Arhivele lunare: mai 2022

Lansare de carte la Lupșa

Deoarece afișul oficial de la editură întârzie, mă gândesc să vă anunț eu, prin mijloace proprii, că am marea plăcere de a vă invita la prima întâlnire cu cititorii și lansare de carte, ce va avea loc la Lupșa.

Se va întâmpla sâmbătă, 21 mai, la ora 13, la Școala Generală Dr. Petru Șpan, din comuna Lupșa.

Moderator: Remus Octavian Câmpean (ROC)

Invitată online: Silvia Grigore

Toți cei care vor dori să spună câteva cuvinte despre cărțile mele, sunt invitați s-o facă. (Numai să nu spună de rău).

Vă aștept cu drag și cu nerăbdare, să-mi fiți alături!

Manuela Sanda Băcăoanu

Salată Felix

Deoarece la Felix am mâncat (nu am servit) o salată de varză cu morcovi foarte bună, m-am gândit să dau acest nume salatei pe care am făcut-o eu acasă, mult îmbunătățită.

Felix 1

Varză proaspătă (am găsit din aceea crudă, foarte bună, un pic aerată, nu din aceea cu care-și poți provoca o fractură, dacă o scapi pe picior). morcov, roșii cherry, o lingură de in măcinat, oțet balsamic, piper, o cutie de năut fiert, o bucățică de tofu tăiat cubulețe.

Varza și morcovul mărunțite prin metoda pe care o avem la îndemână: răzătoare, blender, cuțit, etc.

Am amestecat toate ingredientele, nu am adăugat sare deoarece tofu este sărat.

Am ornat salata cu ciuperci champignon maro, prăjite în tigaie, fără pic de ulei.

Bună de tot!

Felix 2

Venind la Lupșa, am îmbunătățit și mai mult rețeta.

Frunze de rucola, spanac, varză verde, morcov, măsline verzi, o lingură de in, oțet de pe ardeii iuți puși la murat în toamnă, o frunză de leuștean, o lingură de semințe de floarea soarelui. La aceasta nu i-am mai făcut poză, am mâncat-o prea repede. Măslinele se pot pune tăiate sau mărunțite. O bunătate!

Cu puțină imaginație, poți folosi cam tot ce ai prin frigider sau, în cazul fericit, prin grădină, pentru a mânca sănătos și a da cu flit bătrâneții și problemelor ei.

Poftă mare!

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupșa și ispita… civilizației

Mda, de ispita turismului s-a tot vorbit în legătură cu Lupșa, dar poate ar fi util ca mai întâi, să ajungă și civilizația pe la noi.

Atâta timp cât gunoaiele sunt aruncate nu numai pe malul Arieșului și a afluenților săi ci chiar în vârf de munte, duse acolo de oamenii ”civilizați” ai comunei, pentru a nu plăti taxa de gunoi menajer, care, după mine, este de-a dreptul modică.

Oare ce ar putea admira mai întâi turiștii urcați pe doritul pod de sticlă? Poate priveliștile minunate, gunoaiele de pe Arieș și cele pe care nu le poți vedea atât de ușor, decât dacă urci pe coamele domoale ale munților, iar acolo… surpriză:

Într-adevăr, nu este o surpriză plăcută, dar tot surpriză se cheamă a fi.

Vă spuneam în urmă cu ceva timp că sunt entuziasmată că am primit saci pentru reciclare selectivă. Cu toată responsabilitatea, timp de o lună am adunat plasticul în sacul adecvat, ba am și spălat recipientele, ca o persoană ce dorește binele mediului și al celor din jur.

Când sacul s-a umplut, l-am pus lângă pubela cu gunoi menajer și… altă surpriză: a fost pus alături de celelalte deșeuri, indiferent de natura lor. Bineînțeles că n-am mai primit alt sac, dar nici utilitatea lui nu o văd, atâta timp cât gunoiul nu se adună selectiv.

O altă bilă albă, ar fi că au apărut coșuri pentru gunoi stradal. Ar trebui însă să fie niște coșuri inteligente, care să te tragă de mânecă, dacă arunci ceva pe jos. N-o fac, așa că rămâne tot în seama mea și a vecinilor să adunăm după civilizații consăteni. Măcar acum putem pune gunoiul în coșul de pe stradă, nu în propria pubelă, ca până acum.

Coșul e frumos, nu-i vorbă, dar, pentru ca peisajul să fie un pic deteriorat, o mână de om ”civilizat” a spart oglinda din intersecție. La ce ne mai trebuie, că nu-i a noastră, nu-i așa? Am observat că e spartă tocmai când mă pregăteam s-o spăl, (mai fac asta din când în când), ca să se vadă mai bine. Ghici ce, acum se vede ditamai gaura…!

Poze cu mizeria de pe lângă Arieș nu mai atașez, este un subiect atât de dezbătut și tot nerezolvat, încât mi se face lehamite.

Ei, cam asta ar fi, m-am răcorit un pic. Acum, a fost de rău, altădată, să sperăm că va fi de bine. Nu poate fi de bine, atâta timp cât gunoiul este ascuns sub covor (la propriu și la figurat).

Să aveți o seară de duminică frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

La Felix

Săptămâna trecută am fost la Felix pentru o zi. A fost prima noastră ieșire din ultimii doi ani, dar ne-am promis să nu mai lăsăm să treacă încă doi, pentru o altă zi de vacanță.

Am făcut un drum mai lung de la Cluj la Lupșa, în sensul că am ocolit pe la Băile Felix. O să întrebați de ce n-am stat mai mult. Păi, în primul rând pentru că Masha era deja singură de două zile, apoi, pentru că eu nu pot sta prea mult în același loc, ca să fac aceleași lucruri. De aceea e frumos pe Camino de Santiago, acolo ești în fiecare zi în altă localitate, vezi lucruri noi, trăiești sentimente diferite și te cazezi în alt albergue.

Pot spune că a fost o zi perfectă, ștrandul aproape gol, fără înghesuială în bazine sau la masă. Soarele a fost toată ziua filtrat de nori, așa că nu m-am ferit deloc, umbrela fiind doar pentru Ștefan. Dar, ce să vezi, seara eram bronzată.

Ce pot spune, după o zi în care faci alte lucruri decât în mod obișnuit, te simți încărcat cu energie și poți începe o nouă săptămână cu forțe noi.

Manuela Sanda Băcăoanu

Lupșa înflorindă

Ieri, a fost 1 Mai.Pentru a sărbători cum se cuvine această zi, ne-am zis: hai să facem o excursie.! (Ceea ce, între noi fie vorba, nu este ceva ce facem doar de 1 Mai…)

Zis și făcut! Ziua se anunța superbă și-a fost tot așa până am ajuns la releul de la Hădărău, când a început să se înnoreze. Nori răzleți însă, chiar fotogenici, aș putea spune. După ce am căutat un pic drumul ce duce după Mărgaia și bineînțeles că l-am și găsit, dar destul de puțin umblat, tufișurile îl vor ascunde în scurt timp, am început urcarea…

Eu nu mă pot minuna de-ajuns cât de bine arată Lupșa de aici, se vede de la un capăt la celălalt, de la Valea Lupșii la Hădărău. Pomii înfloriți îi dau un aer de sărbătoare, iar în fundal, maiestuos, Muntele Mare, ca un bătrân înțelept, cu fruntea acoperită încă de zăpadă, ne privește prietenos.

Doamne, în ce locuri frumoase trăim! Oare suntem în stare să ne dăm seama de acest lucru?

Urcăm mai sus și, ce să vezi, Vârful Curcubăta se zărește în depărtare, purtând albeața zăpezii pe creștet. Suntem pe culme, în dreapta e satul Curmătură, cu cele câteva case presărate printre pomii înfloriți.

După o porțiune de drum mai accesibilă, iată că apare o urcare ”de zile mari” prin pădurea care se trezește la viață, cu păsărele care ciripesc vesele în dimineața de Întâi de Mai.

Iar o porțiune ”de parc”, cu drum prin iarba de un verde crud, aproape bacovian, apoi iată, șura pe care o știu aici de ani de zile, încă e în picioare și poate chiar folosită. Aici sunt două drumuri, unul urcă, iar celălalt, spre dreapta, trece pe sub șură. Îi zic lui Ștefan să mergem spre dreapta, dar el urcă, așa că mă iau după el, cu toate că am un sentiment de deja-vu, parcă am mai mers o dată pe acolo și n-a fost cea mai bună alegere…

Mergem și mergem, Masha e în culmea fericirii, am luat-o și pe ea, considerând că drumul nu va fi foarte lung. Scopul nostru este să ajungem pe Valea Șesii, apoi, să ne întoarcem pe drum și pe calea ferată transformată în potecă, înapoi acasă.

Suntem cam în întârziere, Ștefan trebuie să plece la Cluj, așa că el o ia de-a dreptul, să coborâm prin pădure. Eu că nu, or fi hățișuri, am o experiență nu tocmai plăcută de acum câțiva ani, când am hălăduit singură prin pădurea din apropiere de Cheile Vălișoarei, dar m-am rătăcit. (Ziua în care m-am rătăcit).

De gura mea, revenim din nou la drumul care, surpriză, se termină brusc, într-un hățiș. Ei, abia acum îmi amintesc că și acum vreo 10 ani, am pățit la fel. Gata, nu mai avem de ales, la vale prin pădure, noroc că e destul de rară și fără plante cu țepi, care să ne agațe și să ne oprească din drum.

Eu mai fac poze, mă bucur de soarele eliberat într-un final de norii care s-au îndreptat spre alte zări, pădurea de fag e încântătoare, frunzele foșnesc sub tălpile mele, dar… n-am idee încotro a luat-o Ștefan. Tot făcând poze și tot coborând, l-am pierdut din vizor. Ștefaaan! strig de mai multe ori, din toți bojocii, dar, nimic. Culmea, apare Masha, care era cu el (probabil îl considera câinele alfa din haita noastră, fiind mereu primul), dar cumva din spatele meu. No! Mai fac câțiva pași în direcția mea de deplasare, când aud: Manuelaaa! Era fix de-acolo de unde venise Masha. Bun! Întoarcere cu 90 de grade și revizuirea traseului. Acolo unde mergeam eu, ajungeam într-o râpă, care dădea în Arieș. Nu era tocmai cea mai fericită variantă.

Ei și după ce era să calc un șarpe gri, care tocmai traversa prin fața mea la marginea unui pârâu din care, în sfârșit, Masha-și poate reface proviziile de apă, urmând pârâul, ajungem pe un drum… UN DRUM! Numai cine nu s-a rătăcit niciodată, nu înțelege bucuria de a găsi, în sfârșit, un drum, după mersul ”din copac în copac” și alunecatul pe frunze veștede.

Poate dacă luam varianta prin dreapta de la acea șură, veneam exact pe drumul acesta, dar… mai aveam nevoie de o aventură și de puțină adrenalină, că doar e 1 Mai, nu-i așa?

Apoi, nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Ah, ba da, am întâlnit un măgăruș, ale cărui răgete ne-au petrecut pe o porțiune de drum.Ștefan a luat-o mai repede la picior după ce am ajuns în Valea Șesii, iar eu cu Masha, mai domol. Ba am mai dus-o și în brațe, că începuse să șchiopăteze. Să cari 12 kilograme de câine nu e de colea, dar mi-a tare dragă, așa că, șontâc-șontâc, am ajuns și noi acasă, la timp pentru a ne lua rămas-bun de la Ștefan.

Eh, cam asta am făcut noi, de 1 Mai.

S-auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu