Râmetea-Vidolm, aventura montană

De la Rîmetea la Vidolm, pe şosea, sunt vreo 18 kilometri. Mersul pe asfalt este cel mai greu, mai ales când mai este îngreunat şi de vâjâitul maşinilor ce-ţi trec pe lângă ureche.

Toată iarna m-am gândit la posibilitatea ca acest traseu să se mute de pe şosea peste munte, iar a doua zi de Paşti mi s-a confirmat că este adevărat, minunat, uluitor, fantastic, iar restul de epitete vă las pe voi să le adăugaţi, atunci când veţi străbate acest drum.

Am plecat de la Lupşa cu maşina pe care am lăsat-o la Vidolm, iar în mai puţin de 5 minute am găsit o ocazie care, cu toate că oamenii mergeau la Mihai Viteazu, ne-au dus pe noi până la Rîmetea, auzind de planurile pe care le nutrim. Am plătit, bineînţeles, dar am rămas recunoscători domnului care nu ne-a lăsat să mergem 6 km pe jos, sau să găsim altă ocazie.

Ştiam de unde începe drumul din Rîmetea, am fost acum vreo 2-3 săptămâni în recunoaştere, îmi place să merg la sigur (atât cât se poate, deoarece evenimente neprevăzute apar tot timpul).

Vremea era bună, soarele cu ceva dinţi, dar când ieşea din nori era perfect pentru o zi de hoinăreală. Am pornit la 12 şi 20, iar după ce am urcat prima pantă mai abruptă, am intrat într-o pădure de fagi, unii seculari, contorsionaţi, iar alţii tineri, adolescenţi, cu frunze de un verde atât de crud, încât păreau gata să se fărâme la prima adiere de vânt.

Pe versantul celălalt, o turmă de oi cu ciobanul şi câinii aferenţi sunt singurii care tulbură liniştea pădurii, alături de câţiva cuci ce „cucăie” din toate părţile, un adevărat concert. Am început să cânt şi eu „cu-cu”, moment în care cucii adevăraţi s-au oprit, probabil şi-au dat seama că a apărut un intrus în formaţia lor.

Până pe şeaua muntelui, am făcut o oră şi zece minute, într-un ritm nici prea rapid, dar nici încet. Acolo ne aştepta un vânt cam „subţire”, aşa că am coborât puţin pe cărare, în pădurea care, aici, era şi mai fotogenică decât de cealaltă parte a versantului.

Ne-am odihnit, am gustat ceva din proviziile luate cu noi, apoi am pornit la drum, bucuroşi că drumul nu e greu şi îl vom străbate mult mai repede decât ne spuseseră nişte localnici din Vidolm astă toamnă, că faci trei ore până la Rîmetea. Dar… cum întotdeauna există un dar şi e bine să nu zici „hopa” până n-ai sărit gardul, am mai coborât cîteva sute de metr pe o cărare de vis, care, la un moment dat, se bifurca în două cărări, una marcată cu cruce galbenă pe fond alb, exact ca cea pe care venisem până aici, iar cealaltă, cu o linie verticală şi una orizontală, ambele roşii.

Ei, ce-i de făcut? Dacă făceam excepţie de ambele cărări şi ieşeam spre dreapta, ni se înfăţişau munţii în toată măreţia lor, acolo erau fâneţe cu tufişuri, dar nicio cărare… Se vedea Vidolmul în depărtare, foarte mic, ca un sat de jucărie, o pată de culoare în verdele naturii.

Ca să nu vă mai plictisesc, după ce am pierdut vreo oră încercând ambele cărări marcate şi întorcându-ne de fiecare dată de unde am plecat, am hotărât să o luâm direct pe fâneaţa ce cobora abrupt, măcar vedeam unde trebuie să ajungem.

Spre surpriza noastră, la nici 200 de metri mai jos, am dat de drumul pe care-l cunoşteam din toamnă, când făcusem doar o mică încercare, din Vidolm spre Rîmetea, fără a dori să trecem muntele, era frig, şi târziu pentru o asemenea încercare, atunci.

Yeee! Eram pe drumul cel bun, brăzdat de pâraie, aşa cum îl ştiam.

Pentru cei ce vor să se cazeze la Vidolm, este o pensiune cam ciudată, dar care funcţionează, chiar dacă nouă ni s-a părut părăsită.

Era ora 16,30 când am ajuns la maşina lăsată în şosea. Dacă nu pierdeam vremea prin pădure, trei ore ar fi durat şi drumul nostru.

Oricum trebuie să mai studiem terenul, s-ar părea că am ratat pădurea seculară de zadă care se întinde pe 92 de hectare şi este o zonă protejată. Dacă va fi posibil, Camino va trece măcar printr-un colţişor, ar fi păcat să treci atât de aproape de un monument al naturii şi să nu-l vizitezi…

Iar acum, câteva imagini:

Acea aglomerare de pietre este Izvorul Dacilor, pe care nu trebuie să-l rataţi, este chiar în Vidolm.

În 30 aprilie, am fost de la Câmpeni la Albac, tot peste munte. Dar, despre asta, mai târziu…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s