Foamea e cel mai bun bucătar

Privind la copiii din ziua de azi, care mănâncă doar ce, când și cât vor, mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când eu aveam vreo 8 ani, iar fratele meu, 2.

Era o minunată zi de sfârșit de august, soarele nu mai era atât de dogoritor, dar întreaga natură era încă în putere, așa, ca un om sănătos, pe la 45-50 de ani.

Încă de dimineață, mătușa (sora bunicii) ne promisese că ne duce undeva, dar ca să fim cuminți toată ziua și să nu facem vreo boacănă, ne lăsase în suspans asupra locului în care vom merge.

În sfârșit, pe la 12, ne zice să ne pregătim, că plecăm. Când ești copil, o excursie la nici un kilometru, la o fâneață care era a mătușii, e o aventură grozavă. Ea avea ceva de lucru acolo, iar noi, ne puteam zbengui în voie. Ce bine-i să fii copil, nicio grijă nu-ți împovărează umerii! Din prevedere, mătușa a luat o bucată mare de pâine neagră, parcă acum îi simt mirosul și gustul dulce, inconfundabil. Pe vremea aceea, în pâinea neagră se puneau cu adevărat tărâțe, nu ca acum, când, cu cât e mai neagră, îți poți închipui doar că are mai mult colorant. A mai luat mătușa și un borcan cu pastă de măceșe, ca să ne ”îndulcim” cât are ea treabă la câmp.

Când am ajuns acolo, după un drum de vreo 15 minute, brusc ni s-a făcut foame. Eram asemeni călătorilor care pleacă undeva cu trenul, dar nici n-au urcat bine, că se apucă de mâncat. Cred că e ceva psihologic, mâncarea te liniștește, te leagă cumva de ”acasă”, n-am idee de ce ți se face atât de repede foame, când pleci la drum.

Mătușa adusese și o pătură pe care a întins-o pe iarba cosită și ne-am pus pe ospăț. Am rugat-o să ne curețe pâinea de coajă, s-ar părea că și copiii de acum o jumătate de veac aveau răsfățurile lor. Mătușa s-a conformat, am mâncat până ne pleznea burta, apoi ne-am ocupat cu joaca.

Din întâmplare, ceea ce avea de făcut mătușa acolo a durat mai mult decât se aștepta, dar nici nu voia să lase lucrul neterminat, așa că, după vreo 2-3 ore, văzând că nu suntem gata de plecare spre casă, ne-am dus la ea spăsiți, iar eu am întrebat-o dacă a aruncat cumva cojile de la pâine. Cum să le arunce, doar e păcat să arunci pâinea, (mătușa știa asta, doar fusese morăriță, moștenind moara de la mama ei, străbunica noastră.)

Fericiți că mai aveam cojile, le-am mâncat până la ultima și cu ultimul strop de pastă de măceșe din borcan. Parcă erau chiar mai bune decât fusese pâinea fără coajă!

Ei, apoi am mers acasă, unde mătușa a povestit cu mare haz întâmplarea, care a rămas în istoria vorbită a familiei.

Mătușa nu mai este de mult, dar această amintire a rămas una dragă inimii mele.

Din păcate, mai sunt și în zilele noastre copii care se culcă flămânzi și nu cred că amintirea acestor zile va fi una fericită, pentru ei.

Manuela Sanda Băcăoanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s