Arhivele lunare: aprilie 2021

Trăiește AZI!

Trăiește AZI, mâine nu există, iar IERI este deja istorie. Când vei înțelege acest lucru, viața ta va deveni adevărată, nu te vei mai cufunda în himere și nici nu-ți vei mai plânge trecutul.

Bucură-te acum, în acest moment, fii fluturele galben apărut asemeni păpădiilor la început de primăvară, care nu știe că mâine nu va exista pentru el, nici că un ieri a fost vreodată. El e acum, în acest moment, zburdalnic și aerian, printre primele flori gingașe de primăvară, e fericirea întruchipată, fără griji și fără angoase. Azi este ziua în care se desfășoară viața lui și habar nu are de planuri de viitor sau de regrete târzii.

Fii, ca fluturele, în fiecare zi! Nu-ți face griji pentru mâine, fiindcă mâine nu există. Timpul este liniar, noi suntem cei care trecem prin el. În aceeași clipă, în eternitatea lui, timpul este ieri, azi și mâine, dar tu, omule, ești doar azi. Doar acum, când citești aceste rânduri, trăiești cu adevărat. În rest, totul este miraj, iar miracolul vieții este nesfârșit.

Dacă frunza ar ști că la un moment dat va părăsi copacul, pentru a se transforma în hrana lui, oare l-ar mai servi cu atâta credință, un anotimp întreg? Sau dacă mielul de Paști ar ști ce-l așteaptă, ar mai fi atât de vesel și zburdalnic?

Natura întreagă este într-o armonie perfectă, singura ființă care i-o tulbură este aceea care a primit conștiință și rațiune. Pare absurd, dar este adevărat. Nimeni, în afară de om nu se vlăguiește muncind în exces, mâncând sau distrându-se în exces. Pentru plante și animale există un timp al muncii și un timp al odihnei.

Să păstrăm acest echilibru în viața noastră, care va începe să curgă mai armonios, mai lin, iar noi vom reuși să fim mai plini de recunoștință pentru ceea ce suntem, nu neapărat pentru ceea ce avem. Citeam undeva că ordinea firească a lucrurilor este SĂ FII, SĂ FACI, SĂ AI.

dacă începi cu SĂ AI, nu vei mai reuși niciodată SĂ FII cu adevărat.

Am scris aceste rânduri pentru cititorii mei, care sunt deosebit de inteligenți.

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Carantină la Sălciua

Azi veneam de la Lupșa, iar la intrarea în Sălciua am fost opriți de către un echipaj de poliție și informați că localitatea este în carantină, fiind avertizați să nu oprim pe teritoriul ei.

Până aici, nimic deosebit în vremuri de pandemie. Mai ciudat mi s-a părut că mașinile care ieșeau din Sălciua nu le oprea nimeni. Da, puteau tranzita localitatea, dar puteau fi și locuitori care plecau puțin să-și vadă de interes, că doar nimeni nu-i trăgea la răspundere.

După Sălciua urmează cascada Șipote, loc foarte frecventat în scop turistic, după ce a fost frumos amenajat. Aici, plin de lume, un microbus de copii, plus unul de femei care păreau în ceva pelerinaj, plus câteva mașini de turiști și noi, care luăm apă în fiecare săptămână. Din poze nu reiese, dar erau cel puțin 50 de oameni acolo.

După cum se vede, nimeni nu poartă mască (în afară de soțul meu, pe care nu l-am lăsat să coboare din mașină fără), copii și adulți de-a valma, într-o bună dispoziție generală.

Am avut destule exemple de apropieri mult mai scurte de atât, care s-au soldat cu infectări. Dragi părinți, nu uitați că sunt 16 copii la ATI, dintre care 4, intubați. Dacă până acum virusul vi s-a părut o glumă, cel puțin în ceea ce privește copiii, acum începe să se adeverească tocmai contrariul.

Mulți spun că nu au idee de unde s-au infectat, dar dacă și-ar face o scurtă recapitulare a zilelor precedente, cu siguranță și-ar da seama.

Eu scriu pentru cei care au urechi de auzit și ochi de văzut. Celorlalți, le urez multă baftă!

Manuela Sanda Băcăoanu – o persoană tristă, văzând ceea ce se întâmplă în jur

Vaca de tablă

Cine și-ar fi închipuit, în urmă cu 20-30 de ani, că locuitorii satelor românești vor ajunge să mulgă o ”vacă de tablă”.

Dar îmbătrânirea satelor prin exodul tinerilor spre oraș apoi afară din țară, a făcut ca mâna de lucru să devină aproape inexistentă. Foarte greu găsești pe cineva care să te ajute la muncile agricole, cei care mai muncesc, abia o pot face pentru ei.

Și uite așa, an de an, tot mai multe fânețe rămân necosite, spinii și tufișurile le iau în stăpânire, iar când privesc pe geam, pe Stârcu mai este doar un loc cosit, în rest, arată precum un bărbat neglijent care se bărbierește din an în paști (după primul an), apoi ca un bărbat care și-a lăsat o barbă ce amenință să-i ajungă până la brâu, după câțiva ani.

Cine o fi de vină? Nu zic că mai trăim în zilele acelea în care aproape la toată casa mugea vaca, dar acum, ți-e dor să mai vezi o vacă venind de la păscut. Mă întreb ce o fi ”laptele” pe care-l cumpărăm frumos ambalat în cutie de carton, dacă vacile au dispărut de la sate? O fi făcut din ”materie primă pentru lapte”, așa cum este și ”materie primă pentru iaurt” și pentru tot ce-ți dorește inima, sub forma unor concentrate, din care poți produce de la lapte la gogoși, absolut orice. Chimia alimentară este o industrie înfloritoare.

Iar acum, să revenim la vaca noastră, de tablă… care nu e altceva decât un automat, care-ți dă lapte. Dai banul și primești laptele, fără să cosești, să duci vaca la păscut, s-o mulgi sau să cureți grajdul . Mașinile se opresc una câte una, „mulg vaca de tablă” și pleacă în drumul lor. Foarte simplu și ușor. Azi am văzut că vaca de tablă a ”înțărcat”, a oprit o mașină, un domn a coborât, a vrut să mulgă vaca, dar… nimic.

De unde știu toate acestea? Foarte simplu, vaca de tablă e tocmai peste drum de grădina în care am început muncile agricole.

Ei, dar să nu deznădăjduim, poate satul românesc mai are o șansă… dar dacă șansa nu vine de undeva de sus, (nu din cer, că de acolo vine doar ploaia) ci de la guvernanții care se luptă cu altele acum…

Eh, să fim sănătoși și la pungă… groși. Că așa zice o vorbă românească.

Să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu vaca aia, poate face parte din progres, nu știu…

N-am găsit poza cu vaca, am pus cu calul…

Manuela Sanda Băcăoanu – grădinar fără diplomă

Istoria se repetă

Zilele trecute, am hotărât că rucsacul meu cel de toate zilele, folosit pe post de poșetă prin Cluj, sau de geantă de voiaj pe distanțe mici, are neapărată nevoie de o refrișare, purtat toată ziua, lăsat pe lângă pereți sau pe sub masă, fața lui nu mai era la fel de proaspătă, ca atunci când l-am cumpărat. Zis și făcut, după o căutare ca la carte prin toate buzunarele, l-am băgat în mașina de spălat împreună cu borseta, fiindcă, vorba lui Mark Twain, nici ea nu se simțea prea bine.

Până aici, toate bune și frumoase… Doar că imediat ce le-am lăsat să se ”distreze” îmbibate de detergent, m-am întors în baie, deoarece zgomote ciudate mi-au atras atenția. Ce să vezi, pe marginea geamului, chestii frumos colorate se bâțâiau, o dată cu mișcarea cuvei. No! Ce-o fi asta? Opresc mașina, iar spre norocul meu, nivelul apei nu era foarte mare, așa că am putut deschide ușa, care s-a deblocat automat. Ce să vezi, două rimeluri, un ruj și vreo trei pansamente cu rivanol pentru bășicile de la picioare, puse acolo probabil de la cumpărarea rucsacului și nefolosite niciodată, ieșiseră dintr-un buzunar secret, pe care uitasem să-l verific.

Bucuroasă că am reușit să ”salvez” (încă nu știu dacă le-am salvat, că nu m-am mai uitat la ele, de când cu masca nu mai am nevoie de ruj, iar rimel folosesc rar, fiindcă-mi produce lăcrimarea ochilor), obiectele mai sus amintite, am pornit din nou mașina, iar zgomotul ciudat care încă persista, l-am pus pe seama cataramelor rucsacului.

Mare însă mi-a fost mirarea și mai ales tristețea, când, la terminarea programului de spălare, după ce rucsacul și borseta au ieșit ca noi, pe fundul cuvei zăcea motivul zgomotelor pe care nu le-am băgat în seamă și anume micul meu aparat foto, cel cu care am făcut mii de poze pe Camino de Santiago și în alte locuri minunate.

N-am plâns, că am evoluat destul încât să nu mă atașez de lucruri, dar mi-am adus aminte cu duioșie de întâmplarea de pe primul meu camino, din 2012, când din neatenție (din nou) mi-am spălat I-pod-ul la care ascultam muzică și care mă ajuta să nu mă simt singură pe sutele de kilometri parcurși mai mult solitar, decât însoțită. Mi-am amintit cu drag și de Joe Dassin, preferatul meu din acel pelerinaj. Am vrut să pun acel fragment aici, (din ÎNTRE PĂMÂNT ȘI CER, PE CAMINO DE SANTIAGO) dar n-am găsit varianta în word, așa că, poate, altă dată…

Se spune că nivelul de inteligență se măsoară în multitudinea greșelilor pe care le repeți de-a lungul vieții… S-ar părea că la capitolul atenție, nu stau prea bine.

Las mai jos câteva poze de pe Camino Francez, din 2017. Deocamdată, trăim din amintiri…

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

De unde puteți cumpăra Love story pe Camino de Santiago

Iată link-urile și librăriile de la care puteți cumpăra cea mai nouă carte a mea, datele acestea le-am primit de la editură.

https://carturesti.ro/carte/love-story-pe-camino-de-santiago-1061548121?p=2

https://www.libris.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-EIK978-606-49-0383-9–p21799220.html

https://www.librarie.net/p/401276/love-story-pe-camino-de-santiago

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_romana/romane/love_story_pe_camino_de_santiago-bacaoanu_manuela_sanda-eikon-p10171051

https://www.emag.ro/love-story-pe-camino-de-santiago-manuela-sanda-bacaoanu-editia-2020-9786064903839/pd/DBX56TMBM/


În librarii a ajuns la Libraria Eminescu din București, la Humanitas Cluj, Humanitas Alba Iulia, Humanitas Kretzulescu si Humanitas Auchan București, Carturesti Verona București, libraria St. O. Iosif Brasov

Sper să vă placă! Mai am și eu câteva exemplare, inclusiv din primele două.

Manuela Sanda Băcăoanu, scriitoare

”Fata-i curvă” – Fragment din romanul ”Caruselul Vieților”

   O carte a apărut de curând, una e la editură, iar alta, acum se scrie: lectură plăcută!

”Lavinia se învelește mai bine cu pătura moale și pufoasă, își ia cana cu ceaiul de tei care e încă fierbinte de pe noptieră, ia o înghițitură, apoi, privind în gol pe geamul dincolo de care ploaia răpăie zgomotos, fără a vedea nimic din ceea ce se petrece afară, norii plumburii și oamenii zgribuliți sub umbrelele care nu-i prea apără de șuvoaiele ce cad neostoit din cer, încearcă să-și revină după ultimele întâmplări. Prin cap i se perindă o mie de întrebări, dar cum știe că deocamdată nu are și răspunsuri, stă așa, pierdută, simțindu-se abandonată și a nimănui, ca acum mulți ani, când s-a simțit exact la fel.

    I se pare că e din nou eșuată pe un mal noroios, la fel ca atunci, nu știe ce ar trebui să facă și încotro s-o apuce. Își amintește de parcă ar fi fost ieri, era adolescentă, de fapt aproape adult, tocmai terminase liceul. Era vacanța de vară, ultima vacanță adevărată, după care urma facultatea, apoi VIAȚA! Cam așa gândea pe vremea aceea, că viața adevărată începe abia după ce termini școala, ai o diplomă, un job și poți, în sfârșit, să trăiești.

    ”Ce prostuță eram! Toată viața am tot așteptat să se întâmple ceva, să vină un eveniment, să trec peste un hop, iar pe urmă, cu siguranță va veni și fericirea aia pe care o tot aștept. Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, așa ne promitea profesoara de matematică. A uitat însă să ne spună că fericirea nu este undeva, pe un raft la magazin sau la bibliotecă, de unde o cumperi sau o împrumuți și gata, instantaneu devii fericit!”

    Lavinia se lasă din nou în voia amintirii. Parcă e din nou adolescenta ce stă pe hol, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, de unde se aude vocea tatălui, băut și mânios:

– Și acuma, ce facem? Fata-i curvă! Bine ai mai învățat-o!

    I se pare că-i pică cerul în cap, ar vrea s-o ia la sănătoasa, dar știe că nimeni n-o va apăra, așa că trebuie să facă ea însăși acest lucru. Mai stă câteva secunde, dar cum vocea mamei nu se aude pentru a-i lua apărarea, intră în bucătărie înspăimântată, dar hotărâtă să se apere până la capăt. Cu un tremur în glas, îl privește pe tatăl ei, care, cu ochii și mintea încețoșate de băutură, îi aruncă un zâmbet tâmp. Nu se știe din ce motiv, violențele lui asupra mamei nu s-au abătut niciodată și asupra ei, cel puțin până în acel moment.

– Cine-i curvă? Întreabă Lavinia, străduindu-se să nu plângă.

– Păi…tu. Îngaimă mama, nu prea convinsă, dar nici pe deplin hotărâtă de care parte ar trebui să fie, în această dispută.

    Lavinia o privește fără s-o vadă, apoi se întoarce spre tatăl care-și mai toarnă vin în paharul ce pare să-i joace feste, se tot mișcă de unul singur când în stânga, când în dreapta, încât vinul curge mai mult pe masă, prelingându-se pe mușamaua colorată, iar acum, un mic pârâiaș își face drum spre podea: pic, pic, …pic. Mama ia buretele din chiuvetă și șterge vinul de pe masă, în timp ce Lavinia își face curaj cu adevărat:

– Dacă credeți că sunt curvă, așa cum ziceți, nu aveți decât să mă duceți la doctor. El vă poate confirma asta, nu voi, cu presupunerile voastre. Dacă vreți, mă puteți crede și pe mine că nimic nu s-a întâmplat în nenorocita aia de excursie, în care mai bine nu mergeam! Da, a fost și Alex, dar suntem prieteni și atât. Sunt prea tânără pentru ca să-mi stric viața, dar vouă nu vă pasă de ce cred și simt eu, voi le știți pe toate, inclusiv faptul că fiica voastră e curvă. Aș vrea să vă întreb ceva: dacă în locul meu ar fi fost Tudor, v-ați mai fi făcut atâtea probleme? Sunt sigură că nu, poate pe el l-ați fi bătut pe umăr: ”Bravo, tinere, ești bărbat!” nu?

    Părinții se privesc ciudat, parcă aburii beției încep să se mai împrăștie din capul tatălui, care nu știe ce să mai adauge. Ar spune că-i pare rău, dar asta ar însemna să recunoască faptul că a greșit, iar el nu face niciodată asta. Mama e întotdeauna cea care-i împacă, o pace de suprafață, care știu amândoi că nu va dura prea mult, doar până la prima nemulțumire a părintelui, care dintr-un fapt de nimic, în câteva secunde ia proporții de uragan.

   Lavinia părăsește bucătăria fără a mai aștepta vreun cuvânt bun din partea nimănui, se simte singură în furtuna care e deocamdată viața ei. ”Lasă, la toamnă plec la facultate și totul va fi bine!” se încurajează singură, în timp ce caută în bibliotecă o carte bună, o carte care s-o ducă departe de tot ceea ce i se întâmplă cu adevărat.”

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare