Arhive etichetă: Proză

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO – fragment dintr-o carte în lucru

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

Capitolul I

Toate drumurile duc la Santiago de Compostela

    Dacă în urmă cu trei ani cineva i-ar fi spus că va pleca singură, pe jos, în aventura vieţii ei, i-ar fi râs în nas. Ea nu fusese singură nicăieri, niciodată. De unde şi până unde dorinţa şi zelul de a parcurge sute de kilometri pe jos, doar aşa, de dragul de a-ţi rupe pingelele, ar fi spus ea atunci. Ce-i drept, ideea şi dorinţa de a o înfăptui i-au venit mai târziu, abia în urmă cu doi ani, când rămăsese singură, adică fără un soţ cu acte.

Pentru o femeie singură nu e tocmai simplu să plece la drum aşa, doar cu minimul necesar, să se arunce cu capul înainte într-o adevărată aventură, după cum povesteau toţi cei ce fuseseră deja pe Drumul Sfântului Iacob, adică, în spaniolă, Camino de Santiago.

Cu rucsacul greu atârnând în spate, Dafina ajunge în staţia de autobuz, unde, surpriză, nicio maşină nu se pregăteşte de plecare, ea ia autobuzul chiar de la capăt de linie, iar faptul că nu e niciun autobuz parcat, pare de rău augur. S-a străduit să plece devreme de acasă, dar parcă în ultimul minut s-au aglomerat tot felul de chestii ce trebuiau neapărat rezolvate, a venit vecina să ia cheia pentru a putea să-i ude florile în timp ce ea se va plimba pe coclauri, pe urmă, a venit administratorul ca să citească el personal contoarele de apă, fiindcă luna trecută unii fuseseră nemulţumiţi de cantitatea de apă facturată pe apartamentul lor şi, în sfârşit, despărţirea de Petrică, marele ei motan galben, a durat mai mult decât se aştepta, acesta nu voia deloc să se desprindă de ea, o ţinea strâns cu gheruţele,  parcă presimţea că va fi singur în următoarea perioadă, aceeaşi vecină cu florile fiind responsabilă şi cu hrănirea lui.

”Dacă nu vine un autobuz în cinci minute, risc să pierd trenul” îşi spune Dafina, simţind cum stomacul îi urcă în gât. Singurul taximetru din staţie dă semne că vrea să plece, aşa că, în ultimul moment, se repede spre el de parcă ar fi corabia lui Noe, iar ea,  una dintre creaturile aflate pe lista celor ce pot fi salvate din Potop.

Un potop în toată regula se repede  exact în acel moment asupra taximetrului în care tocmai urcase, cu tunete şi fulgere venite deodată,  ce luminează teatral cerul nopţii de vară;  ştergătoarele fac faţă cu greu rafalelor de ploaie, chiar dacă sunt la viteza maximă, iar radioul începe să fâsâie, transmisia se întrerupe brusc, pentru câteva secunde. Oraşul este de nerecunoscut, puhoaie de apă au inundat străzile, se străduie să-şi dea seama unde au ajuns, dar degeaba, doar  o piaţă  puternic iluminată  o face să recunoască locurile, da, acum ştie că va ajunge la timp la gară, de aici nu mai este prea mult de mers.

Când se liniştise în privinţa trenului, pentru ca totuşi ceva să nu meargă bine, simte că i se face rău, fără vreun motiv plauzibil. Dârele de apă ce se preling pe geamurile  din spate şi pe luneta  taximetrului desenează tot felul de figuri înfricoşătoare,  starea de rău persistă, dacă   n-ar ploua atât de tare, i-ar spune şoferului să oprească şi ar face pe jos restul drumului.

”Trebuie să rezist, nu ştiu ce am păţit, probabil din cauza emoţiei. Uite, mai este puţin şi… am ajuns”. Plăteşte şi coboară din taxi odată cu ultimele picături de ploaie, mari şi calde, ce i se lăţesc pe faţa cam palidă, dar hotărâtă să nu se lase înfrântă de primele mici greutăţi ale drumului. ”Ia uite, nici n-am plecat bine şi deja mi se pun beţe în roate. Dacă  aici e greu, printre oameni, în oraşul meu, cum va fi acolo, singură, pe cărări pustii? Ce bine era dacă ţineam secretă plecarea, acum m-aş fi putut întoarce acasă, lăsam rucsacul lângă uşă şi dormeam dusă, până mâine la prânz. Dar nu, eu a trebuit să bat toba, să mă laud la toată lumea cu marea mea expediţie. Halal exploratoare, încă n-am ajuns nici în tren şi-mi plâng de milă!”

Între timp, ajunsese pe peronul înţesat de lume, credea că va fi singură la trenul de la miezul nopţii, dar s-ar părea că nu doar ea pleacă la Budapesta azi, din C. De fapt, azi a devenit deja mâine, trenul întârzie câteva minute, fapt care iarăşi îi produce Dafinei dureri de cap, suplimentare. Profită de timpul rămas până la apariţia trenului pentru a-şi verifica încă o dată actele şi banii, sunt toate exact acolo unde le-a pus aseară, n-a uitat nimic. Băncile de pe peron sunt ude din pricina ploii care pătrunsese şi pe sub copertinele ce ar trebui să apere călătorii de apa ce cade din cer, aşa că trebuie să ţină rucsacul în spate, lucru care devine din ce în ce mai greu. Face în minte un inventar rapid al lucrurilor pe care, cu mare atenţie, le aşezase în rucsac, gândindu-se că trebuie să renunţe la unele din ele, deocamdată nu ştie la care, deoarece nu va fi în stare să care ore întregi un rucsac atât de plin.

Iată că apare trenul, un fel de izbăvire pentru călătorii ce-şi ţin bagajele în mână, pentru a le proteja de apa ce s-a infiltrat peste tot. Găseşte uşor vagonul şi cuşeta înscrise pe biletul luat de aproape o lună, urcă pe prima treaptă, apoi, când să facă al doilea pas, parcă cineva ar trage-o în spate, parcă e un uriaş hopa-mitică ce şi-a pierdut echilibrul, dar nu mai e în stare să-l regăsească. Noroc cu băiatul ce voia să pună piciorul pe treapta vagonului exact în spatele ei, care o ajută să revină la verticală. Senzaţia de melc pe care casa-l trage într-o direcţie greşită a mai avut-o doar la grădiniţă, când s-a încăpăţânat să care o ditamai varza, dar atunci  a căzut în nas. Cu opinteli şi scrâşnete din dinţi, iată că, într-un final, ajunge la patul ei; noroc că a luat locul de jos, acum n-ar mai fi fost în stare să facă echilibristică şi pe scara ce ar fi dus-o la un loc superior (ca înălţime, nu confort). Sunt doar trei persoane în cuşeta cu şase paturi, foarte convenabil, mai puţine şanse ca cineva să sforăie, mai apucă să se gândească Dafina, înainte ca  somnul s-o îmbrăţişeze cu braţele-i voluptoase. Oboseala şi emoţia plecării au doborât-o în câteva minute; cu toate că de obicei are un somn foarte uşor, auzind orice zgomot, acum nici nu-i pasă că la fiecare minut, osia vagonului scoate un sunet de mâţă în călduri.

Un zâmbet larg se întinde pe faţa femeii aproape trecută de a doua tinereţe, ar spune un observator foarte atent, cu mici riduri la colţurile ochilor şi la rădăcina nasului, dar având un  corp de invidiat, care poate rivaliza cu al multor femei, mai tinere cu 20 de ani.

Povestea ei este una aproape banală, o căsnicie eşuată din pricina ambilor soţi, a fost verdictul tribunalului. De fapt, o căsnicie care din exterior părea frumoasă şi solidă, la fel ca toate poveştile minunate spuse pe reţelele de socializare, dar dacă sapi mai adânc, îţi dai seama că nu mai este nimic, sentimentele s-au tot estompat până au dispărut nu se ştie unde, iar plictiseala în doi, devenită rutină, nu mai este ceea ce-ţi doreşti. În acest context, soţul ei a găsit o distracţie extraconjugală, care după doi ani, s-a transformat în noua lui căsnicie. S-au mai întâlnit de câteva ori după divorţ, nu-i poartă pică, se simte bine în pielea ei de „femeie divorţată şi cu multe posibilităţi”, cum a categorisit-o Sorana, prietena ei cea mai bună.

Cei doi copii, Luminiţa şi Luca sunt mari, la casele lor, nu mai au nevoie de ajutor material, iar relaţia cu ei este una destul de unilaterală, adică ea trebuie să-i sune, să-i întrebe ce mai fac, sau să-i invite la o masă în familie. Tinerii sunt cu ale lor, nu prea le mai pasă de mamele pentru care au rămas tot copii. Dafina încearcă să le suplinească absenţa prin diverse activităţi, iar acum a găsit cea mai bună metodă de a petrece o vacanţă „ca-n filme” pe meleaguri necunoscute şi într-un mod cu totul special, are intenţia de a parcurge pe jos în jur de 800 de kilometri, de la Irun până la Santiago de Compostela, străbătând nordul Spaniei,  cu dorinţa de a se depăşi pe sine şi de a uita de neîmplinirile ultimilor ani. Va merge pe una dintre variantele vestitului pelerinaj la Santiago de Compostela, pe Camino de Santiago, adică Drumul Sfântului Iacob, cea mai frumoasă, spun cei care au străbătut deja acest traseu.

Hotărârea de a face acest pelerinaj i-a venit brusc, într-o dimineaţă s-a trezit cu gândul clar în minte, iar de atunci, face planuri pe care, ciudat, Universul a ajutat-o să le ducă la îndeplinire, cu mare uşurinţă. „ Dacă faci ceea ce trebuie, tot Universul complotează pentru a a te ajuta” , îi repeta mereu Sorana, iar acum începe să-i dea dreptate. Rucsacul şi bocancii i-a găsit la o mare reducere de preţ, iar polarul şi două tricouri le-a primit cadou de la Sorana. Mai avea nevoie de sac de dormit, însă mare i-a fost mirarea când, într-o după-masă de aprilie, a primit un email de la un mare magazin de articole sportive cum că a câştigat un vaucher cadou, pe care s-a şi grăbit să-l folosească pentru achiziţionarea piesei de rezistenţă a echipamentului de pelerin, şi anume sacul de dormit.

Celelalte lucruri „neapărat” necesare au fost floare la ureche, dar s-ar părea că acum s-au transformat în kilograme de balast de care trebuie să scape în cel mai scurt timp, dacă se poate, înainte de a începe marşul pe jos.

În legănatul roţilor de tren, pe nesimţite, iat-o pe proaspăta „peregrina” în devenire la Budapesta, unde trebuie să aştepte câteva ore, pentru a lua un tren spre Munchen. Pe peroane mare vânzoleală, se anunţă trenul care trage la linia 2, dar, nu se ştie din ce pricină, ora plecării e depăşită cu 15, apoi 30 de minute…

Foarte ciudat, vede pasageri ce sunt daţi jos din tren, unii dintre ei aşezându-se în şezut direct pe peron, oarecum în semn de protest.

Abia după mai bine de o oră, când trenul se urneşte din loc, află şi Dafina motivul întârzierii. Toţi oamenii aceia ce  fuseseră daţi jos din tren erau imigranţi, din Siria şi alte ţări arabe. Veniseră cu nemiluita în Europa din pricina evenimentelor nefericite din ţările lor, crezând că aici vor găsi o viaţă mai bună. S-ar părea că autorităţile erau cam depăşite de această situaţie fără precedent, aşa că forţele de ordine se descurcau cum puteau.

Compartimentul este plin, toţi ceilalţi călători sunt tineri care pleacă în vacanţă, ei o lămuresc pe Dafina ce şi cum e cu imigranţii. Pe hol, o aglomeraţie de nedescris, nu toţi pasagerii clandestini fuseseră daţi jos la Budapesta.

„Hmm, dacă ştiam, nu cred că aveam curajul să plec de acasă, dar aşa, fiind complet inocentă, n-am avut nicio strângere de inimă. Vezi, dacă nu mă uit la ştiri? Habar n-am pe ce lume trăiesc… „ Se mustră ea, mai în glumă, mai în serios.

Tinerii coboară după câteva staţii, moment în care apare  tot un tânăr, însă clar că musulman, ale cărui singure bagaje sunt un smartphone şi o şapcă, pe care o mototoleşte şi o pune sub fund. Îi zâmbeşte voios Dafinei, aceasta încearcă o grimasă, apoi el se adânceşte în butonarea smartphone-ului, în timp ce femeia stă ca pe ace, nu e tocmai ceea  ce plănuise, să călătorească alături de un posibil terorist. ( Trăsese cu urechea la ce vorbeau tinerii care tocmai coborâseră).

Peste încă o jumătate de oră, trenul opreşte într-o gară mai mare, vagonul e prea în spate şi nu vede cum se numeşte, cert este că holul se umple de jandarmi, care-i dau jos pe toţi imigranţii ce se mai aflau în tren. Răsuflă în sfârşit uşurată când şi imigrantul ei e scos din compartiment, în timp ce-i arunca din nou un zâmbet ghiduş.

Trenul stă parcă prea mult aici, dacă nu pleacă în câteva minute, va pierde legătura de la Munchen, la Paris. În sfârşit, după mai bine de o jumătate de oră de aşteptare, începe să se urnească uşurel… „Oh, bine că plecăm, mai am o şansă!” se gândeşte femeia, moment în care, mereu cu zâmbetul pe buze, imigrantul reapare şi-şi reia locul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dafina se simte de parcă ar avea o ţeapă în fund, de ce oare a revenit tocmai aici? Nu erau şi alte compartimente, cu puţine persoane? Sau, poate, a mirosit că sunt şi eu străină de aceste meleaguri, s-ar părea că  l-am atras ca un magnet. Îşi priveşte rucsacul ce stă singurel la bagaje, sperând ca băiatului ce s-a adâncit din nou în butonarea telefonului să nu-i vină vreo idee… „Oricum, banii şi actele sunt în borsetă, bine că i-am ascultat pe cei cu experienţă şi am luat-o.”

Peisajele trec grăbite prin faţa geamului, dealuri îmbrăcate în toate nuanţele de verde, cu iarbă la poale şi păduri de pini şi molizi mai spre vârf, o ploaie grăbită de vară împrospătează atmosfera cu stropii ei veseli, moment în care, călătorii din celelalte compartimente încep să se alinieze pe hol apropiindu-se de uşa vagonului, probabil urmează o nouă staţie.

Cu pălăria de pai legată de rucsac, borseta la brâu şi ochii în patru, părăseşte şi eroina noastră compartimentul, a fost anunţată staţia care urmează, şi anume, Munchen. Tânărul zâmbăreţ nu are probleme cu bagajele, îşi îndeasă şapca până pe ochi, şi dispare în aglomeraţia uriaşei gări, aproape de dimensiunile unui aeroport.

Cu toată graba şi alergarea pe lângă trenurile oprite pentru a lua călătorii pe nenumăratele linii, Dafina constată că trenul în care trebuia să urce tocmai a plecat de câteva minute. Nu  are  timp să se lamenteze, merge repede la biroul de informaţii, pentru a găsi o altă modalitate de a ajunge la Paris. Da, există una, dar cu patru trenuri. Nu-i nimic, abia n-o să se plictisească… se gândeşte ea, făcând haz de necaz, aşa cum toţi românii suntem obişnuiţi, încă de mici. Probabil aşa suntem structuraţi genetic, altfel, de ce am fi atât de asemănători? S-ar putea ca această genă să ne fi ajutat de-a lungul timpurilor să n-o luăm razna, am râs şi ne-a trecut. Are timp destul, aşa că-i scrie Soranei, prietena ei cea mai bună, pentru a o ţine la curent cu ultimele (de fapt primele ) ei aventuri:

Dragă Sorana,…

Sper că v-am făcut destul de curioşi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

”Love story pe Camino de Santiago” – carte în lucru

Capitolul al …-lea

Aviles – Soto de Luina

 

 

Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar totodată veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit să ies din oraş când deja se lumina de ziuă, nu e deloc un oraş mic, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini, sunt ori la muncă, ori stau și mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

   Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui, ritmul meu i se pare prea încet, aşa că ne luăm rămas bun pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung din nou într-un orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost la Cluj, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

   Stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

   Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

   Ajung la Soto del Barco, o localiate micuță, dar cocoțată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar și servit de o barmaniță drăguță, care alături de o salată și o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmanița), mi-au inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

   La ieșirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orășelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuți de vreo două tinereți, dar foarte bine dispuși și cu o alură sportivă. Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, așa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi, ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, am rămas singură să mă lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torențială și cât nu ți se îmbibă hainele și de jos în sus.

   Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau o vreme pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă și mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgețile, așa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferență de nivel de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiți și supărați, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

   O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aș putea deveni. După ce trec pe lângă niște tufișuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o mașină ce oprește exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbești apa-ți va inunda gura, dar totuși îl întreb pe șofer câți kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung și unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

   Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o mașină cu două locuri, în spate e pentru marfă) și să urc în mașină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toți, dar toți kilometri pe jos, iar acum, am impresia că trișez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul și să urc în mașină, la căldură. Mă gândesc că așa o șansă nu primește oricine, poate e un semn divin, așa că fac manevrele necesare și mă trezesc pasager, în loc de pelerin…

   Călătoria a durat foarte puțin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puțin două ore. M-a lăsat la doi pași de albergue, unde suedezul ajunsese deja și mă privește contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar și pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalți pelerini la bar, pentru ștampila pe credențial și pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, așa că o mică diversiune, cu mașina, nu e mare lucru.

   La bar, un cuplu în vârstă, un moș și-o babă, bine amețiți, joacă păcănele. Încerc să le fac o poză, dar nu reușește prea grozav.

   Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate și mâine iar voi avea extragreutăți de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună, la care am participat și eu cu mâncarea tocmai achiziționată.

   Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aș fi ajuns dacă mai trebuia să merg încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, pentru a acumula un pic de căldură. Brrr! Ce bine ar fi să fii și tu aici, precis ai spune un banc și ne-am încălzi râzând…

Noapte bună, îți urează peregrina Dafina”

   

   Toată lumea doarme, iar luna, ieșită de după un nor somnoros, le luminează fețele obosite și mulțumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulțumiți cu toții, au ajuns cu un pas mai aproape de țelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranță, la capătul lui, vor fi cu toții pelerini.”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Fragment din cartea ”Pășind prin spinii trandafirilor”, care a luat drumul editurii…

                                                     Capitolul al IX-lea

                                                        Complotul

    După ce i-am expediat mamei scrisoarea, nu trece mai mult de o săptămână până când mătuşa Maria, sora tatei, vine să mă vadă la cămin. Ea locuieşte în Bucureşti, dar n-a venit niciodată să mă caute, de când sunt studentă.

    • ”Vai, Sofia, ce fată frumoasă te-ai făcut! Mă ia ea pe departe. N-ai mai trecut pe la noi în ultima vreme.. (Fusesem doar de două ori, în toamnă, apoi nu mai avusesem timp de vizite, învăţatul îmi ocupa tot timpul. Ştii, mi-a zis maică-ta să-ţi spun să mergi urgent până acasă, bunica ta e cam bolnavă.”
    •    Vorbele ei mă sperie de-a binelea, mă întristez subit, cu gândul la minunatele clipe petrecute la bunici, împreună cu fraţii mei, când bunica ne gătea toate bunătăţile din lume, iar bunelul intra în jocul nostru de parcă am fi fost cu toţii de aceeaşi vârstă, aşa că o chestionez intrigată pe mătuşa, despre boala bunicii.
    • ”Nu mi-a spus prea multe, doar că să te duci acasă, cât mai repede. Poate n-o fi ceva atât de grav…”
    • ”Atunci, de ce trebuie să merg atât de urgent acasă, eu tocmai am nişte lucrări de predat, nu pot pleca aşa, cu una cu două, doar dacă…”
    • ”Da, da, fată, du-te acasă şi nu mai pune atâtea întrebări fără rost, o să te dumireşti tu acolo.”
    •                                               ***
    •    Da, bunica, câte clipe frumoase am petrecut alături de ea, cât am râs şi câte poveşti ne spunea, era cea mai grozavă bunică, din toate câte au fost vreodată”, se gândeşte Sofia, înainte de a cădea din nou în puţul amintirilor…Din depărtarea vremurilor trecute, chipul bunicii, tânăr pe atunci, îi surâde jucăuş, parcă o îndeamnă să se înfrupte cu bucatele ce le-a făcut cu mult drag, special pentru ea.
    •    Vorbele mătuşii mi se par şi mai ciudate acum, dar e prea complicat să dau un telefon acasă, ( cu aviz telefonic peste cel puţin trei zile, apoi să merg la poştă şi să aştept ore în şir, până primesc legătura), aşa că voi pleca la sfârşitul săptămânii, cu speranţa că a fost doar o alarmă falsă în ceea ce o priveşte pe bunica. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut în acel moment că buclucaşa mea scrisoare îmi va pricinui atâta rău, furându-mi din timpul preţios al tinereţii mele. Zicătoarea aceea: ”de-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”, a fost parcă menită să reflecte întocmai cele ce, peste scurt timp, mi s-au întâmplat.
  • Amândoi stau gravi pe peron, apuc să-i studiez un pic înainte ca ei să mă observe şi brusc, îmi dau seama că ceva foarte rău e pe cale să se întâmple, sau s-a întâmplat deja. Nu, nu s-a întâmplat, poartă haine obişnuite, nu de doliu, deci bunica e încă aici, n-a plecat în lumea de dincolo, cum ne tot ameninţa ea încă de când eram copii şi n-o ascultam deloc. Totuşi, sunt atât de serioşi şi caută cu atâta asiduitate printre călătorii care coboară ca să mă vadă şi pe mine, încât mi se face pielea de găină. E clar că nu-i a bună, dar nu-mi dau seama ce poate fi…
  •    Vagonul meu a oprit la vreo 50 de metri de locul în care părinţii mei sunt parcă înfipţi în pavajul peronului pe alocuri presărat cu gropi care dau bătaie de cap unor călători ce cară bagaje grele după ei.
  •    Trenul opreşte încetişor în staţie, unde tata şi mama, împreună, mă aşteaptă emoţionaţi, de parcă aş veni cel puţin de la Paris. Mi se pare puţin straniu că sunt amândoi pe peron, de obicei, când am mai venit de la Bucureşti, mă aştepta doar tata, iar mama era acasă, făcând ceva bun de mâncare, ”că doar vine studenta”, cum se răzgâiau fraţii mei, mai în glumă mai în serios, când intram pe poartă.
    • Mamă, tată, ce-i cu voi, amândoi, aici? Sau, ce-i cu voi aici? De unde ştiaţi că voi veni azi?
    • Păi, nu ştiam, dar te aşteptăm de trei zile, îmi dezleagă mama doar o parte a misterului din cauza căruia se află în gară exact la data şi ora sosirii mele.
    • Şi bunica? Ce face bunica? Mi-a spus mătuşa Maria că nu e prea bine…
    • Aaa, exclamă tata, un pic surprins, ea e bine… e mai bine acum, spune el, luând seama la propriile-i cuvinte, când mama se uită chiondorâş în direcţia lui. Da, da, e mai bine, dar a fost destul de rău…
    •    Am impresia că jucăm o scenetă, în care n-am nici cea mai vagă idee care o fi rolul meu.
    • Bine, atunci care era urgenţa cu venirea mea acasă?
    •    Cei doi se privesc doar o fracţiune de secundă, dar destul încât să fiu sigură că ceva se întâmplă, un lucru care, deocamdată, îmi este ascuns.
    • Lasă că vorbim acasă, eşti şi tu obosită, doamne ce bine-mi pare că ai venit acasă, mi-era dor de fetiţa mea! Continuă mama, dându-mi de înţeles că nu e momentul pentru discuţii serioase şi importante acum.   Oraşul mi se pare mult mai mic, impresie pe care n-o avusesem niciodată, atunci când locuiam aici. Micul parc din centru, cu copaci seculari şi iarba ce abia începe să înverzească, este doar un pui faţă de parcurile din Bucureşti, imense şi pline de bănci cu îndrăgostiţi… Ce-mi veni oare tocmai acum, acel gând pe care vreau să-l uit, cu singura mea întâlnire, terminată în mod lamentabil şi fără nicio urmare? Parcă citindu-mi gândurile, mama mă întreabă aparent neinteresată de răspunsul pe care i-l voi da, dar de fapt, numai ochi şi urechi:
    •    Înţeleg că, cel puţin pentru moment, n-o să scot nimic de la ei, aşa că-mi ridic micul bagaj cu care venisem, pe care tata, ca un adevărat cavaler, mi-l ia din mână, apoi ne îndreptăm voios spre casă, povestind de câte toate se mai întâmplaseră în mica urbe de când eu mă făcusem bucureşteancă.
    • Ei, dar ce mai face băiatul acela, Sergiu?
    • Să ştii că ne-a plăcut scrisoarea ta, mai ales partea aceea cu ”caisele”… sau cu piersicile? continuă şi tata, iar eu nu-mi dau seama dacă e serios, sau glumeşte.
    • Aa, nimic, nu mai ştiu nimic de el, a fost aşa, o întâlnire şi… gata!
    • Şi nu v-aţi mai întâlnit, pe urmă?
    • Nuuu! Nici nu mi-a făcut cine ştie ce impresie, de fapt.   Ziua trece fără ca eu să aflu motivul pentru care am fost chemată de urgenţă acasă, iar mâine, fiind duminică, mama mă anunţă că vom avea musafiri la masă, fără a-mi mai da şi alte detalii. Mă simt de parcă aş face parte dintr-o familie de mafioţi, unde secretele şi răsturnările de situaţie sunt la ordinea zilei. Fraţii mei sunt deosebit de rezervaţi, nu se poartă nici pe departe ca altă dată, dar pun acest lucru pe seama faptului că acum mă cred o domnişoară din Bucureşti, nu mai sunt doar sora lor mai mare căreia îi jucau tot felul de feste, abia acum câteva luni.
    • În camera mea, pe pat, găsesc o rochie nouă, cu un imprimeu de primăvară, flori de trandafiri roz, pe un fond de culoarea untului…Mi se pare ciudat faptul că mama a stat să coasă rochia în loc să se ocupe cu treburile gospodăriei, care şi aşa îi iau destul timp, iar acum nu este niciun eveniment, sau poate nu ştiu eu… Cobor îmbrăcată cu rochia cea nouă, iar mama mă priveşte cu lacrimi în ochi, iarăşi nu-mi dau seama de ce…
    •    Părinţii mei se privesc din nou parcă încurcaţi şi speriaţi, dar, s-ar părea că au de făcut un lucru de care nu mai sunt atât de siguri că e necesar, însă sunt nevoiţi să-l ducă la bun sfârşit, nu mai este cale de întoarcere. Acesta a fost încă unul dintre numeroasele mele momente de premoniţie, mi s-a întâmplat adeseori, de-a lungul vieţii, să am clar în minte o idee sau o situaţie, fără ca nimeni dintre cei din jur să-mi fi spus ceva concret. Drumul spre casă a devenit deodată neinteresant, noroc că mai sunt doar două străzi şi am ajuns. Fraţii mei stau în faţa casei, iar întâlnirea cu ei este singurul moment ce mi se pare adevărat, de când am coborât din tren.
    • Ce ai, mamă, că nu merg spre altar, doar probez rochia pe care mi-ai făcut-o şi care-mi place foarte mult, dar nu-mi dau seama deloc de ce te-ai obosit s-o coşi aşa, fără un motiv serios.
    •    Mama începe să plângă de-a binelea, de parcă vorbele mele ar fi ars-o, nu altceva. Parcă-mi vine şi mie să plâng, dar eu nu ştiu de ce, cel puţin deocamdată… Mama îşi revine prima, îşi şterge lacrimile cu şorţul, iar în timp ce se întoarce în bucătărie, îmi mai zice doar:
    • Să te îmbraci mâine cu rochia asta, îţi vine foarte bine.
    • Dar ce musafiri atât de importanţi avem, încât să îmbrac o rochie nouă? Eu voiam s-o iau la Bucureşti, acolo am mai multe ocazii să mă îmbrac frumos. Mai merg la teatru, la operă… visez eu cu ochii deschişi, dar mama îmi taie avântul, cu o precizie de bisturiu:
    • Mai vedem noi cum mai e cu Bucureştiul, deocamdată, eu te rog să îmbraci rochia asta mâine, crezi că poţi face atâta lucru pentru mama ta?
    • Da, sigur, iartă-mă, nu voiam să te supăr, încerc eu să aplanez un conflict ce apăruse din senin, ca un norişor ce zburdă fericit pe cer, iar în cinci minute, se transformă într-o urgie ce se vântură de la un capăt la celălalt al orizontului. Mai adaug doar aşa, fiindcă tot mi se pare ciudată povestea cu bunica:
    • Dar la bunica mergem azi, sau mâine? Că doar n-oi fi venit degeaba de la Bucureşti…
    • Lasă că mai vedem, deocamdată, avem altele pe cap. Mergem şi la bunica, dar nu azi!   Urc în camera mea, mă îmbrac cu haine de casă şi nu mai ies până seara, am o mulţime de învăţat pentru săptămâna viitoare.
    •                                                          ***
    •    Mama se aude dereticând, gătind, mai ceva ca la Paşti, dar cum mie nu-mi spune nimeni nimic, mă resemnez să aflu mâine marele mister care m-a adus de urgenţă acasă şi care mă pune să îmbrac o rochie nouă…
    •    Cuvintele mamei mă cam sperie. Dacă nu mergem azi, iar mâine avem musafiri, ea nu ştie că mâine seară trebuie să fiu în tren, spre Bucureşti? Încerc să nu mă mai gândesc, oricum nici cea mai îngrozitoare ipoteză a mea n-ar fi fost mai aproape decât un an lumină de ceea ce mi s-a întâmplat cu adevărat.
  • Astăzi este înmormântarea, sare Sofia arsă din pat, iarăşi speriată că a dormit prea mult. Şi Miruna, vine Miruna!   Fiecare dintre ele ştie undeva în subconştient că viaţa celeilalte nu e atât de roz cum pare, dar preferă să se mintă că sunt bine, că totul este aşa cum trebuie să fie. Acum se vor întâlni, întâlnire care, în mod inevitabil, le va obliga să dea un pic la o parte din vălul sub care-şi protejau vieţile, un pic de adevăr trebuia să iasă la lumină, altfel, la ce bună toată întâlnirea lor? Da, şi înmormântarea… uitase complet de înmormântare, devenise motivul neesenţial al faptului că Miruna călătorea mii de kilometri… i-ar fi plăcut mai mult să vină de dragul lor, al celor rămaşi acasă, nu doar din obligaţia de a asista la înmormântare.

 

  •    Amintirile revin din nou, parcă ar trăi două vieţi în paralel, dar la vârste şi nivele de înţelegere diferite…
  •      Bucuria revederii fiicei rătăcitoare este din nou umbrită de motivul întoarcerii ei în ţară, pentru câteva zile, desigur, dar destul pentru a petrece timp împreună, pentru a se simţi din nou mamă şi fiică, nu două cunoştinţe, care, sporadic, vorbesc la telefon. Vrând-nevrând, depărtarea ucide relaţiile, fiecare ducându-şi viaţa pe continentul ei, cu preocupările de zi cu zi şi cu bucuriile şi supărările inerente, mama şi fiica nu-şi mai povestesc totul, trec prin filtrele minţii ceea ce trebuie sau nu trebuie să ştie cealaltă, ca să n-o supăr, să nu sufere, să nu… De ce s-o încarc cu decepţiile mele, se gândeşte fiica, sau, de ce să-i mai spun despre durerea mea de spate, îşi spune mama. În lumea perfectă pe care şi-o zugrăvesc una alteia, adevărul este întotdeauna alb sau negru, uitând complet de tenta de gri pe care acesta o are mai tot timpul.

Cam… atât!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi