30 aprilie 2019

După reuşita drumului de la Rîmetea la Vidolm am prins curaj, vrând să mergem şi de la Câmpeni la Vadul Moţilor.

La ora 10 şi 10 porneam deja din Câmpeni, la indicaţiile unui coleg al unei prietene… ştiţi cum e în România, e bine să cunoşti pe cineva , care cunoaşte pe altcineva etcetera.

Vremea era cam plângăreaţă, în sensul că cerul era acoperit de un strat gros de nori, care nu prea dădeau semne c-ar avea de gând să se împrăştie, să meargă fiecare la treaba lui, ca să ne lase și pe noi cu a noastră, adică aceea de a trece muntele fără a fi murați.

Am pornit plini de elan, cu toată atmosfera cam închisă și cele 10-12 grade din aer, (nu din termometre, cum se exprimă semidocții de la ”vreme” ) iar după partea ”cardio” de urcuș puternic, urmând o zonă extrem de plăcută și de pitorească, ne simțeam (sau cel puțin eu) stăpânii munților, eram pe culme, orizontul se deschidea de jur împrejur oferindu-ne  priveliști unice, pe care nici măcar nu ți le poți închipui, când privești de jos în sus.

Munții Apuseni sunt, cu siguranță una dintre cele mai frumoase zone din România, cine nu mă crede, nu are decât să vină aici, ca să se convingă.

Cât vezi cu ochii, acoperișuri mici sclipesc atunci când soarele reușește să mai trimită câte o rază de soare zglobie: sunt adăposturi pentru animale, dar și o mulțime de case, o parte dintre ele încă locuite. Puzderia de clădiri minuscule te face să nu te simți singur, chiar dacă le vezi pe versantul celălalt.

Din când în când întâlnim oameni, pe care-i întrebăm care o fi drumul ce coboară la Vadul Moților, deoarece localitatea nu se vede de aici, mai multe drumuri coboară spre stânga, dar indicatoare, ioc! Prima condiție pentru ca un drum să poată fi parcurs de către turiști, este să fie prevăzut cu indicatoare… Mă rog, nu aceasta este cea mai mare problemă a României,  e, de fapt,  una dintre cele ce se pot rezolva destul de ușor.

Ne dumirim care este drumul pe care-l căutăm, printre o cruce și o școală părăsită (a doua pe lângă care trecem astăzi), uite aici s-ar putea face adăposturi pentru pelerini, nu ar fi mai rău decât la Manjarin, pentru cunoscători.

E încă devreme, ploaia e deocamdată agățată în nori, așa că, haide să mai mergem, ni s-a spus că drumul acesta duce și la Albac, iar în continuare, la Horea.

Ultimul muritor pe care l-am întrebat ne-a spus că trebuie să mai mergem încă două ore, apoi s-o luăm la stânga, pentru a coborî în Albac. Probabil s-a uitat la noi și ne-a văzut așa, mai orășeni, nu avea habar că avem ”kilometrajul” încărcat cu mii de kilometri pe jos.

Am mers vreo oră, după care am ajuns la o intersecție foarte interesantă, un drum care părea că trece muntele, iar celălalt, mai spre stânga…

Am uitat să vă spun că, înainte de asta, am nimerit la o poiată cu cerdac exact în momentul în care s-a pornit o ploicică , ce conținea și niscaiva gheață. N-a ținut mult, nici n-avea cum, pelerinele noastre se odihneau la Cluj, în dulap, să nu le plouă.

Ei, să revenim dar la intersecția buclucașă. Ținând cont de vorbele omului, eu aș fi luat-o spre dreapta, dar un nor tare negru se arăta la orizont, așa că am făcut cum a zis Ștefan, adică varianta numărul doi, care s-a dovedit și cea corectă. De fapt, am mers prea mult și așa, fiindcă am ajuns pe drumul ce duce la Horea, a trebuit să ne întoarcem înapoi spre Albac. O mătușică trecută de 80 de ani, ce trăiește în vârful muntelui, a venit să ne îndrume pe cărarea cea bună, sprijinită în două bâte.

Ce am mai văzut interesant? O căpșunărie în vârf de munte, dovadă că românii și-au adus căpșunile acasă, de ce să mai muncească pentru ele prin străini. Am fost asigurați că recolta este una de excepție. Vom mai trece prin iunie-iulie, să verificăm.

Ei, și după o coborâre destul de abruptă, dar pe iarbă, deci niciun pericol dacă mai atingi pământul cu părțile mai moi, am ajuns în Albac, una dintre cele mai frumoase localități de pe Valea Arieșului…

În cinci minute am găsit o ocazie cu care ne-am întors la Câmpeni, lucru care a confirmat încă o dată că Pământul este rotund și că acolo sus, cineva ne iubește: când am urcat în mașină, a început o ploaie mocănească, care a ținut până a doua zi.

Uitasem să pun poza cu calul… Mi se pare foarte asemănător în dezinvoltură și nepăsare cu vacile ce pasc deasupra Atlanticului, fără a fi fericite deloc din acest motiv… E atâta măreție împrejur,  el o vede zilnic, fără însă a o simți. Vorbesc despre cal acum, dar…

Horea, Cloșca și Crișan vă salută de peste veac…

Și-am încălecat pe-o șa… tra la la…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi (la propriu și la figurat)