Duminică aveam în plan să marcăm Camino de la Lupşa, la Roşia Montană… adică eu aveam asta în minte, soţul meu nu prea avea chef, ce-i drept, eram frânţi de oboseală după munca non-stop de sâmbătă, aşa că am decretat duminica aceasta „zi de odihnă”.

Dar cum nu suntem noi obişnuiţi să stăm pur şi simplu, am plecat totuşi într-o scurtă plimbare. Eu, fără pălărie, apă sau telefon, dar am luat cu mine un spray de vopsea galbenă, că cine ştie…

Câinele nostru era în culmea fericirii, în ultima vreme nu l-am mai luat la plimbare, fiindcă plecam departe, cu maşina, iar el nu putea veni.

Dacă tot am luat sprayul, am făcut o săgeată la ieşirea din curte, apoi, mai departe, am trecut podul peste Arieş, am ajuns la Hădărău şi ne-am îndreptat spre Dealul Muşchii (sună haios, dar aşa-i zice), ajungând chiar în vârf. Voit sau nu, era tocmai traseul pe care mi-l propusesem eu de dimineaţă, dar mult mai scurt, bineînţeles.

„Eu cobor la Muşca şi mai marchez cât mă ţine vopseaua, iar tu vii cu maşina după mine, pe şosea” (de-a roata, sunt vreo 6 km.)

Chino (câinele) vrea să vină cu mine, dar îl alung, Ştefan a spus că nu-l ia şi pe el în maşină. Când ajung aproape jos de cealaltă parte a dealului, ce să vezi, apare şi Chino, voios nevoie mare. Acum, ce mă fac? N-am telefon, apă şi pălărie, dar am în schimb un câine de cel puţin 25 de kg care dă din coadă bucuros, stârnindu-i pe toţi confraţii lui de prin curţile oamenilor cu propria prezenţă, aşa că am fost urmăriţi de un cor de lătrături aprige pe toată durata plimbării noastre prin Muşca… Am ajuns până la şcoală, dar vopseaua şi-a dat obştescul sfârşit, aşa că ne-am întors spre podul de la Muşca, pe asfalt, în speranţa că poate Ştefan totuşi vine după noi, sau, dacă nu, ce mai înseamnă pentru noi încă 6 km?

Săgeţile pe care le-am pictat nu arată grozav, va trebui să le refac cu pensula, cumpărasem vopsea la cutie, dar am plecat într-o scurtă plimbare, aşa că…

Pe scurt, după trei km, apare şi Ştefan cu maşina, iar după opinteli şi păcăleli, am reuşit să-l urc şi pe Chino. Am stat amândoi pe bancheta din spate, el era îngrozitor de speriat, a vrut să meargă în faţă, să sară, să plece undeva, ca să scape din cutia umblătoare în care noi dispărem în fiecare săptămână. Probabil se gândea că acum va dispărea şi el, dacă l-am momit să urce. Noroc că a fost o călătorie scurtă, la sfârşitul căreia, când i-am deschis uşa, nu-i venea să creadă că poate coborî.

Nu mai vorbesc despre mormanul de păr ce l-a lăsat în maşină şi care a căzut în grija mea.

Important este că am ajuns acasă cu bine şi, chiar mai important, că primii trei km ai Camino-ului prin Munţii Apuseni au fost marcaţi.

Mai sunt vreo 230 de km… floare la ureche!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Deoarece Camino prin Apuseni trebuie să iasă pe undeva din ţară, iar asta se va întâmpla la Oradea, sâmbătă, 4 mai, anul de graţie 2019, am „gustat” un pic din partea lui de final, pentru a vedea cu ce impresie vor pleca pelerinii din România.

Am luat trenul până la Oradea, apoi autobuzul până dincolo de Copăceni, unde ştiam că există un drum mai puţin circulat şi în speranţa că vom găsi variante lăturalnice, care să ne mai scape de mersul pe şosea.

Vremea era perfectă, o minunată zi de Camino pentru noi, primii pelerini pe acest drum, de fapt, prima încercare de a găsi varianta optimă a lui.

Am pornit dintr-o intersecţie, unde se află un motel fără nume, dar care, mi-a spus o angajată, este cunoscut sub denumirea „La cal”, după calul ce străjuieşte acea încrucişare de drumuri. Cazarea este ieftină, 60 de lei camera, cu reduceri pentru grupuri.

Am plecat la drum la 10,30, iar după 8 ore şi jumătate şi 31 de kilometri, ajungeam la pensiunea Vidra, aflată între Hidişelu de Jos şi Băile Felix. Vestea proastă este că până în Hidişelu de Sus, cam la 25 de km, nu este nicio cazare.

Am trecut prin: Vintere, Holod, Forosig, Bicăcel,  Calea Mare, Lăzăreni, Hidişelu de Sus şi Hidişelu de Jos.

Drumul  este pitoresc, localităţile frumoase, cu case ce arată că oamenii sunt gospodari. La Holod, am făcut un popas pentru cafea, moment în care am aflat că acolo a fost o pensiune, care acum este închisă. Hmm… Casele din Holod au icoane pe frontispiciu, lucru deosebit, pe care nu l-am văzut în alte locuri.

Ajungând la Bicăcel, am hotărât să bem o bere, era deja foarte cald iar privind în urmă, peste dealuri, vedeam cum norii se supără, apoi încep să plângă, torenţial, peste noi. Noroc că eram la adăpost, fiindcă după 20 de minute soarele a ieşit din nou, aşa că am putut să ne continuăm călătoria.

Prin toate localităţile prin care trecut, am tot întrebat oamenii întâlniţi dacă ştiu vreun drum care merge peste câmp, prin pădure, dar parcă toţi se înţeleseseră să spună acelaşi lucru: „Nu, nu este, cel mai scurt e pe asfalt.” Eu nu doream neapărat cel mai scurt drum, ci cel mai frumos, cel pe care-l străbaţi cu plăcere.

Până La Hidişelu de Sus a fost cum a fost, dar după aceea, jale. Se lucrează la canalizare, aşa că pe mai mulţi kilometri, o bandă de circulaţie este închisă, circulându-se semaforizat.

Nu, hotărât lucru, nu voi putea aduce pelerinii pe aici!

Dar cum totul e bine când se termină cu bine, după ce duminică am petrecut o zi de relaxare la President în Felix, am găsit un drum ce merge pe câmp spre Cordău, apoi spre Mierlău şi Lăzăreni.

Duminică seara nu m.am abţinut şi am „dat o raită” până în Cordău, pe un drum  pe vârful dealului, iar acolo, am fost deosebit de încântată să descopăr o localitate ruptă parcă dintr-o revistă, cu case noi, cu străzi cu nume haioase, de exemplu: „Cuib de barză”, sau „La Pustă”, date de cineva cu simţul realităţii şi al umorului.

Am aflat şi de existenţa unor oameni care cunosc cărările, aşa că nu-mi rămâne decât să iau legătura cu ei şi să refac traseul. Abia aştept!

Greu se mai face Camino prin România! Greu, dar rezultatul va fi răsplata pentru căutările mele.

Drumuri bune şi însorite!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

30 aprilie 2019

După reuşita drumului de la Rîmetea la Vidolm am prins curaj, vrând să mergem şi de la Câmpeni la Vadul Moţilor.

La ora 10 şi 10 porneam deja din Câmpeni, la indicaţiile unui coleg al unei prietene… ştiţi cum e în România, e bine să cunoşti pe cineva , care cunoaşte pe altcineva etcetera.

Vremea era cam plângăreaţă, în sensul că cerul era acoperit de un strat gros de nori, care nu prea dădeau semne c-ar avea de gând să se împrăştie, să meargă fiecare la treaba lui, ca să ne lase și pe noi cu a noastră, adică aceea de a trece muntele fără a fi murați.

Am pornit plini de elan, cu toată atmosfera cam închisă și cele 10-12 grade din aer, (nu din termometre, cum se exprimă semidocții de la ”vreme” ) iar după partea ”cardio” de urcuș puternic, urmând o zonă extrem de plăcută și de pitorească, ne simțeam (sau cel puțin eu) stăpânii munților, eram pe culme, orizontul se deschidea de jur împrejur oferindu-ne  priveliști unice, pe care nici măcar nu ți le poți închipui, când privești de jos în sus.

Munții Apuseni sunt, cu siguranță una dintre cele mai frumoase zone din România, cine nu mă crede, nu are decât să vină aici, ca să se convingă.

Cât vezi cu ochii, acoperișuri mici sclipesc atunci când soarele reușește să mai trimită câte o rază de soare zglobie: sunt adăposturi pentru animale, dar și o mulțime de case, o parte dintre ele încă locuite. Puzderia de clădiri minuscule te face să nu te simți singur, chiar dacă le vezi pe versantul celălalt.

Din când în când întâlnim oameni, pe care-i întrebăm care o fi drumul ce coboară la Vadul Moților, deoarece localitatea nu se vede de aici, mai multe drumuri coboară spre stânga, dar indicatoare, ioc! Prima condiție pentru ca un drum să poată fi parcurs de către turiști, este să fie prevăzut cu indicatoare… Mă rog, nu aceasta este cea mai mare problemă a României,  e, de fapt,  una dintre cele ce se pot rezolva destul de ușor.

Ne dumirim care este drumul pe care-l căutăm, printre o cruce și o școală părăsită (a doua pe lângă care trecem astăzi), uite aici s-ar putea face adăposturi pentru pelerini, nu ar fi mai rău decât la Manjarin, pentru cunoscători.

E încă devreme, ploaia e deocamdată agățată în nori, așa că, haide să mai mergem, ni s-a spus că drumul acesta duce și la Albac, iar în continuare, la Horea.

Ultimul muritor pe care l-am întrebat ne-a spus că trebuie să mai mergem încă două ore, apoi s-o luăm la stânga, pentru a coborî în Albac. Probabil s-a uitat la noi și ne-a văzut așa, mai orășeni, nu avea habar că avem ”kilometrajul” încărcat cu mii de kilometri pe jos.

Am mers vreo oră, după care am ajuns la o intersecție foarte interesantă, un drum care părea că trece muntele, iar celălalt, mai spre stânga…

Am uitat să vă spun că, înainte de asta, am nimerit la o poiată cu cerdac exact în momentul în care s-a pornit o ploicică , ce conținea și niscaiva gheață. N-a ținut mult, nici n-avea cum, pelerinele noastre se odihneau la Cluj, în dulap, să nu le plouă.

Ei, să revenim dar la intersecția buclucașă. Ținând cont de vorbele omului, eu aș fi luat-o spre dreapta, dar un nor tare negru se arăta la orizont, așa că am făcut cum a zis Ștefan, adică varianta numărul doi, care s-a dovedit și cea corectă. De fapt, am mers prea mult și așa, fiindcă am ajuns pe drumul ce duce la Horea, a trebuit să ne întoarcem înapoi spre Albac. O mătușică trecută de 80 de ani, ce trăiește în vârful muntelui, a venit să ne îndrume pe cărarea cea bună, sprijinită în două bâte.

Ce am mai văzut interesant? O căpșunărie în vârf de munte, dovadă că românii și-au adus căpșunile acasă, de ce să mai muncească pentru ele prin străini. Am fost asigurați că recolta este una de excepție. Vom mai trece prin iunie-iulie, să verificăm.

Ei, și după o coborâre destul de abruptă, dar pe iarbă, deci niciun pericol dacă mai atingi pământul cu părțile mai moi, am ajuns în Albac, una dintre cele mai frumoase localități de pe Valea Arieșului…

În cinci minute am găsit o ocazie cu care ne-am întors la Câmpeni, lucru care a confirmat încă o dată că Pământul este rotund și că acolo sus, cineva ne iubește: când am urcat în mașină, a început o ploaie mocănească, care a ținut până a doua zi.

Uitasem să pun poza cu calul… Mi se pare foarte asemănător în dezinvoltură și nepăsare cu vacile ce pasc deasupra Atlanticului, fără a fi fericite deloc din acest motiv… E atâta măreție împrejur,  el o vede zilnic, fără însă a o simți. Vorbesc despre cal acum, dar…

Horea, Cloșca și Crișan vă salută de peste veac…

Și-am încălecat pe-o șa… tra la la…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi (la propriu și la figurat)

De la Rîmetea la Vidolm, pe şosea, sunt vreo 18 kilometri. Mersul pe asfalt este cel mai greu, mai ales când mai este îngreunat şi de vâjâitul maşinilor ce-ţi trec pe lângă ureche.

Toată iarna m-am gândit la posibilitatea ca acest traseu să se mute de pe şosea peste munte, iar a doua zi de Paşti mi s-a confirmat că este adevărat, minunat, uluitor, fantastic, iar restul de epitete vă las pe voi să le adăugaţi, atunci când veţi străbate acest drum.

Am plecat de la Lupşa cu maşina pe care am lăsat-o la Vidolm, iar în mai puţin de 5 minute am găsit o ocazie care, cu toate că oamenii mergeau la Mihai Viteazu, ne-au dus pe noi până la Rîmetea, auzind de planurile pe care le nutrim. Am plătit, bineînţeles, dar am rămas recunoscători domnului care nu ne-a lăsat să mergem 6 km pe jos, sau să găsim altă ocazie.

Ştiam de unde începe drumul din Rîmetea, am fost acum vreo 2-3 săptămâni în recunoaştere, îmi place să merg la sigur (atât cât se poate, deoarece evenimente neprevăzute apar tot timpul).

Vremea era bună, soarele cu ceva dinţi, dar când ieşea din nori era perfect pentru o zi de hoinăreală. Am pornit la 12 şi 20, iar după ce am urcat prima pantă mai abruptă, am intrat într-o pădure de fagi, unii seculari, contorsionaţi, iar alţii tineri, adolescenţi, cu frunze de un verde atât de crud, încât păreau gata să se fărâme la prima adiere de vânt.

Pe versantul celălalt, o turmă de oi cu ciobanul şi câinii aferenţi sunt singurii care tulbură liniştea pădurii, alături de câţiva cuci ce „cucăie” din toate părţile, un adevărat concert. Am început să cânt şi eu „cu-cu”, moment în care cucii adevăraţi s-au oprit, probabil şi-au dat seama că a apărut un intrus în formaţia lor.

Până pe şeaua muntelui, am făcut o oră şi zece minute, într-un ritm nici prea rapid, dar nici încet. Acolo ne aştepta un vânt cam „subţire”, aşa că am coborât puţin pe cărare, în pădurea care, aici, era şi mai fotogenică decât de cealaltă parte a versantului.

Ne-am odihnit, am gustat ceva din proviziile luate cu noi, apoi am pornit la drum, bucuroşi că drumul nu e greu şi îl vom străbate mult mai repede decât ne spuseseră nişte localnici din Vidolm astă toamnă, că faci trei ore până la Rîmetea. Dar… cum întotdeauna există un dar şi e bine să nu zici „hopa” până n-ai sărit gardul, am mai coborât cîteva sute de metr pe o cărare de vis, care, la un moment dat, se bifurca în două cărări, una marcată cu cruce galbenă pe fond alb, exact ca cea pe care venisem până aici, iar cealaltă, cu o linie verticală şi una orizontală, ambele roşii.

Ei, ce-i de făcut? Dacă făceam excepţie de ambele cărări şi ieşeam spre dreapta, ni se înfăţişau munţii în toată măreţia lor, acolo erau fâneţe cu tufişuri, dar nicio cărare… Se vedea Vidolmul în depărtare, foarte mic, ca un sat de jucărie, o pată de culoare în verdele naturii.

Ca să nu vă mai plictisesc, după ce am pierdut vreo oră încercând ambele cărări marcate şi întorcându-ne de fiecare dată de unde am plecat, am hotărât să o luâm direct pe fâneaţa ce cobora abrupt, măcar vedeam unde trebuie să ajungem.

Spre surpriza noastră, la nici 200 de metri mai jos, am dat de drumul pe care-l cunoşteam din toamnă, când făcusem doar o mică încercare, din Vidolm spre Rîmetea, fără a dori să trecem muntele, era frig, şi târziu pentru o asemenea încercare, atunci.

Yeee! Eram pe drumul cel bun, brăzdat de pâraie, aşa cum îl ştiam.

Pentru cei ce vor să se cazeze la Vidolm, este o pensiune cam ciudată, dar care funcţionează, chiar dacă nouă ni s-a părut părăsită.

Era ora 16,30 când am ajuns la maşina lăsată în şosea. Dacă nu pierdeam vremea prin pădure, trei ore ar fi durat şi drumul nostru.

Oricum trebuie să mai studiem terenul, s-ar părea că am ratat pădurea seculară de zadă care se întinde pe 92 de hectare şi este o zonă protejată. Dacă va fi posibil, Camino va trece măcar printr-un colţişor, ar fi păcat să treci atât de aproape de un monument al naturii şi să nu-l vizitezi…

Iar acum, câteva imagini:

Acea aglomerare de pietre este Izvorul Dacilor, pe care nu trebuie să-l rataţi, este chiar în Vidolm.

În 30 aprilie, am fost de la Câmpeni la Albac, tot peste munte. Dar, despre asta, mai târziu…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

În toamnă, când am fost de la Lupşa la Abrud pentru a găsi cel mai bun traseu pentru Camino de Santiago, am fost surprinsă să constat că în Roşia Montană, localitatea atât de controversată şi pe care mai-marii zilei vor s-o vândă la mezat în loc s-o transforme într-o perlă a turismului românesc, pe o clădire ce cu mulţi ani în urmă se chema „CASINĂ”, există simbolul Sf. Iacob. Da, la Roşia Montană era Cazino, unde oamenii, după ce munceau greu în mină pentru pepitele de aur, se duceau să le piardă la jocuri de noroc şi să le bea. Nu e treaba mea ce făceau ei atunci, ideea este că Roşia Montană este o localitate ce geme (la propriu şi la figurat) de istorie şi care nu merită să fie rasă de pe faţa Pământului din pricina lăcomiei, prostiei şi nelegiuirii unor figuranţi ce s-au trezit în roluri principale, fără a avea şi talentul necesar pentru a le juca aşa cum trebuie.

O mulţime de case de pe la anii 1800 atestă faptul că Roşia Montană era o localitate deosebit de prosperă, prosperitate care s-ar putea întoarce, dar cu ajutorul turismului de astă dată, curat, demn şi ecologic, fără a mai prăvăli un munte şi a otrăvi apele cu cianură.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că aici există ceva unic în întreaga lume, galerii de mină de pe vremea romanilor, care se pot vizita.

Din acest motiv, sunt convinsă  că dacă Roşia Montană va fi pe harta Camino de Santiago, acesta va fi un pas important spre readucerea ei la viaţă şi spre reîntoarcerea locuitorilor plecaţi prin străini, mulţi plecând în Cer bolnavi de inimă rea, din pricina strămutării.

Roşia Montană ne cere ajutorul nouă, oamenilor de rând. Guvernanţii sunt ocupaţi cu legile care-i scot din puşcării.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe Tălpi

Ieri veneam spre Cluj, dar când am ajuns la Poşaga, m-am gândit că ar fi bine să o luăm în sus pe vale, am auzit multe despre Schitul Poşaga şi sunt convinsă că ar fi un loc important pe harta Camino. Am mers vreo 4 km cu maşina, apoi, fiindcă drumul devenea tot mai plin de gropi, am ales să continuăm pe jos.

După vreo 2 km şi ceva, timp în care ne-am umplut inimile cu frumuseţea peisajelor de iarnă ce se strămută spre primăvară, am ajuns la schit. Dacă nu ştiaţi, în apropiere se află un izvor despre care se spune că este tămăduitor, dar chiar dacă ar fi să ajungi prin aceste locuri numai pentru frumuseţea lor, tot merită să-ţi toceşti pingelele până aici.

Cu toate că drumul nu este foarte bun, (doar suntem în România), am întâlnit  mai multe maşini trecând în sus şi-n jos. Când am ieşit de la izvor, tocmai cobora o maşină, pe care aşa, cu un semn mai timid, am oprit-o, voiam să ştiu dacă drumul duce la Ocoliş , sau dacă ar  fi un alt drum de picior pe care aş putea aduce Camino de la Ocoliş, până aici. Un domn foarte amabil mi-a răspuns la întrebări, ca apoi să aflu că de fapt este primarul din Poşaga, ce m-a asigurat de tot sprijinul lui, când a aflat despre proiectul pe care mă străduiesc să-l duc la capăt.

De ce oare, din toate maşinile, l-am oprit exact pe primar? Cred că atunci când eşti decis să faci lucruri bune, Universul te sprijină în toate.

Un călugăr ne-a dăruit două mere mari, roşii şi zemoase, exact ceea ce aveam nevoie, combustibil pentru întoarcerea la maşină.

Sper să pot aduce Camino în acest loc, este unul deosebit, pentru spiritualitatea şi frumuseţea lui.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi