Arhive etichetă: Cum se naste Camino În România

Scoica Sf. Iacob, pe o clădire din Roşia Montană

În toamnă, când am fost de la Lupşa la Abrud pentru a găsi cel mai bun traseu pentru Camino de Santiago, am fost surprinsă să constat că în Roşia Montană, localitatea atât de controversată şi pe care mai-marii zilei vor s-o vândă la mezat în loc s-o transforme într-o perlă a turismului românesc, pe o clădire ce cu mulţi ani în urmă se chema „CASINĂ”, există simbolul Sf. Iacob. Da, la Roşia Montană era Cazino, unde oamenii, după ce munceau greu în mină pentru pepitele de aur, se duceau să le piardă la jocuri de noroc şi să le bea. Nu e treaba mea ce făceau ei atunci, ideea este că Roşia Montană este o localitate ce geme (la propriu şi la figurat) de istorie şi care nu merită să fie rasă de pe faţa Pământului din pricina lăcomiei, prostiei şi nelegiuirii unor figuranţi ce s-au trezit în roluri principale, fără a avea şi talentul necesar pentru a le juca aşa cum trebuie.

O mulţime de case de pe la anii 1800 atestă faptul că Roşia Montană era o localitate deosebit de prosperă, prosperitate care s-ar putea întoarce, dar cu ajutorul turismului de astă dată, curat, demn şi ecologic, fără a mai prăvăli un munte şi a otrăvi apele cu cianură.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că aici există ceva unic în întreaga lume, galerii de mină de pe vremea romanilor, care se pot vizita.

Din acest motiv, sunt convinsă  că dacă Roşia Montană va fi pe harta Camino de Santiago, acesta va fi un pas important spre readucerea ei la viaţă şi spre reîntoarcerea locuitorilor plecaţi prin străini, mulţi plecând în Cer bolnavi de inimă rea, din pricina strămutării.

IMG_9272

Roşia Montană ne cere ajutorul nouă, oamenilor de rând. Guvernanţii sunt ocupaţi cu legile care-i scot din puşcării.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

 

De la Sălciua la Brăzeşti, printre râpe, pe poteci

E duminică. E o vreme aproape primăvăratică, ce te îmbie la drumeţie şi noi descoperiri. Cum pentru mine noi descoperiri înseamnă trasee cât mai interesante, plăcute şi sigure prin care să ducem Camino de Santiago prin Apuseni, asta am hotărât să facem şi azi.

Zărisem de mult timp o potecă ce mergea de la Sălciua până aproape la Brăzeşti, pe malul drept al Arieşului. Nu ştiam dacă e continuă sau se întrerupe, fiindcă din şosea vizibilitatea nu era destul de bună. Azi vom afla în  modul cel mai simplu, adică vom parcurge drumul cu piciorul, pentru a vedea dacă îl vom include în traseul nostru…

E momentul să-mi încerc şi noii mei bocanci de Camino, de care mă declar foarte mulţumită.

Zis şi făcut, coborâm la puntea din Sălciua, apoi, după o mică ezitare, fiindcă drumul părea foarte mlăştinos în prima parte, plecăm cu avânt ca să mai cucerim o bucăţică de Camino…

După mai puţin de 200 de metri, încântarea mea este la cote maxime, drumul se transformă într-o cărare, care urcă şi coboară zurlie, întâlnind o mulţime de pâraie de munte, care din fericire, acum sunt îngheţate şi pot fi traversate destul de uşor. Nu e greu nici vara, sunt pietre pe care poţi păşi pentru a trece dintr-o parte în cealaltă.

Mai repede decât mă aştepatam , am ajuns la o poiană îngrădită, iar jos se vede puntea, ce ne duce din nou la şosea.

Nişte mistreţi şi-au făcut de lucru prin zonă, au scurmat cu sârg, nu-mi dau seama ce căutau. Probabil ceva iarbă sau rădăcini, sub zăpada care acum s-a topit.

Cu următoarea ocazie, vom căuta un drum peste deal, care duce la Sartăş. Am văzut o cărare, dar nu ştiu până unde merge.

Vă las în compania imaginilor:

IMG_9454

La un moment dat, cărarea urcă destul, încât să-ţi ofere o privelişte minunată asupra Arieşului. Bineînţeles că la vară vegetaţia va estompa mult din această imagine, dar, ce pot spune, este că va fi şi mai frumos.

Să aveţi parte de zile minunate!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Camino prin Apuseni -Schitul Poşaga

Ieri veneam spre Cluj, dar când am ajuns la Poşaga, m-am gândit că ar fi bine să o luăm în sus pe vale, am auzit multe despre Schitul Poşaga şi sunt convinsă că ar fi un loc important pe harta Camino. Am mers vreo 4 km cu maşina, apoi, fiindcă drumul devenea tot mai plin de gropi, am ales să continuăm pe jos.

După vreo 2 km şi ceva, timp în care ne-am umplut inimile cu frumuseţea peisajelor de iarnă ce se strămută spre primăvară, am ajuns la schit. Dacă nu ştiaţi, în apropiere se află un izvor despre care se spune că este tămăduitor, dar chiar dacă ar fi să ajungi prin aceste locuri numai pentru frumuseţea lor, tot merită să-ţi toceşti pingelele până aici.

Cu toate că drumul nu este foarte bun, (doar suntem în România), am întâlnit  mai multe maşini trecând în sus şi-n jos. Când am ieşit de la izvor, tocmai cobora o maşină, pe care aşa, cu un semn mai timid, am oprit-o, voiam să ştiu dacă drumul duce la Ocoliş , sau dacă ar  fi un alt drum de picior pe care aş putea aduce Camino de la Ocoliş, până aici. Un domn foarte amabil mi-a răspuns la întrebări, ca apoi să aflu că de fapt este primarul din Poşaga, ce m-a asigurat de tot sprijinul lui, când a aflat despre proiectul pe care mă străduiesc să-l duc la capăt.

De ce oare, din toate maşinile, l-am oprit exact pe primar? Cred că atunci când eşti decis să faci lucruri bune, Universul te sprijină în toate.

Un călugăr ne-a dăruit două mere mari, roşii şi zemoase, exact ceea ce aveam nevoie, combustibil pentru întoarcerea la maşină.

Sper să pot aduce Camino în acest loc, este unul deosebit, pentru spiritualitatea şi frumuseţea lui.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

Camino prin Apuseni – Câmpeni-Mihoiești

Puterile iernii  sunt tot mai slabe, așa că am profitat de o zi mai prietenoasă, ca să mai facem câțiva pași spre îndeplinirea ”pohtei ce-am pohtit”, adică a vedea și în România un drum de pelerinaj marcat și bine popularizat.

De bine de rău, de la Aiud până la Câmpeni, știu în mare pe unde va merge drumul, dar dincolo de Câmpeni, e încă o enigmă. Am căutat azi un traseu care să nu meargă pe șosea de la Câmpeni până la baraj la Mihoiești și am găsit unul chiar foarte bun, pitoresc și interesant.

Dacă știe cineva un traseu de la Mihoiești la Vadu-Moților, sau chiar de la Câmpeni la Vadu Moților care nu este pe șosea, îl rog să-mi dea de veste.

Vă las în compania câtorva fotografii făcute azi.

 

Vise de iarnă, într-o noapte aproape primăvăratică!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

Aţi fost vreodată la Abrud?

Noi, ieri, am fost de două ori. Ciudat la prima privire, dar de fapt , nimic neobişnuit. Aveam deja o înţelegere cu- de acum- prietenul nostru Cristian Mera, caminant cu experienţă din Abrud, ca să găsim cel mai frumos traseu de la Abrud la Câmpeni.

Zis şi făcut, ieri dimineaţă am mers cu maşina la Abrud, unde am lăsat-o în custodia părinţilor lui Cristi, iar noi am pornit, peste deal spre Câmpeni, fiind însoţiţi de încă un caminard din Abrud, Dorel. (Nu-i ştiu numele de familie, dar promit să mă interesez).

Vă avertizez să nu plecaţi prin Munţii Apuseni fără încălţăminte adecvată şi fără condiţie fizică, fiindcă veţi fi dezamăgiţi. (de voi înşivă). Şi spun asta eu, care am fost de patru ori pe Camino de Santiago, în sandale. Ei bine, aici, nu merge, şi să vă spun de ce: chiar când încă eram în Abrud şi priveam de jos în sus strada ce urma să o „încălecăm”, mi-am dat seama că nu va fi uşor. E genul de stradă pe care dacă locuieşti spre capătul ei şi te-ai întors de la cumpărături uitând să cumperi ceva esenţial, doar dacă ai mare curaj te mai întorci la magazin. Acum exagerez şi eu un pic, cine nu se teme de urcuş şi de noroaie, nu va avea nicio problemă. Urcăm prin ceaţa care, sperăm noi, se va destrăma la un moment dat, pentru a ne dezvălui împrejurimile, deocamdată acoperite de caiere albicioase, ce se învălătucesc pretutindeni.

Ieşim din zona caselor, ultima fiinţă ce ne petrece cu o privire veselă fiind un măgăruş, care… se pierde şi el, ca… măgarul în ceaţă.

Pe măsură ce urcăm, peisajul devine tot mai interesant, pini mândri străjuiesc drumul care e şi el mai zvântat acum, urcuşul nu mai e cu sincope de respiraţie, devine unul normal, pentru oameni normali. Încetişor, ceaţa se destramă, lăsând ferestre miraculoase luminate de soarele dimineţii, păşim pe un drum magic, şi… oau! Am ajuns pe coamă, suntem înconjuraţi de un ocean de ceaţă, iar munţii apar ca nişte insule răzleţe, parcă suntem supravieţuitorii unui potop, ne aşteptăm ca, în orice moment, o uriaşă arcă să se îndrepte spre noi silenţios, purtând în burta ei creaturi mitice.

Suntem de acum scăldaţi în soarele dimineţii, e călduţ, drumul este minunat acum, printre pajişti, munţii din depărtare au ieşit şi ei din pâclă, o biserică albă se vede undeva, foarte departe, spre stânga.

După o bună bucată de drum aproape plan, începem să coborâm… De fapt, să cobor, bărbaţii sunt mult în faţă, iar eu, coada după ei. Îmi place solitudinea asta parcă de început de lume, ei sporovăiesc non-stop şi n-aş putea să mă bucur la fel de mult de tot ceea ce mă înconjoară, n-aş putea să simt integrarea în  marele Univers, ca o părticică minusculă ce mă aflu.

Câmpeni-ul se vede la început printre doi copaci, ca un tablou cu ramă naturală, apoi, după un tăpşan, oau! Câmpeni-ul în toată splendoarea lui, arată ca un adevărat oraş european. Eu merg la Câmpeni cu maşina aproape săptămânal, dar, aşa, de sus, nu l-am privit niciodată. Mi se pare de-a dreptul magnific.

Coborârea devine din ce în ce mai abruptă, parcă e sora mare a urcuşului din Abrud, dar merită toţi banii, priveliştea este absolut superbă.

Noroi, curbe şi genunchi supăraţi, dar , cum nimic nu este veşnic, şi această coborâre se termină la un moment dat. O ciocolată Shogetten neagră, ceai de mentă pentru mine şi cafea pentru băieţi, sunt răsplata pentru drumul de 13 km (zice GPS -ul lui Cristi) pe care am reuşit să-l dăm gata în trei ore şi ceva.

După scurta pauză de cafea „sin leche” că nu aveau, a urmat drumul de întoarcere, prin Sohodol, foarte frumos şi acesta, dar nici pe departe la fel de spectaculos, plus că e mai lung cu vreo trei km.

Când ceaţa şi înserarea se lăsau peste Abrud, am ajuns din nou la strada cardiacă, noroc că pe drum găsisem un „El Băţo”, fără ajutorul lui, probabil aş fi coborât pe fund. A doua intrare în Abrud în  aceeaşi zi, dar prin locuri şi cu mijloace de transport diferite, însă mult mai triumfală, zic eu.

46.000 de paşi (ai mei), 28 de km zice GPS-ul lui Cristi, a fost o zi printre cele ce ne vor rămâne multă vreme în memorie.

Mai jos, aveţi câteva poze…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi… (la propriu şi la figurat)


De la Lupșa la Abrud, prin Roșia Montană

Ideea de a merge de la Lupșa la Roșia Montană era foarte vie în mintea mea, așa că, duminica trecută, am dus-o la îndeplinire. Ne-am adunat șase iubitori ai excursiilor pe jos, și am reușit mai mult decât îmi propusesem eu inițial, adică am ajuns chiar până la Abrud.

Mai jos, puteți admira fotografiile făcute de un demn caminard, Cristian Mera, care a fost sufletul excursiei noastre.

Marcati linkul si dati click dreapta, apoi, alegeți opțiunea vizualizare link,

https://www.dropbox.com/sh/4cqiilq2nv6ae79/AAAfPTuzf1Ti_Wi_6LvoxWxMa?dl=0

Vă doresc un sfârșit de săptămână minunat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

( ideea acestei semnături mi-a dat-o dl. Ioan Vlad, lucru pentru care-i mulțumesc și-i sunt recunoscătoare)

.PS. Poza cu vacile seamănă teribil cu una de pe Camino del Norte, vacile din acea poză păscând însă deasupra oceanului. Asemănarea este că nici acelea, nici acestea nu-și pot da seama de magnificul peisaj în care-și duc viața… Sunt doar vaci, nu le putem cere mai mult, nu-i așa?

 

Drumul roman – de la Buru la Vidolm

Sau, aş putea spune, încercare nereuşită de a străbate pădurea adormită…

După câteva zile de la prima trecere prin Buru pe jos, vinerea, când mergeam la Lupşa, l-am lămurit pe Ştefan să mergem „un pic” pe jos pe drumul roman, să vedem dacă acei oameni mi-au spus adevărul, sau …nu.

Surpriză, traseul  este extrem de frumos, un drumeag de munte uşor de străbătut, după o urcare destul de scurtă, te simţi ca printr-un parc, bine pus la punct de către administratorii săi.

După vreo 4 km (după pedometru), când chiar mă gândeam că fusesem victima unei farse, oamenii îşi bătuseră joc de mine şi mă lăsaseră să merg pe asfalt, iată că pădurea e întreruptă de o poiană imensă, acoperită cu o iarbă ce astă vară probabil era cât mine de înaltă… Hmm… un foişor de observare a animalelor şi grămezi de porumb (ce-i drept, neatinse), îmi confirmă că povestea cu ursoaica sau alte animale sălbatice nu fusese inventată. (Urşii mănâncă porumb?).

Drumul se transformă subit în cărare, iar în lăstărişul şi pădurea ce urmează, se pierde definitiv. Ooff! Iar eu îmi făceam planuri cum ajungem noi până în Vidolm, iar de acolo, eu merg înainte pe jos, iar Ştefan se întoarce cu o ocazie, ca să ia maşina noastră. După mai multe încercări (ale mele) de a găsi totuşi cărarea, mă dau bătută, e destul de târziu, a rămâne în pădure în preajma înserării n-ar fi cel mai nimerit lucru.

Ne întoarcem aşadar, eu pe jumătate bucuroasă (ca să nu spun pe jumătate tristă) că am ajuns probabil până la jumătatea drumului spre Vidolm, iar când mai aveam câteva sute de metri până la maşină, nişte pietricele răzleţe, mă ajută să fac un semişpagat, care mi-a dereglat piciorul stâng, de astă dată. Genunchiul drept s-a învineţit doar după două zile, mă ridicasem atât de repede, încât nici nu-mi dădusem seama că atinsese solul.

Din nou Bowen, iar acum, sunt ca nouă.

Hotărârea de a străbate drumul şi invers, dinspre Vidolm spre Bucu, încă nu m-a părăsit, aştept însă momentul potrivit.

Cu alte aventuri, în numărul viitor!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni