Arhivele lunare: iunie 2019

Camino, Câine, Căldură mare…

Lasă un răspuns

Duminică aveam în plan să marcăm Camino de la Lupşa, la Roşia Montană… adică eu aveam asta în minte, soţul meu nu prea avea chef, ce-i drept, eram frânţi de oboseală după munca non-stop de sâmbătă, aşa că am decretat duminica aceasta „zi de odihnă”.

Dar cum nu suntem noi obişnuiţi să stăm pur şi simplu, am plecat totuşi într-o scurtă plimbare. Eu, fără pălărie, apă sau telefon, dar am luat cu mine un spray de vopsea galbenă, că cine ştie…

Câinele nostru era în culmea fericirii, în ultima vreme nu l-am mai luat la plimbare, fiindcă plecam departe, cu maşina, iar el nu putea veni.

Dacă tot am luat sprayul, am făcut o săgeată la ieşirea din curte, apoi, mai departe, am trecut podul peste Arieş, am ajuns la Hădărău şi ne-am îndreptat spre Dealul Muşchii (sună haios, dar aşa-i zice), ajungând chiar în vârf. Voit sau nu, era tocmai traseul pe care mi-l propusesem eu de dimineaţă, dar mult mai scurt, bineînţeles.

„Eu cobor la Muşca şi mai marchez cât mă ţine vopseaua, iar tu vii cu maşina după mine, pe şosea” (de-a roata, sunt vreo 6 km.)

Chino (câinele) vrea să vină cu mine, dar îl alung, Ştefan a spus că nu-l ia şi pe el în maşină. Când ajung aproape jos de cealaltă parte a dealului, ce să vezi, apare şi Chino, voios nevoie mare. Acum, ce mă fac? N-am telefon, apă şi pălărie, dar am în schimb un câine de cel puţin 25 de kg care dă din coadă bucuros, stârnindu-i pe toţi confraţii lui de prin curţile oamenilor cu propria prezenţă, aşa că am fost urmăriţi de un cor de lătrături aprige pe toată durata plimbării noastre prin Muşca… Am ajuns până la şcoală, dar vopseaua şi-a dat obştescul sfârşit, aşa că ne-am întors spre podul de la Muşca, pe asfalt, în speranţa că poate Ştefan totuşi vine după noi, sau, dacă nu, ce mai înseamnă pentru noi încă 6 km?

Săgeţile pe care le-am pictat nu arată grozav, va trebui să le refac cu pensula, cumpărasem vopsea la cutie, dar am plecat într-o scurtă plimbare, aşa că…

Pe scurt, după trei km, apare şi Ştefan cu maşina, iar după opinteli şi păcăleli, am reuşit să-l urc şi pe Chino. Am stat amândoi pe bancheta din spate, el era îngrozitor de speriat, a vrut să meargă în faţă, să sară, să plece undeva, ca să scape din cutia umblătoare în care noi dispărem în fiecare săptămână. Probabil se gândea că acum va dispărea şi el, dacă l-am momit să urce. Noroc că a fost o călătorie scurtă, la sfârşitul căreia, când i-am deschis uşa, nu-i venea să creadă că poate coborî.

Nu mai vorbesc despre mormanul de păr ce l-a lăsat în maşină şi care a căzut în grija mea.

Important este că am ajuns acasă cu bine şi, chiar mai important, că primii trei km ai Camino-ului prin Munţii Apuseni au fost marcaţi.

 

Mai sunt vreo 230 de km… floare la ureche!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Vârtop-Peştera Urşilor – Pohta ce-am pohtit!

Lasă un răspuns

După două încercări nereuşite de a face acest traseu, iată că a treia oară a fost cu noroc. Ce-i drept, trebuie să ai un pic de încăpăţânare pentru a face un lucru despre care ceilalţi îţi spun că nu eşti în stare.

Începând cu prima tentativă, acum vreo trei săptămâni, când am pornit pe un drum greşit şi am ajuns la Sighiştel în loc de Chişcău, aventura noastră a fost una demnă de a fi consemnată. Oricum, peisajele, munţii, natura, ne-au făcut să nu ne pară rău că am văzut şi acele locuri, chiar dacă nu vor fi pe Camino de Santiago. Venind înapoi la Arieşeni, am întrebat în stânga şi-n dreapta care ar fi drumul ce merge la Peştera Urşilor, dar toată lumea m-a decepţionat, spunând ba că e prea departe, ba că nu sunt în stare să merg până acolo. Un nene cu berea în mână îmi zicea că dacă plec duminică, precis ajung până marţi.

Un altul zicea că sunt cel puţin 34 de kilometri, nu-i pot face într-o singură zi. Arăt eu aşa, mai orăşancă, probabil, dar numai picioarele mele ştiu câţi kilometri au la activ, aşa că nu m-am lăsat intimidată de cuvintele lor „încurajatoare”.

În următoarea săptămână am încercat un alt drum, dar am pornit târziu de acasă, aşa că am ajuns numai până la Groapa Ruginoasă, un loc care pur şi simplu îţi taie răsuflarea, uitând de tot ce ai pătimit pentru a ajunge acolo. Am urcat atunci pe un pârău abrupt, plin de copaci căzuţi în timpul unei furtuni acum vreun an, dar nimeni de atunci şi până acum n-a fost în stare să redeschidă traseul pentru turişti, măcar că am întâlnit destul de mulţi. Călărind buşteni şi sărind din piatră în piatră, ba mai făcând şi un pic de alpinism, am ajuns în vârf, iar acolo, am uitat de toate. La întoarcere am folosit un alt drum, ceva mai lung, dar mai accesibil.

Duminică am făcut cea de-a treia încercare, care s-a soldat cu un succes răsunător. Am urcat pe drumul cu mai puţini copaci prăbuşiţi, prima parte a lui fiind destul de abruptă, cam 45 de minute. Apoi, o plimbare în parc de 15 minute, la capătul căreia ne aştepta, din nou, Groapa Ruginoasă.

De aici, era un marcaj spre Ştei pe care am hotărât să-l urmăm, iar cu mici peripeţii, dar cu sufletele îmbogăţite de frumuseţea drumului, la un moment dat am ajuns la o intersecţie, eu aş fi mers la dreapta, (iar mai târziu s-a confirmat că acela era drumul cel mai scurt) dar marcajul era la stânga, aşa că l-am urmat, nu e bine să te pui cu muntele, poţi ajunge să te rătăceşti.

Cum Sf. Iacob are grijă de făuritorii drumului lui, ni l-a trimis în cale pe Andrei, care ne-a arătat pe unde s-o scurtăm spre Giuleşti, primul sat dincolo de munte şi apoi spre Chişcău, cu faimoasa Peşteră a Urşilor. Ne-a promis chiar că atunci când vom marca drumul, va veni să ne ajute şi să ne arate varianta cea mai scurtă.

Una peste alta, a fost o zi plină şi nemaipomenit de frumoasă, am ajuns în 5 ore la Chişcău, cu pauzele de rigoare şi fără a ne grăbi.

Cu toate că era luni, peştera a fost totuşi deschisă, datorită zilei libere de Rusalii, aşa că vă las în continuare să admiraţi frumuseţe de drum şi de peşteră. Mai pot adăuga pentru caminanţii cu state vechi, că o porţiune de drum este foarte asemănătoare cu cea de la Atapuerca, zonă care pe mine m-a marcat în mod deosebit când am fost pentru prima dată pe Camino Francez. Diferenţa era că aici, în munţii noştri, pietrele păreau mult mai prietenoase.

Peştera Urşilor este uluitoare, adăpostind parcă un popor de fiinţe misterioase, care prind viaţă la lumina reflectoarelor şi a blitzurilor camerelor de fotografiat.

 

Săgeata Sf. Iacob e deja prezentă pe jumătate pe drum, trebuie doar s-o întregim.

Doar o vorbă mai vreau să transmit celor ce mi-au râs în nas, când  i-am întrebat despre acest drum: AM REUŞIT!

Pedometrul arăta 16 km, dar sunt mai puţini, paşii pe munte sunt mai mici decât pe şes.

Să aveţi soare în inimi şi petale de trandafiri în păr!

Vai, era să uit, îi mulţumesc din suflet Liei Barna, care a venit din Gârda de Sus preţ de 70 de km până la Chişcău şi ne-a adus în bună stare, înapoi la Vârtop. Iar pe urmă, Potop! A început o ploaie cu şiroaie… Noroc că, acolo sus, Cineva ne iubeşte!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Weekend de coşmar

Lasă un răspuns

Îmi permit să parafrazez binecunoscuta comedie cu Robert de Niro „Un socru de coşmar”, pentru a vă povesti aventurile mele din weekend-ul ce tocmai s-a încheiat. (Slavă Domnului!)

Ca de obicei, eram la Lupşa, iar după ce terminasem pentru acea zi (de vineri) lucrările agricole, am vrut să văd dacă s-au copt căpşunile, iar în momentul în care am ridicat o frunză, o înţepătură la baza degetului mic de la mâna dreaptă m-a anunţat că tocmai am fost vizitată în mod tendenţios de către o albină buclucaşă, care, bineînţeles, îşi lăsase acul în mâna mea…

Ce mare lucru?, veţi spune majoritatea, dar cei care mi-aţi citit prima carte ştiţi că sunt alergică la veninul de albine, fapt care m-a dus de două ori la Urgenţă.

Şi totuşi, speranţa moare ultima, iar a mea e încă vie şi nevătămată. Era 20,40 când m-a înţepat albina, iar eu am stat o oră privind cum toată palma se umflă până mai sus de încheietură cu trei degete, stadiu în care a decis să se oprească, iar eu am decis să nu merg la Urgenţă.

A doua zi dimineaţa era  aproximativ în acelaşi stadiu, atâta doar că nu puteam închide pumnul, aveam o mână foarte „grasă”. Din pricină că nu puteam să stau doar să-mi plâng de milă, aşa că am reînceput munca în grădină, umflătura a mai progresat cu două degete, moment în care m-am gândit să merg la farmacie, de unde am luat un „aerius”, care a reuşit doar să mă zăpăcească.

Ca să nu vă mai plictisesc, povestea cu mâna începea să se estompeze, dar ziua de sâmbătă nu era gata. Pe la ora 22 am plecat de la Câmpeni (nu mă întrebaţi de ce aşa târziu, prietenii ştiu de ce), iar bordul maşinii semnaliza STOP ,   FAULTY….ceva, că nu apucam să văd. După mai multe opriri şi telefoane ca să mă dumiresc cum pot şti ce semnalizează, aflu: FAULTY BRAKING SISTEM! No, stai că-i bai! Cu frânele, nu te joci. Mai aveam vreo 5 kilometri, pe care i-am făcut cu viteza melcului turbat, iar la ora 23 am ajuns şi eu acasă…

A doua zi, un vecin m-a asigurat că lichidul de frână este în regulă, aşa că am plecat la Cluj la 16,16, cu inima cât un purice şi cu recomandarea să frânez cât mai puţin.

Cu o viteză de 50 km la oră şi cu avariile pornite, am reuşit să frânez de mai puţin de 20 de ori până  acasă, având în vedere că am tranzitat Turda şi am coborât Feleacul. Semnalizarea FAULTY BRAKING SISTEM apărea din ce în ce mai rar, mă gândeam că probabil s-a plictisit să mă tot atenţioneze. Tocmai când răsuflam uşurată că am ajuns cu bine, coborănd pe Eugen Ionesco, la mai puţin de 10 metri în faţa mea, o mămică, un telefon şi un cărucior de copil mi-au sărit în faţă. Drept că pe trecerea de pietoni, dar fără să se asigure absolut deloc. O frână puternică şi am reuşit să opresc la timp, moment în care e  a îngheţat pe trecere, văzând că am avariile pornite.

Îmi venea să cobor şi s-o scutur niţel, ca să se trezească şi să nu stea cu ochii în telefon când trece strada, chiar dacă se află pe trecerea de pietoni, punând în pericol viaţa copilaşului nevinovat din cărucior. Mă apucă nervii când mă gândesc că puteau să mă lase frânele, exact atunci.

Cum totul e bine când se termină cu bine, ajunsă la service, maşina nu mai avea nimic. Ca-n filmele cu proşti!

Pe drum, m-am întâlnit cu primarul din Poşaga, împreună cu care „am pus ţara la cale” mai bine de o oră în staţia de autobuz, pe teme de Camino de Santiago prin Apuseni. Abia aştept să trecem la fapte! Dar asta, în altă poveste…

Foaie verde şi-o lalea, asta e povestea mea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

La Tăul Mlacii – comemorând străbunii

1 răspuns

Trebuia să scriu despre acest subiect în urmă cu trei săptămâni, dar… n-a fost să fie. După buna zicătoare care spune că „Mai bine mai târziu, decât niciodată”, voi spune acum câteva cuvinte.

În 21 mai, de Constantin şi Elena, cu spaima ploii ce stătea să cadă, mai bine de o sută de lupşeni au urcat în munte, într-o adevărată procesiune, pentru a asista la sfinţirea unei cruci ridicată la poalele Gemenelor, în locul în care a fost prins Crişan, unul dintre martirii de la 1785. Istoria spune că a fost trădat de un preot de la Mogoş, sat aflat în hotar cu Geamăna, tocmai peste deal.

Urcăm cu maşinile de teren, s-ar părea că vremea se răzbună, măcar că de dimineaţă o ploaie mocănească anunţa o zi deloc prielnică unei astfel de îndeletniciri. Copii, părinţi şi bunici laolaltă, am asistat cu smerenie la slujba de sfinţire a crucii şi la comemorarea tuturor martirilor moţi care şi-au dat viaţa pentru un trai mai bun în Apuseni: Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan… Soborul de 12 preoţi care oficiază slujba fac ca evenimentul să fie foarte emoţionant, iar ca într-o autentică baladă a Mioriţei, o turmă de oi coboară domol, pe culmea muntelui.

Mai multe personalităţi au punctat momente din istoria moţească, iar la urmă, aşa cum se obişnuieşte la orice parastas, fiecare a putut gusta din bucatele autentice, puse la dispoziţie de primăria Lupşa,

A fost o zi memorabilă, una dintre acele zile de care-ţi aduci cu drag aminte peste ani, în care solidaritatea şi iubirea de ţară au ieşit din nou la iveală de sub poleiala vieţii cotidiene, care ne acaparează pe toţi.

Când liniştea se lasă peste munţi,  mai poţi auzi încă buciumele ce-i cheamă pe moţi la răscoală, câinii lătrând lângă vetrele ce fumegă alene şi femeile doinind, doine de jale…

Să nu-i uităm pe strămoşi, fiindcă prin venele noastre curge sângele lor, dar, să fim totodată atenţi la moştenirea pe care o lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri, suntem direct răspunzători de ceea ce rămâne în urma noastră. Munţii goliţi de păduri şi apele otrăvite nu sunt amintirile pe care dorim să le aibă urmaşii despre noi, generaţiile actuale.

Să fiţi sănătoşi şi să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

 

Ce crezi tu, despre tine?

Lasă un răspuns

Părerea  pe care o avem fiecare despre noi înşine se formează în timp, dar are un mare impact asupra felului în care suntem priviţi de către ceilalţi.

Scriu aceste rânduri deoarece astăzi am trecut pe stradă pe lângă doi tineri, care purtau tricouri ale căror mesaje mi-au atras atenţia.

Primul purta un tricou roşu, pe pieptul căruia scria PORC. Da, aţi văzut (era să spun „auzit” ) bine!  Am citit corect, fără niciun dubiu, literele erau de cel puţin 10 centimetri.

Mă gândeam care ar fi motivele care ar îndemna pe cineva să poarte un tricou cu o asemenea inscripţie. Poate vrea să atragă atenţia, sau să pară că nu-i pasă de mesaj, sau, cum zicea un coleg, nu e român şi nu ştie ce înseamnă… Oricum, mie mi s-a părut cel puţin o dovadă de curaj.

Al doilea tânăr purta un tricou negru, pe care scria I AM BATMAN. Ei bine, pe acesta l-am înţeles din prima, e clar că fiecare adolescent a avut măcar o dată visul de a deveni un personaj cu puteri supranaturale.

Dacă ar fi să porţi un tricou, tu, cel care citeşti aceste rânduri, ce ţi-ar plăcea să scrie pe el? E o întrebare retorică, dar care, poate ne face pe fiecare dintre noi să privim puţin în interiorul nostru şi să aflăm cine suntem şi ce am dori să devenim, care este cărarea pe care am apucat şi dacă nu cumva e momentul să facem o cotitură…

Să aveţi o zi senină, la fel ca sufletele voastre!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi