Mă uit la tatăl meu, al cărui trup e din ce în ce mai aproape de plecarea din această viață, iar printre lacrimile ce-mi inundă obrajii întrezăresc o amintire din prima copilărie, probabil aveam vreo doi ani.
Sunt pe o săniuță, iar tatăl meu, extrem de tânăr atunci, poate avea vreo 25 de ani, face pe căluțul și aleargă pe șoseaua încă neasfaltată, plină de o zăpadă ce stă să se topească, dar încă bună pentru săniuș.
Acum mi se pare hazliu, dar atunci cred că eram foarte mândră, țineam în brațe un radiou de culoare gălbuie, probabil ultimul răcnet pe atunci. În timp ce umblam la butonul de reglaj al volumului, care era foarte mic, m-am trezit cu el în mână, iar în următoarea clipă dispărea în zăpada semialbă pe care săniuța fâșâia cu spor.
Strigătul deznădăjduit pe care l-am scos instantaneu, l-a făcut pe tatăl meu să se oprească mirat, nu știa ce putusem păți atât de grav în cele câteva secunde de când nu se mai uitase în spate, pentru a verifica dacă totul este în regulă.
-Pieidui șuiubul? Țip eu ca din gură de șarpe și-i arăt locul gol al șuiubului ce părăsise radioul.
După un minut de căutări înfrigurate prin zăpada moale și murdară, iată că butonul buclucaș își reia locul și funcția, fapt care mă face extrem de fericită, iar în timp ce-mi șterg lacrimile ce mi se împreunează sub bărbie, îi zâmbesc tatălui meu, pentru a-mi arăta mulțumirea că toate sunt așa cum trebuie să fie.
Te iubesc, tăticule!
Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni
manuelasandablog 