Arhive pe categorii: Carte in lucru

Păşind prin spinii trandafirilor : fragment dintr-un roman aflat în durerile facerii

 

Capitolul  al XX – lea

 Miracol

 

Sunt din nou acasă, acolo unde mergem de câte ori ne este greu. Ce bine este când mai avem la cine să mergem, când cineva drag ne aşteaptă şi face tot ce-i stă în putinţă, doar ca să ne fie nouă bine.

Convalescenţa mea merge bine, cu fiecare zi mă simt mai în putere, iar vestea că am pierdut din nou anul nici nu mi se pare atât de groaznică, e important acum să mă pun pe picioare, apoi, voi mai vedea.

David a terminat între timp facultatea şi s-a străduit să ia repartiţie undeva în Ardeal, lângă  un oraş universitar, pentru ca eu să-mi pot termina facultatea. Nu ştiu de ce  n-a vrut să rămână în Bucureşti, ar fi putut să ia un post prin apropiere, dar nu l-am mai bătut la cap, voi merge acolo unde este şi el, ce rost are să-mi mai fac probleme acum?

Deocamdată sunt acasă, parcă ultimii ani nici n-ar fi fost, am aproape 22 de ani, dar am trăit cât alţii în 50. Sunt măritată a doua oară, cu şanse minime de a mai avea copii, după un avort care m-a lăsat sleită de puteri şi cu sufletul îmbătrânit.

  • Tata ţi-a luat bilet la băi, acolo poate o să-ţi revii, cine ştie? Mama intră în cameră cu veşnica ei tavă cu bunătăţi, iar vestea pe care mi-o aduce mi se pare bună, măcar din punct de vedere al schimbării peisajului.
  • Da, staţiunea aceasta este vestită, poate va face şi pentru mine ceea ce a făcut pentru alte femei… Deocamdată însă, nu mă grăbesc. Mai am doi ani de şcoală, ani pe care i-am pierdut cu bolile mele. Trebuie să mă pun pe picioare şi abia apoi mă gândesc la copii. Deocamdată, prioritară este facultatea. Mă voi transfera la toamnă.
  • Sigur, sigur, dar nu strică să fii şi sănătoasă, eu la asta mă gândeam, bate mama în retragere. Văzând că nu sunt în cea mai bună dispoziţie, face stânga-mprejur şi închide uşa fără niciun zgomot. A avut ea grijă atunci când am venit acasă să-l pună pe tata să ungă toate uşile, ştie că încă din copilărie mă deranja scârţâitul lor plângător.

***

Sunt la staţiune. Voi sta aici toată vara, sunt internată într-un soi de sanatoriu. Îmi place foarte mult, sunt la munte, înconjurată de păduri, în fiecare dimineaţă, sub geam vine o mică pasăre cântătoare, care-mi înseninează întreaga zi. Stau într-o cameră nu prea mare împreună cu încă două femei, toate avem aceeaşi problemă, vrem să facem copii, dar nu putem. Lucreţia şi Mariana sunt mai în vârstă, adică sunt trecute de 30 de ani, mie mi se par aproape bătrâne. Ce le mai trebuie copii, dacă n-au făcut până acum?

Suport cu stoicism toate tratamentele şi procedurile, strâng din dinţi când e nevoie, dar nu mă dau bătută. Aşa facem toate, sunt curioasă dacă şi bărbaţii ar face la fel, în cazul în care rolurile s-ar inversa. Mă cam îndoiesc de asta, ei se plâng şi când se lovesc la un deget, d-apoi să nască şi să crească nişte copii. Dumnezeu a ştiut foarte bine ce face când a lăsat asta în seama femeilor, bărbaţii ar fi putut, cel mult, să se plângă şi s-ar fi aşteptat să li se ridice câte o statuie pentru fiecare faptă de glorie, cum ar fi naşterea şi alăptarea.

Ca să nu mai vorbim despre marea nenorocire când femeia nu face copilul de sexul dorit. Bineînţeles că tot timpul sexul dorit este cel masculin, dar aş vrea să-i văd pe ei, pe masculi, trăind într-o lume fără femei… Cred că toate lucrurile ar fi slinoase, peste tot ar mirosi a bere iar râgâitul ar fi la loc de cinste. Doamne, ce gânduri nu-mi dau pace, tocmai azi, când vine David în vizită. Ia să mă fac eu frumoasă, că-mi vine soţiorul, nu ne-am văzut aproape de-o lună, trebuie să arăt cât de cât prezentabil, să fac faţă noilor provocări, am auzit că are colege de muncă tinere. Iar el, inginer stagiar cu nevasta plecată la sanatoriu, e numai bun de vânat… Taci, opreşte-te! Ce te tot bagi? Azi vreau să mă bucur de întâlnirea cu David! Punct. Sau… punct şi virgulă? De ce mă tot gândesc la prăpăstii, când eu, de fapt, trebuie doar să mă fac bine, să plec de aici şi să încep o viaţă nouă?

  • Sofia, la poartă, te caută cineva – îşi bagă capul pe uşă o pacientă din camera alăturată.
  • Am zburat, mulţumesc, îi răspund peste umăr şi mă grăbesc pe scări, nu fără a mă gândi la păţania care m-a adus de fapt aici. Uite, acum trebuia să mă bucur de copilul meu, nu să fac tratamente de fertilitate. O singură clipă de neatenţie mi-a furat câteva luni din viaţă, un an de facultate şi, cel mai grav, copilaşul pe care-l purtam în pântec. Ca să nu mai vorbim despre faptul că putea să-mi ia chiar viaţa.
  • Sofia, uitasem cât de frumoasă eşti! Cu un buchet de trandafiri albi în braţe, David mi se pare în lumina amiezii cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. Îi sar în braţe şi ne pierdem într-un sărut prelung, care aş vrea să ţină o veşnicie. Nu-mi dădusem seama că-mi lipseşte atât de mult, până în clipa în care l-am văzut stând acolo, un bărbat bine, un bărbat care este al meu şi care a venit să mă vadă. O mare fericire mă inundă, sunt convinsă că n-am greşit măritându-mă cu el, nu-mi doream ca altcineva să fie în locul lui, în acest moment. Mă îndepărtează puţin cu blândeţe ca pentru a mă vedea mai bine, iar ochii lui îmi spun că mă iubeşte, că eu sunt femeia lui şi numai a lui, că aşa va fi în vecii vecilor. Lăsăm bagajele şi trandafirii la poartă şi plecăm să ne plimbăm pe aleile parfumate, presărate din loc în loc cu bănci, pentru cei internaţi şi pentru vizitatori. Mă simt de parcă am fi la prima întâlnire, nu mă mai satur să-l privesc şi-l văd cu alţi ochi, cu ochi de femeie matură de acum, nu de copiliţă cu mofturi şi idei preconcepute.
  • Mi-a fost tare dor de tine, Sofia!
  • Atunci, de ce n-ai venit mai demult? Sunt aici de aproape o lună…
  • Ştiu, ştiu, dar am vrut să iau prima chenzină, să am banii mei, ca să nu mai fiu nevoit să cer de acasă. Mă înţelegi, nu-i aşa? De acum, eu voi avea grijă de tine, nu mai trebuie să iei bani de la ai tăi. Abia aştept să te întorci, deocamdată vom sta la un cămin de nefamilişti, dar am o promisiune că voi primi o locuinţă de serviciu, turuie el, iar eu îl privesc de parcă ar fi soarele ce tocmai a răsărit de după deal.

Ciripind ca două păsărele pe o creangă, ne afundăm tot mai mult în pădurea primitoare, iar iarba mătăsoasă parcă e anume făcută pentru noi, îndrăgostiţii de acum şi de când lumea, Romeo şi Julieta moderni, ce nu vor să moară înainte de a trăi, înainte de a se înfrupta din bucuriile vieţii. Mângâierile lui n-au fost niciodată atât de pasionale, iar din străfundurile mele n-am simţit până acum atâta dorinţă, atâta dor neostoit care până acum fusese doar un somn  latent, iar acum izbucnea la suprafaţă ca un vulcan încins, a cărui lavă mă arde şi mă ridică la cer, cânt cu îngerii şi mă zbat cu demonii, am toată viaţa înainte, dar parcă am murit de o mie de ori, înviind de fiecare dată, mai puternică şi mai frumoasă. Ne revenim după o vreme, privind iarba culcată de vârtejul trupurilor noastre tinere, ne privim zâmbind, iată, aceasta trebuie să fie dragostea adevărată, iar noi suntem doi norocoşi, fiindcă am descoperit-o. Îmi odihnesc capul pe pieptul lui şi-mi spun că nimic rău nu se mai poate întâmpla, simt fericirea aproape material, e ca un văl abia perceptibil ce ne acoperă pe amândoi şi ne face să fim unul, să respirăm şi să ne bată inimile la unison. E clipa noastră magică, unică şi irepetabilă, dar, în acel moment, credeam că o putem prelungi la nesfârşit.

  • Sofia!
  • Da!
  • Te iubesc, te iubesc cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni vreodată!
  • Te iubesc cum iubeşte floarea-soarelui astrul zilei, la fel ca ea, te voi urmări toată viaţa…
  • A mea, sau a ta?
  • Ce contează? Voi fi mereu umbra ta, lumina ta, sclava şi regina ta. Până la sfârşitul veacurilor…
  • Ai devenit melodramatică, dar îmi place, îmi place la nebunie… Mai vreau, mai vreau clipe ca aceasta, doar noi doi şi…
  • Ssst! Vine cineva pe alee. Haide, repede, să fugim!

N-am privit în urmă, dar dacă nu mă înşelasem, iar cineva venea pe alee, putea să vadă doi tineri alergând, în timp ce, din fugă, îşi aranjau veşmintele ce le atârnau în mod ciudat.

 

Dacă v-a plăcut „cântarea”, v-o mai cânt, dar altăoară… vorba poetului.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Violul

Iată încă un capitol din cartea mea, nu ştiu dacă vă va plăcea…

 

„PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

                                                                         roman în lucru                               


Toată ziua m-am gândit la momentul acesta, când voi sta, fără nicio apărare, cu picioarele desfăcute, pe masa ginecologică. S-a întâmplat un miracol, voi fi mamă, cu toată prognoza negativă a doctorilor, care, după întâmplările recente, nu-mi mai dădeau nicio şansă. Se pare însă că doctorii nu pot scrie soarta nimănui, nu se pot erija în Dumnezei care să hotărască dacă şi cât va mai trăi un pacient, ei pot doar să-şi facă meseria cât pot de bine şi să spere că vor primi ajutorul divin, fără de care nimic nu se poate înfăptui.

Stau pe masa rece şi inconfortabilă, aşteptând să apară medicul, un om între două vârste, cu ochi de viezure,  păr roşcat de irlandez, şi o faţă rotundă, dar care nu exprimă bonomie, ci, mai curând, un fel de viclenie bine ascunsă sub zâmbetul care se vrea larg, şi care dă la iveală nişte dinţi strâmbi şi pe alocuri cariaţi.

Sora vine să verifice dacă totul este în regulă, apoi se retrage fără un cuvânt, închizând uşa fără niciun zgomot. Minutele de aşteptare, şi aşa lungi, acum devin de-a dreptul kilometrice, mi se pare că mă aflu într-un caier de lână care, din ce în ce mai mult îmi îngreunează respiraţia…

  • Ia să vedem, ce avem aici? Intră doctorul val-vârtej, fără scuze că mă lăsase să-l aştept mai bine de 20 de minute pe masă.

Depărtându-mi şi mai mult picioarele îngheţate din cauza poziţiei nefireşti în care fusesem nevoită să stau atâta timp, abia acum mă priveşte PE MINE, până atunci fusesem doar o tânără ce vine la un control de rutină în timpul sarcinii, nimic neobişnuit, o biată femeie ce poate aştepta cu orele ca Măria sa, doctorul, să-i arunce o privire de pe piedestalul  pe care se căţărase cu greu, an cu an şi treaptă cu treaptă, dar de pe care nu se va mai lăsa dat jos cu una cu două… Privirea din ochii lui m-a făcut să mă înfior, era acea privire care exprimă deopotrivă dorinţa şi puterea, automat, mâinile lui, ca la un semnal, încetează a mai executa doar gesturile profesionale cerute de situaţia dată, încep să-mi mângâie gambele îngheţate, coapsele, ajungând în locuri pe care nu aveau niciun drept să le exploreze în acest fel…

Cred că în acel moment mi-am pierdut cunoştinţa, fiindcă, tot ce-mi mai amintesc mai târziu, era figura lui schimonosită deasupra mea, respiraţia de latrină împuţită care-mi mânjea faţa şi aproape că mă trimitea înapoi în leşin şi mâna mare, păroasă, care-mi apasă faţa, gura, în momentul în care-şi dă seama că vreau să ţip. Mi se pare că nu trăiesc cu adevărat aceste clipe, că e un coşmar, din care mă voi trezi şi totul va fi bine, voi reuşi să-l uit.

Într-un târziu, îmi dau seama că urangutanul a părăsit cabinetul, lăsându-mă acolo, umilită şi zdrobită, cu mintea golită de orice gând, fără dorinţa de a mai trăi, dar, ca şi când prin nişte fire nevăzute, atârnate de Cer, care mă ţin încă aici, în această viaţă, cu rolul clar de a da naştere unei noi vieţi, o viaţă mică, pângărită încă înainte de a se naşte, primesc atâta putere încât să mă dau jos de pe oribila masă, să-mi pun hainele cât de cât în ordine şi să părăsesc cabinetul, fără ca asistenta să-şi mai facă apariţia. Probabil întâmplarea de azi, care, din nefericire a fost a mea, se repetă de nenumărate ori, cu alte femei, la fel de neputincioase ca şi mine şi care nu fac nimic pentru a opri monstrul cu halat de medic de a mai călca peste suflete şi vieţi.

Părăsesc clinica, alegând o direcţie oarecare, trebuie să merg, să merg, ca să-mi limpezesc mintea, cele ce tocmai mi s-au întâmplat par desprinse dintr-un film de groază, încă nu pot crede că eu am fost protagonista unui scenariu pervers, scris de un alienat mintal, un medic cu grave probleme de comportament, dar care se bucură de toată stima colegilor şi a pacienţilor ce n-au trecut prin cabinetul lui, aşa cum am făcut-o eu.

Ajung în parcul plin de copaci seculari, mă aşez absentă pe o bancă, încercând să-mi fac un plan… cum să ies din asta? Cui să-i spun? Îmi dau seama că, toată viaţa, atunci când mi-a fost greu, am fost complet singură, niciodată n-am găsit un umăr pe care să pot plânge, sau un sfat pe care să-l pot urma.

După o matură chibzuinţă, constat că nu pot spune nimănui, soţul m-ar acuza pe mine, iar părinţii, probabil ar face prea mare tevatură, de care nu am nevoie în acest moment. Cum s-ar mai bucura unii dintre colegii mei de facultate, dacă aş fi târâtă şi murdărită într-un proces… Nu, nici vorbă, nu pot spune nimănui.

Hotărârea fiind luată, mă ridic anevoie de pe bancă, de parcă în câteva minute îmbătrânisem cu cincizeci de ani, cu gândul la un duş fierbinte, care mă va spăla de toată ruşinea şi umilirea îndurată astăzi.

Au urmat însă săptămâni lungi, în care, cu toate duşurile, n-am reuşit să alung mizeria ce parcă se lipise pe veci de mine. Doar faptul că viaţa ce creştea în trupul meu începuse să-mi dea semne că există, mângâierile fiinţei celei micuţe pe care le simţeam tot mai des înlăuntrul meu, au reuşit să mă readucă oarecum pe linia de plutire, momentele acelea groaznice se estompau, dar de uitat, nu cred că le voi uita vreodată.”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Când soarele răsare la Apus – fragment de carte

 

CAPITOLUL al II-lea

 Vestea

    Soarele s-a lăsat aşteptat câteva zile, dar iată că în sfârşit vremea depresivă îşi ia tălpăşiţa, lăsând în urmă gândurile negre şi privirile posomorâte. E abia ora 11, dar cele câteva terase ce se închiseseră provizoriu din cauza vremii neprietenoase s-au umplut din nou de oameni, bucuroşi să mai petreacă puţin timp afară, înainte ca temperatura să devină imposibil de suportat , iar centrul oraşului să devină mai trist, atunci când mesele şi scaunele vor fi strânse şi puse la păstrare, până la primăvară.

Pe băncile din parc, bunicuţe vesele şi mămici cu copilaşi foarte mici stau la taclale în modul cel mai firesc cu putinţă, chiar dacă se cunosc doar de câteva minute. Copiii sunt numitorul comun, ei le dau subiecte de discuţie uneori în contradictoriu, dar până la urmă fiecare pleacă acasă tot cu ideile ei, sau, în cel mai fericit caz, împrumutând câte puţin din cele auzite, în ceea ce priveşte alăptatul, colicii, sau alte subiecte de mare interes, în funcţie de vârsta micuţilor ce se joacă fără nicio grijă, sau dorm în cărucioare mai mult sau mai puţin sofisticate.

Cătălina trece îngândurată printre grupurile ce s-au format pe vârste (ale copiilor, dar şi ale doicilor) sau pe simpatii (la fel). Nu demult, făcea parte şi ea din acest peisaj, venea zilnic cu fetiţele la plimbare şi avea chiar prietene printre mămici. Chiar o caută acum pe una dintre ele, dar nu o vede nicăieri, aşa că hotărăşte să se reîntoarcă la muncă, poate Laurenţia va fi mai târziu în parc. Nu vrea să o sune pe mobil, ceea ce vrea să-i spună e prea personal pentru a putea fi comunicat la telefon, aşa că preferă să mai treacă peste două ore prin parc, atunci când se va întoarce acasă.

  • Mamiii! Aude două voci dragi şi cunoscute, iar Miruna şi Sabina apar în fugă de pe o alee, secondate de tatăl lor, mândru nevoie-mare de propriile progenituri ce se lipesc de mama lor, fiecare îmbrăţişându-i câte un picior.
  • Vai, frumoasele mele, de unde aţi apărut? Se apleacă spre ele şi le pupă pe rând, aranjându-le codiţele pe care Marius cu siguranţă s-a străduit mult ca să le facă perfect, însă, ca de obicei, nu i-a prea reuşit.
  • Am venit cu ta-ti! silabiseşte Sabina, ea e de obicei purtătoarea de cuvânt, Miruna fiind mai timidă şi mai puţin pricepută în ale vorbitului, dar ochişorii ei albaştri nu au nevoie de nicio vorbă, parcă îţi mângâie sufletul, atunci când se uită la tine.
  • Hello! Ce faci prin parc? Vezi că ai „famelie” mare de întreţinut, nu trage chiulul! Se apropie şi Marius, numai un zâmbet la vederea singurei femei de pe lumea asta care i-a furat inima şi o ţine într-un loc tainic, doar de ea ştiut, captivă pe vecie.
  • Ei, am ieşit şi eu să iau o gură de aer, prea era atmosfera încărcată în birou, Sorana se plânge ca de obicei, parcă ar fi singura persoană de pe planetă ce are tot felul de greutăţi. Dacă fac cumva vreo observaţie, ceva de genul că depinde doar de ea să le dea jos din spate, că nu o obligă nimeni să se erijeze în salvatoarea tuturor membrilor familiei ei, se îmbufnează de parcă am fi la grădiniţă şi i-aş fi furat iepuraşul … Ei, unchiule, şi tu eşti aici? E vreo reuniune de familie, iar eu nu ştiu?
  • Ce faceţi, găluştelor? Se adresează George întâi fetiţelor ce-l privesc zâmbind, în timp ce le ciufuleşte părul rebel. Mi se pare mie, sau aţi mai crescut un pic de ieri? Ei, ce să fac, am venit şi eu, ca pensionarii, să mă mai bucur de ultimele raze calde, înainte de a intra la hibernat.
  • Bine, eu v-am lăsat, cineva trebuie să şi muncească în familia asta, zice Cătălina zâmbind, în timp ce se îndepărtează cu paşi uşori, de balerină.
  • Bună, unchiule, nu te-am văzut azi, ai plecat devreme de acasă, observă Marius, cu ochii după soţia lui, ce din spate pare o adolescentă ce nu a părăsit încă băncile liceului. E mândru de ea şi de fetele lor, i se pare o fericire să se trezească în fiecare zi lângă o frumuseţe de femeie, care i-a mai dăruit şi două fiice perfecte.
  • Da, am fost şi pe la piaţă, am luat mai multe. O să încropim o masă pe cinste!
  • Bine, noi mergem spre casă, mai stai?
  • Da, e prea frumoasă ziua asta pentru ca s-o petrec în casă, mai rămân pe aici, poate vine careva să facem un şah.
  • Paa, Geoge! zic fetele în cor, începând să alerge spre poarta parcului. Ar mai vrea să rămână aici, dar ştiu că degeaba se pisicesc în faţa lui tati, el ştie cel mai bine ce trebuie făcut, aşa că  s-au obişnuit să-l asculte, fiindcă întotdeauna are nişte surprize nemaipomenite pentru ele.

Ajunsă înapoi la serviciu, Cătălina încearcă să-şi adune gândurile, să termine proiectul la care lucrează de două săptămâni, dar  prin faţa ochilor i se perindă holurile spitalului şi privirea îngrijorată a doctoriţei care-i dăduse o veste atât de îngrozitoare. Cu toate că trecuseră deja câteva zile de la această întâmplare, nu reuşise să-i vorbească lui Marius despre cele ce o frământau. Spera să o întâlnească azi pe Laurenţia, poate îi va da ea curajul ca să scape o dată de povara veştii rele pe care o poartă singură în suflet.

Poate ar fi mai bine să-i spună lui George, el e mai înţelept   şi precis bănuieşte ceva, de două ori    i-a dat ocazia să-i vorbească, dar ea s-a prefăcut  a nu pricepe, lăsându-l în continuare cu presimţirile lui negre, ce nu-l înşeală niciodată.

Soarele începe să coboare spre orizont, zilele sunt tot mai scurte, iar inima Cătălinei e parcă strânsă într-un corset de sârmă ghimpată, simte că dacă nu spune cuiva, o să-i pleznească, împroşcând în toate părţile cu sânge, acel sânge despre care tocmai a aflat că ceva nu e în regulă cu el, prea multe globule albe…

Ceasul de pe peretele din faţa Cătălinei arată ora 4,30, gata, programul s-a sfârşit, poate să plece fără nicio mustrare de conştiinţă, poate doar aceea că în ultimele zile s-a uitat mai mult pe fereastră, aşteptând să-i vină  inspiraţia ce parcă stă ascunsă undeva, în spatele unei uşi a cărei cheie a pierdut-o. De obicei, termina orice proiect în timp record, primea întotdeauna cele mai grele teme. Acum însă, stă prostită în faţa laptopului şi totul i se pare foarte greu şi de nerezolvat.

Cu o mişcare  rapidă, înşfacă pardesiul de pe cuier, o  salută  pe Sorana din cadrul uşii şi o ia literalmente la goană, trebuie să o întâlnească pe Laurenţia, parcă asta ar fi salvarea ei. Lumea din parc s-a rărit, doar câţiva copii se mai hârjonesc pe ici pe colo, iar pe faţa Cătălinei apare un mic zâmbet, în momentul în care o zăreşte de la depărtare pe Laurenţia, ce-şi plimbă bebeluşul care doarme fără nicio grijă în căruciorul împins cu drag de mama lui.

  • Laurenţia! Nu se abţine să n-o strige, cu toate că mai are doar cincizeci de metri până s-o ajungă.
  • Hei! De unde ai apărut, străino? Nu te-am văzut din secolul trecut.
  • Ei, am fost cam ocupată, dar zilele astea te-am mai căutat de două ori şi nu erai în parc.
  • Da, nu am fost, Sergiu a fost puţin bolnăvior, dar acum e bine. Uite ce frumos doarme, i-l arată mândră prietenei celei mai bune pe dolofanul de 9 luni ce se află în lumea viselor.
  • Şi tu? Ce-ai mai făcut? Cum te simţi, din nou la muncă? Nu că acasă ai fi stat degeaba, dar aşa se spune.
  • Cu munca e bine, dar am o veste tare proastă, nici nu ştiu cum să-ţi spun.

Abia acum Laurenţia o priveşte mai cu luare-aminte pe tânăra din faţa ei, observând cearcănele şi faţa trasă a acesteia.

  • Hai să stăm pe o bancă, nu arăţi prea bine, o ia de mână şi o conduce spre cea mai apropiată bancă, încă încălzită de ultimele raze ale soarelui, ce se pregăteşte să dispară printre copacii seculari.
  • Am leucemie!…
  • Ai auzit?
  • Da, am auzit, dar nu pot procesa. Nu se poate, trebuie să fie o greşeală. Tu eşti o fată sănătoasă tun, întotdeauna ai fost aşa. Eu eram cea care tot timpul răcea şi făcea pneumonie. Cine ţi-a spus aşa o enormitate?
  • Doctoriţa Sturza. Mi-am făcut nişte analize de rutină, săptămâna trecută.
  • Vai, nici nu ştiu ce să-ţi spun, draga de tine… Vai, fetiţele tale… şi Mariuus, începe Laurenţia să bocească!

Văzându-şi prietena în asemenea hal, Cătălina e cuprinsă de un val de curaj, îşi dă seama că de fapt ea e cea care trebuie să o îmbărbăteze pe Laurenţia şi nu invers.

  • Stai, fată, că n-am murit încă. Şi s-ar putea să nici nu mor, cel puţin nu din pricina asta. Poate analizele au fost greşite, sau e o formă mai uşoară, aşa zicea doctoriţa. Trebuie să merg să le repet săptămâna viitoare. Laurenţia îşi ridică privirea, abia acum dându-şi seama că ea e cea care trebuia să ofere consolare, nu să fie consolată. Ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gestul pe care Cătălina îl cunoştea prea bine încă din copilărie, gest care o face pe prietena ei să-şi recapete stăpânirea de sine şi curajul de a-şi privi în ochi sora, aşa cum îşi spuneau în liceu.

Se cunosc din clasa I, când Laurenţia a apărut în clasă de mână cu mama ei, care a condus-o până la bancă, apoi a dat să plece, moment în care fetiţa s-a pus pe plâns. Cătălinei i s-a făcut milă de colega ce apăruse la două săptămâni după începerea şcolii şi a chemat-o să stea împreună în bancă.

  • Haide, Lau, nu mai plânge, aici nu venim cu mama, avem multă treabă, trebuie să învăţăm o groază de lucruri.
  • Eu nu sunt „Lau” sau cum vrei să-mi mai zici, pe mine mă cheamă La-u-ren-ţia! Se sumeţeşte fetiţa, ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gest pe care-l mai foloseşte şi acum, când e cuprinsă de panică.

Au fost colege de bancă timp de 12 ani, prietenia lor nu a fost zdruncinată de nicio furtună. Marele lor noroc a fost că nu s-au îndrăgostit niciodată amândouă de acelaşi băiat, poate atunci ar fi sărit scântei, iar relaţia lor s-ar fi răcit. Era ca un consemn, dacă una din ele povestea despre un băiat anume, cealaltă îl privea doar ca pe un amic, distrându-se amândouă pe seama multor colegi ce „le ceruseră prietenia” cum se spunea pe vremea lor.

La amintirea primei lor întâlniri, Cătălina zâmbeşte doar cu inima, fiindcă faţa ei e împietrită, nu reuşeşte nici o grimasă care să exprime fericirea sau măcar buna-dispoziţie.

  • Ce a spus Marius? Se trezeşte întrebând Laurenţia, punând fără să ştie sare pe rană cu întrebarea ei.
  • Păi tocmai asta e, Marius încă nu ştie nimic. M-am tot gândit cum să-i spun, dar niciun scenariu nu mi s-a părut destul de bun. Cred că şi el şi George bănuiesc ceva, dar niciunul nu spune nimic, parcă aşteaptă de la mine să le lămuresc situaţia.
  • Încurcată treabă! Eu cred că cel mai bine ar fi să mergi acasă şi să le spui pur şi simplu, nu poţi ţine pentru tine un asemenea secret, care până la urmă tot va ieşi la iveală.