Zilele trecute, am călătorit cu trenul. Nimic neobişnuit, fac asta în interes de serviciu, de 36 de ani. Altceva vreau însă să vă povestesc acum.

Am ajuns într-un orăşel  nu prea departe de Cluj, am coborât pe peron, dar cum acesta era pe partea opusă gării, aşteptam ca trenul să plece, pentru a putea traversa liniile. Trecuseră câteva secunde de când stăteam eu aşteptând răbdătoare plecarea trenului, când, în uşa vagonului aflat chiar în faţa mea, un bărbat trecut de primele două tinereţi, iese cu capul afară, pufăind cu sârg dintr-o ţigară. De când fumatul a fost interzis în trenuri, aceasta nu este o privelişte neobişnuită, aşa că nici nu l-am băgat în seamă, până când, după o scurtă privire stânga-dreapta, lasă să-i cadă „ca din întâmplare” o cutie de plastic de unică folosinţă cu şerveţelul aferent, al cărei conţinut probabil ajunsese în burta lui, cu puţin timp înainte. După şocul din primul moment, am prezenţa de spirit să-l atenţionez:

„De ce aţi făcut asta? Este coş de gunoi în tren, de ce murdăriţi peronul? ” Brusc ruşinat de vorbele mele, bărbatul se dă repede jos din tren, culege cutia, moment în care trenul se pune în mişcare. Se urcă repede şi… dus a  fost.                                                                                                                                                                  Am pornit la ale mele cu un gust amar, uite, oamenii în vârstă fac lucruri neaşteptate… Se tot plâng de generaţiile tinere, dar. s-ar părea că ei au o problemă civică…

Înainte de a mă întoarce la gară, constat că mai am câteva minute până la tren, aşa că mă gândesc să le petrec în frumosul parc al oraşului, printre copaci bătrâni şi înţelepţi, pe singura bancă la soare… Zis şi făcut. Întâmplarea face că în jurul băncii, un oarecare Tibi, a cărui mutră n-am văzut-o fiindcă eram cu spatele şi chiar nu mă interesa, mătura cu sârg frunzele căzute într-un strat moale şi foşnitor peste toată întinderea parcului. Nu mă aşez bine pe bancă, când auzul îmi este deranjat de diverse fraze cu subînţeles ale colegilor lui Tibi, care în ecuaţia de faţă era un fel de Dorel, mi-am dat eu seama, cuvintele lor fiind aluzii la persoana mea, ca o posibilă „gagică”. Nu era altă bancă la soare, aşa că am suportat câteva minute, apoi, când mă ridic să plec, mă gândesc că nu e bine să mă creadă surdă şi proastă, aşa că le strig : „Poate că nu e frumos să vă legaţi de persoanele care se plimbă prin parc! Poate că aş putea să vă fac o …  (în acel moment, un lapsus de două secunde îmi invadează creierul,  ăia stau căscaţi, aşteptând verdictul, moment în care-mi revine şi mie memoria) reclamaţie”. Ei stau înmărmuriţi în cozile greblelor şi măturilor, iar eu păşesc majestuos pe alee, gata, le-am zis-o de la obraz. Ia uite, alţi oameni netineri ce mă agasează azi. O fi ceva cu mine?

Buun! Ajung în Cluj fără alte peripeţii şi merg să vizitez magazinul meu preferat, la secţiunea plante. Mă uitam la nişte buxuşi mititei, gândindu-mă că n-ar fi rău să achiziţionez câţiva, ca să-i pun în diverse locuri strategice, la Lupşa. Când alegeam eu ghivecele, un domn (pfui, ziua de azi s-ar părea că nu s-a terminat încă!) , fără să-l fi întrebat nimic, cu o mutră superioară şi uşor dispreţuitoare, zice: ” Păi, ce să faceţi cu astea la bloc? Astea merg la casă!” Mă uit fugar în telefon ca într-o oglindă, pentru a vedea ce parte a mea îl face să mă eticheteze: „de la bloc”, adică, n-am mutră de „casă”, oi fi prea modest îmbrăcată? De ce oamenii îi judecă pe alţii fără măcar să-i fi auzit scoţând vreun cuvânt? N-am înţeles. Şi ce o fi rău în a sta la bloc? Dacă am chef, pot să-mi pun buxus în sufragerie, ce-i pasă lui? I-am răspuns totuşi că sunt pentru casă, apoi el a început să se laude cu lămâii şi arborele lui de cafea. Din întâmplare, am şi eu. Nu i-am mai spus că am şi patru avocado, scorul ar fi fost cu siguranţă în favoarea mea. Îmi iau ghivecele în braţe şi plec spre casă, iar în momentul în care văd că mă urmează ca un căţel, cu fraze neterminate în gâtlejul al cărui omuşor se mişcă spasmodic, îi spun „La revedere!” şi grăbesc pasul, mi-a fost de ajuns pentru o singură zi.

Urc în autobuz, bucuroasă că am prins loc , cu plasele mele pline de ghivece de buxus şi câţiva butaşi de trandafiri. La următoarea staţie, puhoi de studenţi, e ora la care ies de la şcoală, aşteaptă nerăbdători şi, probabil flămânzi. Sunt din nou uimită, de data aceasta în mod pozitiv, nimeni nu se împinge, stau de-a binelea la rând, într-un mod foarte civilizat. Bravo, generaţie tânără! Sunt mândră de voi. Degeaba cei trecuţi de o vârstă vă tot critică, voi sunteţi viitorul, iar azi (şi poate în fiecare zi) le-aţi dat o lecţie de civism.

Tineri ai României , vă respect!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni