Arhivele lunare: ianuarie 2016

Lacrimi

Mă uit la tatăl meu, al cărui trup e din ce în ce mai aproape de plecarea din această viață, iar printre lacrimile ce-mi inundă obrajii întrezăresc o amintire din prima copilărie, probabil aveam  vreo doi ani.

Sunt pe o săniuță, iar tatăl meu, extrem de tânăr atunci, poate avea vreo 25 de ani, face pe căluțul și aleargă pe șoseaua încă neasfaltată, plină de o zăpadă ce stă să se topească, dar încă  bună pentru săniuș.

Acum mi se pare hazliu, dar atunci cred că eram foarte mândră, țineam în brațe un radiou de culoare gălbuie, probabil ultimul răcnet pe atunci. În timp ce umblam la butonul de reglaj al volumului, care era foarte mic, m-am trezit cu el în mână, iar în următoarea clipă dispărea în zăpada semialbă pe care săniuța fâșâia cu spor.

Strigătul deznădăjduit pe care l-am scos instantaneu, l-a făcut pe tatăl meu să se oprească mirat, nu știa ce putusem păți atât de grav în cele câteva secunde de când nu se mai uitase în spate, pentru a verifica dacă totul este în regulă.

-Pieidui șuiubul? Țip eu ca din gură de șarpe și-i arăt locul gol al șuiubului ce părăsise radioul.

După un minut de căutări înfrigurate prin zăpada moale și murdară, iată că butonul buclucaș își reia locul și funcția, fapt care mă face extrem de fericită, iar în timp ce-mi șterg lacrimile ce mi se împreunează sub bărbie, îi zâmbesc tatălui meu, pentru a-mi arăta mulțumirea că toate sunt așa cum trebuie să fie.

Te iubesc, tăticule!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

 

 

The story of stuff- Povestea lucrurilor

Un filmulet care ne deschide ochii asupra modului în care am început să gândim și să trăim în ultimii ani, exact așa cum suntem mânați din spate, ca o turmă de oi fără minte și fără discernământ.

The story of stuff

Ce-ar fi să ieșim din tipare, să cumpărăm și să consumăm doar atât cât este necesar, iar în același timp să ieșim din sclavia ce ne-o impun băncile și marile companii.

Enjoy the movie!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Bun simţ „românesc”

Şi-apoi, să nu mă supăr? Cu ceva timp în urmă, îmi exprimam dezaprobarea faţă de purtarea conaţionalilor noştri aşa în general, şi în particular la „Fântâna lui Cenan”, (cum s-a şi numit articolul cu pricina), un izvor de pe Valea Arieşului, de unde toată lumea ia apă, aceasta fiind foarte bună şi având avantajul că-şi păstrează proprietăţile timp îndelungat, chiar dacă e stocată în bidoane de plastic.

După sărbători, am observat că cineva a făcut curăţenie în jurul izvorului, curăţenie care însă nu a ţinut mult, un alt strat de mizerii fiind prezente la faţa  locului. Noroc cu zăpada, care a acoperit murdăria, redând spaţiului din jurul izvorului inocenţa şi puritatea care ar trebui să fie în mod obişnuit apanajul unui loc dătător de viaţă, ca acesta.

Vinerea trecută mergeam la Lupşa, şi,  ca de obicei, ne-am oprit pentru a lua apă. Erau mai multe maşini oprite din acelaşi motiv, dar din ultima care a sosit, coboară trei tineri, dintre care unul a confundat locul cu o latrină, din păcate nu este singurul, am văzut de nenumărate ori acest gest făcut de bărbaţi fără pic de bun simţ şi de ruşine. O dată, unul se îndrepta chiar spre maşina mea, a trebuit să claxonez ca să-l întorc din drum.

Mi se pare dezgustător să te opreşti într-un loc din care oamenii iau apă, ca să-ţi deşerţi vezica. Dacă tot ai o urgenţă, opreşte mai sus sau mai jos de izvor, nu ai nici atât de mulţi spectatori şi nici nu devii obiectul unui articol al unei moaţe din Munţii Apuseni.

Să aveţi o după masă norocoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu … vezi mai sus