Da, ştiu că este denumirea unei emisiuni de la TV, dar întâi de toate a fost numele unei comedii spumoase din 1972, cu Barbra Streisand şi Ryan O Neal, pe numele ei „What s Up, Doc?”, însă ceea ce doresc eu să povestesc nu are nicio legătură cu comedia.

Vreau să spun că sunt foarte tristă, văzând cum aceşti oameni, care au una dintre cele mai nobile profesii, se complac în nişte situaţii care nu le fac deloc cinste, îşi cresc EGO-ul până la a crede că ei sunt nişte mici Dumnezei pe Pământ, la uşa cărora noi, oamenii de rând, trebuie să facem coadă, apoi să intrăm smeriţi în cabinet, cu capul plecat şi cu plicul cât mai gros.

Voi povesti doar două întâmplări, cu toate că ştiu destule, lăsându-vă să judecaţi dacă am dreptate sau cumva exagerez eu…

Prima întâmplare

O femeie de condiţie modestă, al cărei soţ se află într-o situaţie critică, necesitând o operaţie urgentă, merge cu plicul la medicul ce urmează să-l opereze. Acesta, fără să bage de seamă că femeia nu are dinţi în gură şi e îmbrăcată cu o hăinuţă subţire în toiul iernii, îi spune pe un ton nemulţumit: ” Data viitoare să vii mai pregătită!” Cred că nu trebuie să descriu ce a simţit femeia plecând de la spital… S-a făcut o chetă la biserică pentru a putea duce doctorului un plic mai umflat, aşa încât  în minivacanţa de 1 Decembrie să poată să cheltuie ceva mărunţiş în plus la Paris, sau pe unde l-or duce paşii… Nu contează că femeia nu are nici lemne de foc acasă, nu-i problema lui, el este un mare medic, ce trebuie venerat şi răsplătit chiar înainte de a face ceva (că altfel, nu face).

A doua întâmplare

Două femei, mamă şi fiică, stau în faţa uşii unui cabinet privat. Au programare pentru ora 12, dar de dincolo de uşă se aud râsete şi o conversaţie ce nu mai are nimic în legătură cu consultaţia. E 12,10, fiica se grăbeşte să se întoarcă la serviciu, aşa că bate timid în uşa care în sfârşit se deschide, iar medicul apare ofticat:” La doctor se aşteaptă şi ore întregi!” „Da, dar noi aici am plătit tocmai pentru a nu aştepta”, îndrăzneşte să răspundă fiica, dar imediat îi pare rău, acum nu se va mai purta la fel de bine cu mama… şi aşa a şi fost.

Ce păcat că această profesie de aur îi face pe cei ce o practică să se creadă nişte Zei, deasupra lumii şi legilor ei. Mă tot gândeam, oare nu se mai gândesc deloc la jurământul pe care l-au depus odată, oare nu au nicio mustrare de conştiinţă când te ţin la uşă în timp ce-şi beau cafeaua, sau îţi bagă pur şi simplu mâna în buzunar, chiar dacă-i găurit?

Fiind eu curioasă din fire, am „goagălit” după respectivul jurământ, iar ceea ce am găsit mi-a deschis ochii. Nici urmă de ” Nu voi condiţiona serviciile medicale de luarea oricărei forme de mită”, sau ” Îmi voi respecta pacienţii”… Hmm! Atunci, care ar fi concluzia? Că o aşa profesiune  de credinţă, te face să-ţi pierzi sufletul??

Nu vreau să generalizez aici, ştiu că sunt medici care-şi fac cu adevărat datoria şi care nu primesc „cadouri”, chiar dacă le merită pe deplin, aceia merită într-adevăr mulţumirile noastre.

Mai jos, vedeţi:

Jurământul lui Hipocrat – formularea modernă

“Odată admis printre membrii profesiunii de medic mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.

Fac acest jurământ in mod solemn, liber, pe onoare!”

Vă mulţumesc, dacă aţi ajuns cu cititul până aici.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni