Arhivele lunare: noiembrie 2016

Copiii noştri, ne-au ales

Azi dimineaţă îmi beam apa caldă cu lămâie, iar Ştefan, observând că sunt dusă cu gândul undeva departe, m-a întrebat la ce cuget atât de profund.

Îmi amintisem de un articol pe care l-am citit cu ceva timp în urmă, despre o mămică al cărei băieţel în vârstă de trei ani i-a spus că, înainte de a veni la ea, i-a văzut pe un fel de ecran pe amândoi părinţii şi a ales să fie cu ei. S-ar părea că acea mămică, fiind curioasă dacă şi alţi copii mai au astfel de amintiri, a făcut un fel de anchetă în rândul micuţilor, iar mulţi dintre ei îşi aminteau că au  văzut mai multe cupluri de eventuali părinţi, ei putând să aleagă cu cine vor să fie.

Acest lucru mă face să mă gândesc la faptul că multă lume spune că „părinţii nu ţi-i alegi, este un dat cu care trebuie să trăieşti”. S-ar părea că nu este aşa, suntem binecuvântaţi că am fost aleşi de copiii noştri, la fel cum şi noi, la rândul nostru, ne-am ales părinţii, în funcţie de experienţele pe care am hotărât să le avem în această viaţă.

Dacă până acum nu am făcut-o, vreau ca acum să le mulţumesc copiilor mei că m-au ales, pentru ca o bună parte din această existenţă să ne-o petrecem împreună.

Să le mulţumim nu numai părinţilor care ne-au crescut, ci şi copiilor, că au ales să crească în familia noastră.

Vă doresc momente binecuvântate, alături de copiii şi părinţii voştri!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Ce se-ntâmplă, doctore?

Da, ştiu că este denumirea unei emisiuni de la TV, dar întâi de toate a fost numele unei comedii spumoase din 1972, cu Barbra Streisand şi Ryan O Neal, pe numele ei „What s Up, Doc?”, însă ceea ce doresc eu să povestesc nu are nicio legătură cu comedia.

Vreau să spun că sunt foarte tristă, văzând cum aceşti oameni, care au una dintre cele mai nobile profesii, se complac în nişte situaţii care nu le fac deloc cinste, îşi cresc EGO-ul până la a crede că ei sunt nişte mici Dumnezei pe Pământ, la uşa cărora noi, oamenii de rând, trebuie să facem coadă, apoi să intrăm smeriţi în cabinet, cu capul plecat şi cu plicul cât mai gros.

Voi povesti doar două întâmplări, cu toate că ştiu destule, lăsându-vă să judecaţi dacă am dreptate sau cumva exagerez eu…

Prima întâmplare

O femeie de condiţie modestă, al cărei soţ se află într-o situaţie critică, necesitând o operaţie urgentă, merge cu plicul la medicul ce urmează să-l opereze. Acesta, fără să bage de seamă că femeia nu are dinţi în gură şi e îmbrăcată cu o hăinuţă subţire în toiul iernii, îi spune pe un ton nemulţumit: ” Data viitoare să vii mai pregătită!” Cred că nu trebuie să descriu ce a simţit femeia plecând de la spital… S-a făcut o chetă la biserică pentru a putea duce doctorului un plic mai umflat, aşa încât  în minivacanţa de 1 Decembrie să poată să cheltuie ceva mărunţiş în plus la Paris, sau pe unde l-or duce paşii… Nu contează că femeia nu are nici lemne de foc acasă, nu-i problema lui, el este un mare medic, ce trebuie venerat şi răsplătit chiar înainte de a face ceva (că altfel, nu face).

A doua întâmplare

Două femei, mamă şi fiică, stau în faţa uşii unui cabinet privat. Au programare pentru ora 12, dar de dincolo de uşă se aud râsete şi o conversaţie ce nu mai are nimic în legătură cu consultaţia. E 12,10, fiica se grăbeşte să se întoarcă la serviciu, aşa că bate timid în uşa care în sfârşit se deschide, iar medicul apare ofticat:” La doctor se aşteaptă şi ore întregi!” „Da, dar noi aici am plătit tocmai pentru a nu aştepta”, îndrăzneşte să răspundă fiica, dar imediat îi pare rău, acum nu se va mai purta la fel de bine cu mama… şi aşa a şi fost.

Ce păcat că această profesie de aur îi face pe cei ce o practică să se creadă nişte Zei, deasupra lumii şi legilor ei. Mă tot gândeam, oare nu se mai gândesc deloc la jurământul pe care l-au depus odată, oare nu au nicio mustrare de conştiinţă când te ţin la uşă în timp ce-şi beau cafeaua, sau îţi bagă pur şi simplu mâna în buzunar, chiar dacă-i găurit?

Fiind eu curioasă din fire, am „goagălit” după respectivul jurământ, iar ceea ce am găsit mi-a deschis ochii. Nici urmă de ” Nu voi condiţiona serviciile medicale de luarea oricărei forme de mită”, sau ” Îmi voi respecta pacienţii”… Hmm! Atunci, care ar fi concluzia? Că o aşa profesiune  de credinţă, te face să-ţi pierzi sufletul??

Nu vreau să generalizez aici, ştiu că sunt medici care-şi fac cu adevărat datoria şi care nu primesc „cadouri”, chiar dacă le merită pe deplin, aceia merită într-adevăr mulţumirile noastre.

Mai jos, vedeţi:

Jurământul lui Hipocrat – formularea modernă

Formularea moderna a jurământului lui Hipocrat, adoptat de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la Geneva din anul 1975:  

Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

Vă mulţumesc, dacă aţi ajuns cu cititul până aici.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Cea mai recentă aventură – pe polei

Aruncând o privire în urmă printre cele scrise pe acest blog, mi-am dat seama că în ultima  jumătate de an, am fost extrem de leneșă…

Am găsit doar câteva  articole răzlețe, mă și mir că lumea mai dă peste ele, că le mai răsfoiește cineva. Probabil că trebuia să mi se întâmple ceva care să mă zgâlțâie (la propriu și la figurat) un pic, ca să mă scoată din starea de confort în care mă complac de o bună perioadă. Să nu credeți că nu am scris, aproape termin cea de-a doua carte, iar în minte, am scris zeci de articole, păcat că nu le-am pus și ”pe hârtie”.

Dar ce atâta pălăvrăgeală, să trec la subiect, că de aceea sunteți pe această pagină, nu ca să-mi ascultați (citiți) lamentările. Ieri dimineață pe la 8, am pornit de la Lupșa spre Gârda de Sus, unde aveam niscaiva interes… Sunt aproape 50 de kilometri până acolo, dar menționez că nu am plecat pe jos, ci cu mașina…

Când pornesc motorul, prima știre de la radio este că a murit Fidel Castro. Nu știu de ce, am impresia că nu e de bun augur. Știu că era prietenul lui Ceaușescu și s-a purtat cu cubanezii mai rău decât susnumitul cu românii, dar aceasta nu este ora de politică, așa că Dumnezeu să-l ierte, că are de ce.

Apoi, se anunță că este ceață pe o mare suprafață a țării, dau din cap aprobator, este și aici. Nu prea deasă, dar destulă cât să mențină o atmosferă umedă. Se mai spune că pe alocuri, din pricina ceței, poate fi și polei, eu mă gândesc că aici drumul e uscat, dar, în acea secundă, într-o curbă unde probabil am frânat, am simțit cum mașina dansează, stânga, dreapta, un-doi-trei, fără să o pot redresa deloc, parcă avea propria voință. Finalul, fericit zic eu, a fost într-o salcie zdravănă de pe stânga drumului, și roțile din spate în aer. Ia uite, poleiul a sărit din radio, direct în curba asta!

Mi s-a părut ciudat că nu simt nimic, parcă totul i se întâmpla altcuiva, iar eu eram doar o privitoare pasivă. La câteva secunde, cineva îmi bate în geam, era un om care avea casa peste drum și văzuse (mai mult auzise ) toată tărășenia. Voia să se asigure că sunt bine, da, eram, am ieșit pe ușa din dreapta, fiindcă pe stânga era un pic mai periculos.

Cu câteva telefoane, am reușit să găsesc oamenii potriviți care să mă scoată din impas, iar cu ajutorul șoferilor opriți de nevoie pe drum, fiindcă manevrele de salvare au necesitat blocarea acestuia, și care au pus umărul la ridicarea mașinii din poziția nefirească în care ”măiestria” mea de șoferiță o adusese, în mai puțin de o oră eram iar ”pe roți”, și cu daune minime, în mod cu totul miraculos.

Vreau să le mulțumesc din inimă tuturor celor ce m-au ajutat, fiindcă

până să mă dezmeticesc eu, s-au împrăștiat ca potârnichile, fiecare acolo unde-l ducea interesul și destinul.

Văzând că am doar puțin capota înfundată, mi-am continuat și eu drumul, doar cu o oră întârziere, o oră care ar fi putut face diferența între ”a fi, sau a nu mai fi”, deoarece toată lumea zicea că am fost extrem de norocoasă, fiindcă dacă era puțin mai la dreapta, sau în curba precedentă, puteam zbura în Arieș, iar datele problemei ar fi fost altele, în acel caz.

Mulțumesc Îngerului meu păzitor și tuturor entităților care m-au ajutat să scap atât de ușor din această aventură pe polei, sunt fericită că am trecut și peste asta, probabil că mai am lucruri neterminate în această viață, de aceea sunt încă aici. Am privit mai bine pozele și într-adevăr o mulțime de entități globulare înconjoară mașina.

Mă simt binecuvântată!

Aveți grijă mare de voi, și de cei pe care-i iubiți!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni