Ieri pe la amiază, ne-am gândit să mergem și noi la Negrileasa, la sărbătoarea narciselor., împreună cu vecina Mariana. Eu aveam doar amintiri vagi cu acest eveniment, cred că am fost o singură dată, când eram prin clasa a treia.

Apoi, îmi aduc aminte că o perioadă nu s-a mai ținut, deoarece narcisele nu au mai înflorit. Înghețaseră sau nu știu ce li se întâmplase.

S-ar părea însă că acum asistăm la un soi de invazie a narciselor, acestea împrăștiindu-se pe mai multe dealuri, ba au coborât până în sat, în spatele caselor oamenilor.

Este nemaipomenit să vezi coame întregi de munți împodobite cu suavele și mirositoarele narcise. Ei, dar ca să ajungi acolo, e musai să ai parte și de un pic (mai multă) adrenalină. Am mers noi cu mașina până la Bucium (nu mai știu care dintre ele), când la o intersecție, poliția ne îndruma spre dreapta, pe drumul de urcare. Am înțeles că erau variante diferite pentru urcare și coborâre. O luăm cuminți în direcția indicată, abia acum observând că avem în față un lung șir de mașini, care… dintr-o dată, se opresc. Și stăm.

Cum mie nu-mi place să stau și să nu știu ce se întâmplă, o iau pe jos pe lângă mașinile care stau aliniate una în spatele celeilalte. Bună idee să se coboare prin altă parte, deoarece aici nici nu este loc pentru două mașini. Merg ce merg, depășesc vreo 60 de mașini, apoi mi se revelează misterul: urma o pantă foarte abruptă, asfaltul se terminase de ceva vreme, iar mașinile trebuia să păstreze 10 m între ele, ca nu cumva uneia să-i vina-n minte s-o ia la vale și să se pupe cu cea din urma ei. Nu c-ar fi făcut-o cu voia, dar mai mureau motoarele, mai patinau pe pietrișul drumului… Hmm… ce-i de făcut?

Urc toată panta, să văd cum e… E cam rău. Mașina noastră n-a fost în viața ei pe un asemenea drum, e domnișoară de oraș, nu capră de munte. Dau să-l sun pe Ștefan, să întoarcă el cum o ști, că aici nu-i de noi. Haha! Nu este semnal! Hai fuga la vale, că Ștefan o fi spumegând. Încep să număr mașinile de a coadă, iar a 17-a, era a noastră. Da, Ștefan era nervos nevoie mare, dar acum intrasem într-o horă pe care trebuia s-o jucăm, nu mai aveam de ales.

Cu încurajări pentru șofer și mașină, iaca trecem de panta buclucașă cu bine, iar după încă un kilometru și jumătate de curbe și pante (dar nu atât de grele), iată-ne în plină nebunie. Un platou imens, plin de mașini. Am înțeles că unii erau acolo încă de vineri.

Târg ca la Găina, scenă de unde vin valuri de muzici populare, lume ce mișună în toate părțile… Gata, cred că nu mai este nicio narcisă, zic eu, cu miile astea de oameni care le culeg și le calcă în picioare de trei zile. Totuși, ne îndreptăm (Mariana și eu) spre drumul de pe care, culmea, oamenii mai vin cu buchete de narcise. Ștefan rămâne pe lângă mașină, a parcat-o într-un loc în care i-a blocat pe alții.

În câteva minute, minune! Am ajuns într-o lume fantastică, tot muntele e acoperit de flori. Uimirea mea e nemăsurată, cum mai pot fi atât de multe, când de trei zile lumea le tot culege?

Am văzut și un brad care înflorește roșu, incredibil de frumos, dar avea doar câteva flori deschise. Am și certat-o pe o doamnă care a rupt o creangă ”de amintire”. Dacă toți ar lua câte o creangă din brazi, unde am ajunge?

Am cules câteva narcise, între timp Ștefan a găsit un loc de parcare în care nu mai incomoda pe nimeni, așa că a venit și el.

Frumusețea munților împodobiți cu flori, sublimul cerului albastru pe care se hârjonesc câțiva nori albi și pufoși, peisajul grandios vizibil pe zeci de kilometri ne-au făcut să ne destindem și să uităm de nodul din stomac de la urcare.

Coborârea a fost fără peripeții, iar ziua minunată.

Vă las să vă bucurați sufletele cu frumusețea inegalabilă a României.

Cam… așa a fost duminica noastră. Azi sunt frântă, am săpat cartofii. Fără emoții, dar cu mult consum de energie.

Manuela Sanda Băcăoanu