se petrecea la picioarele lui și am simțit că ne iubește pe toți la fel, indiferent dacă mergem la biserică frecvent sau ne rugăm sau medităm acasă, dacă credem cu adevărat sau păstrăm doar niște obiceiuri moștenite din străbuni, dacă suntem cinstiți sau hoți, alcoolici, criminali sau preoți îmbrăcați în aur.

Pentru prima dată de când mă știu, am fost mirată când slujba s-a încheiat, am dus lumina în casă și am lăsat-o să mai ardă, pentru sufletele celor care au plecat de lângă noi. A fost doar o lumânare pe care am aprins-o eu, cu un sărăcăcios chibrit, dar pentru mine a fost la fel de sfântă precum aceea transportată cu avionul și cu multă cheltuială, de la Mormântul Sfânt.

CRISTOS A ÎNVIAT!

Manuela Sanda Băcăoanu, o… banală păcătoasă