Încă nu știu cum se va numi această carte și dacă o voi publica vreodată, tot ce simt acum, este că trebuie să scriu, altfel nu mă pot elibera de durerea imensă datorată dispariției din această viață a mamei mele.  

”Masha continuă să mă privească, în timp ce Gelu deschide ușa camerei:

– Masha, azi vei dormi afară, cred că știi asta, nu?

– Sunt sigură că știe, altfel n-ar fi fost toată ziua atât de tristă și n-ar fi umblat cu coada între picioare mai tot timpul.

     Singurul ei traseu în ultimele ore a fost între bucătărie și camera care pana acum 10 zile, era a mamei. Nu vrea să iasă în curte nici moartă, se ascunde sub bancheta din bucătărie, ceea ce n-a făcut niciodată, în toată viața ei.

    O vecină s-a oferit să o hrănească atunci când voi fi plecată, dar marea problemă este dormitul, Masha doarme în casă de când avea doar câteva luni, în urma accidentului în care a fost lovită de o mașină. Era doar o cățelușă neștiutoare, habar n-avea ce pericole o pândesc dacă iese din curte. Văzându-l pe cealaltă parte a străzii pe Chino, bătrânul nostru câine, a vrut să alerge spre el, dar înainte de a-și putea da seama ce i se întâmplă, o mașină ce venea în viteză a aruncat-o cât-colo, transformând-o într-o clipă într-o cârpă aproape fără viață. Doar străduința și devotamentul mamei au salvat-o. Ea a îngrijit-o cât de bine a putut, o scotea afară pe brațe, iar Masha învățase să se avânte pe lăbuțele din spate pentru a fi mai ușor ridicată, n-a făcut niciodată murdărie în casă fiind foarte curată, mult mai curată decât unele ființe umane. A rămas doar cu lăbuța din dreapta din față parcă ceva mai slabă, iar atunci când este frig, cu siguranță o doare, o ține îndoită și nu se prea sprijină pe ea. Eu am salvat-o aducând-o acasă, dar cu siguranță ceea ce a făcut mama a fost mult mai mult și mai important.

    În ultimele zile, cu toții i-am tot spus că va dormi afară, că va sta singură, dar nu ne închipuiam că ne și înțelege. Ea ne privea neliniștită și tristă, însă durerea noastră era mult prea mare, pentru a ne mai păsa și de durerea unui câine. Astăzi însă, parcă a înțeles că s-a împlinit un soroc, că ceva rău i se va întâmpla dacă iese afară, așa că face tot posibilul să stea în casă. Bărbații familiei i-au amenajat vechea căsuță a lui Chino, are acolo plapumă și pernă umplută cu lână, ba și o căciulă de miel. Pe la amiază i-am pus o chiftea fărâmițată în căsuță, dar nu intră după ea, se întinde cât poate, apoi iese repede, de parcă i-ar fi teamă că vreau s-o închid acolo.

   Acum o momesc din nou cu o chiftea, dar n-o pot face să părăsească holul. Merg să pun chifteaua în căsuță, apoi mă apucă așa o jale, gândindu-mă la toate lucrurile care până nu demult erau banale, iar acum sunt imposibil de făcut, cum ar fi să cânt împreună cu mama, să vorbim vrute și nevrute și chiar să avem păreri contradictorii. Brusc, îmi dau seama că mama nu ar vrea s-o părăsesc pe Masha, n-ar vrea ca ea să doarmă singură în curte, acum, când iarna e la un pas. Cu lacrimi cât roata carului rostogolindu-mi-se pe obraji, o iau pe Masha în brațe și-i șoptesc:

– N-o să te las singură, te iau cu mine, la Cluj. Vedem noi cum ne descurcăm, cred că mama și-ar fi dorit asta pentru tine.

   Masha mă privește în primul moment neîncrezătoare, ca și când ar spune:

– Nu cred, zici acum așa, ca să mă faci să ies în curte și să mă părăsești acolo…

   Dar eu continui s-o mângâi, iar tonul cu care-i vorbesc probabil o face să simtă că norocul ei s-a schimbat, n-am idee ce s-a întâmplat în capul ei de cățel, cert este că Masha începe să dea din coadă și devine din nou cea pe care o știam dintotdeauna.

– Masha, mergem afară? Hai, du-te să-ți mănânci chifteaua!

    Eu și Gelu rămânem uimiți când Masha părăsește casa fără nicio frică, dă o raită prin curte, apoi merge la căsuță, pentru a se înfrupta cu chifteaua mărunțită. Seara decurge cu mai puțină tristețe, acum că am luat această hotărâre, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Oricum, n-aș fi stat liniștită departe, știind că Mashei îi este frig, somn sau frică.

   Masha a dovedit încă o dată că este un câine extrem de inteligent și că este capabilă de sentimente, atunci când, stând în fața mea și privindu-mă intens, a scos un mic mârâit, aproape imperceptibil. Fratele meu și cu mine o privim contrariați, în primul moment nu ne dăm seama ce vrea să ne spună, dar instantaneu îmi aduc aminte că mama îmi povestea că noaptea, dacă voia să iasă afară, Masha venea aproape de urechea ei și scotea un mic scâncet. Mi-au dat lacrimile când am realizat că ea a transferat asupra mea relația pe care o avea cu mama, dragostea și recunoștința pe care i le purta ei. Scâncetul se repetă, o întreb dacă vrea să iasă afară, iar drept răspuns, se repede veselă la ușă. Sufletul unui câine n-o fi asemeni sufletului unui om, dar sunt convinsă că e mult mai curat și mai plin de iubire decât sufletele multor oameni.

– Ei, acum trebuie să mai rezolvăm niște probleme: s-o duc la veterinar ca să văd dacă nu are vreun vaccin restant, să facem o excursie cu mașina ca să mă asigur că nu are rău de mișcare și să-i facem o baie… Aceasta va fi sarcina cea mai greu de îndeplinit, dar sper s-o ducem cu bine la bun sfârșit.

    Ne face bine să ne gândim la problemele Mashei, să mai schimbăm registrul, cu toate că și aceste probleme au apărut tot din pricină că mama nu mai e.

– Masha are nevoie de zgardă, lesă, pătuț, veselă… adaugă Gelu, bucuros că-și poate manifesta dragostea și pentru altcineva, fiindcă atâta timp cât a trăit mama noastră, i-a cumpărat tot ce ar fi putut să-i facă viața mai ușoară… Cu laptopul pe genunchi, caută acum lucruri pentru Masha… mama nu mai are nevoie de nimic, din această lume.”

Manuela Sanda Băcăoanu