Cum e o vreme numai bună pentru citit, vă mai ofer un fragment din cartea pe care o ”muncesc”.

CAPITOLUL al II-lea

 Ce ne facem, fetelor?

      Trei zile și-au sărbătorit fetele noastre libertatea la care nici măcar nu visaseră cu o săptămână mai devreme, cu mese la restaurant, relaxare la spa și piscină, urmate de lungi discuții filozofice despre rostul și însemnătatea vieții. Erau toate trei de acord că nu se poate să fi venit pe lume doar ca să muncim, să facem copii (unele) și să facem un bărbat fericit (cazul acesta nu era valabil în prezent pentru niciuna dintre ele, doar Dana fusese căsătorită, avea și o fată, însă era divorțată de aproape un an).

    E deja a patra zi de libertate care, fie vorba între noi, a cam început să le iasă pe nas. Pentru persoanele obișnuite să muncească, un concediu prelungit și nedorit devine o sursă mai mare de stres decât termenele limită de predare a lucrărilor.

– Când eram copil, mama îmi fredona un cântecel, care suna cam așa:

”Ce ne facem fetelor, turcii beau cafea

Și în ritmul tobelor, joacă cha-cha-cha!”

– Da, chiar, ce ne facem, eu una m-am cam săturat de leneveală, vreau acțiune, vreau…

– De parcă la vechiul job aveai parte de nu știu câtă acțiune… Hârțoage și iar hârțoage, în fiecare zi.

– Mda, dar și o sursă sigură de venit, în urma lor. Măcar aveam satisfacția că sunt pe picioarele mele, nu trebuie să cer bani de acasă, așa cum încă multă lume face. Mă bate gândul să mă întorc în Italia…

– Nu, nu face asta! Știi bine că nu ți-a plăcut nici prima dată, iar de când te-ai întors, au trecut mai bine de 7 ani. Cred că ai cam pierdut startul… Iar de o muncă necalificată, cine are nevoie? Mai ai coatele tocite de băncile facultății, de ce să faci ceva ce nu-ți place, doar fiindcă ai câștiga mai mulți bani?

– Zise Lavinia, care stă cu chirie și nu prea are multe proprietăți pe numele ei la 35 de ani, o ironizează Silvia.

– La aproape 35 de ani, te rog să nu-mi pui ani în cârcă, nu accept așa ceva. Nu se știe dacă tonul Laviniei este unul glumeț sau unul trist, dar privirea ei care se pierde în depărtare nu pare deloc cea a unei femei fericite.

– Iartă-mă, n-am vrut să sune așa! De fapt, suntem pe aceeași treaptă socială, ca să zic așa; sau, voiam să zic ”în aceeași oală”, dar nu suna prea academic… Ce am eu, mai mult decât tine? Doar niște rate la o mașină, care mai mult mă încurcă decât mă ajută în acest moment.

– Ia uite, o activitate care ar putea fi interesantă, cel puțin acum, când nu avem altceva mai bun de făcut, le întrerupe Dana, care vrea să pună capăt unei discuții ce ar putea deveni neplăcută pentru fiecare dintre cele două tinere, arătându-le un afiș micuț, de pe peretele de la marginea piscinei cu apă sărată pe care se hotărâseră s-o viziteze azi…

   Cu litere de o șchioapă, persoanele interesate erau informate că un workshop care promitea experiențe oarecum ieșite din comun și anume accesarea unor vieți anterioare, va avea loc peste câteva zile, în sala de conferințe a unei clădiri de birouri aflată nu departe de aici.

– Nu pot crede că te interesează asemenea subiect! O privește Lavinia neîncrezătoare pe fosta șefă, care pare că-și notează în telefon data și ora evenimentului.

    Când se vedeau doar la birou, în postura de subalterne, nu îndrăzniseră niciodată s-o invite undeva pe Dana, care părea veșnic grăbită și ocupată cu lucruri de importanță majoră. Nici măcar nu știuseră când divorțase, nu era genul care să bată toba, iar ele aveau altele la care să se gândească, decât viața personală a șefei. Le păruse rău cu adevărat când aflaseră vestea, dar trecuseră deja câteva luni de la întâmplare, așa că Dana  era oarecum în proces de vindecare, nu mai era atât de sensibilă la eventualele observații care aduceau în discuție evenimente asemănătoare cu cel prin care trecuse și ea. Nu-i plăcea să ”dea din casă”, viața ei privată o privea doar pe ea personal, nu avea de ce să devină subiect de discuție pentru colegii care abia așteptau să aibă un nou motiv de bârfă. Se spune că femeile sunt bârfitoare, dar trăind o viață întreagă mai mult printre bărbați, Dana învățase să se rezume doar la conversațiile profesionale, fiindcă, mai rău decât femeile bârfesc doar bărbații. Dacă stai să-i auzi cum o disecă pe fiecare femeie care se nimerește să treacă pe la etajul lor, câte cusururi îi găsesc, de parcă ar fi venit ca exponat la un târg, nu cu o problemă de serviciu. A observat că cei mai pretențioși în materie de femei sunt de fapt cei care au acasă niște neveste grase, cărora nu le mai pasă demult de felul în care arată, iar din niște fete drăguțe și cu vino-ncoa, s-au transformat în matroane cu părul aranjat la saloane de lux, dar cărora le place foarte tare să amestece sârguincios cu lingura de lemn în tocăniță, gustând-o din cinci în cinci minute.

    Dana este încă o femeie frumoasă, dar frumusețea ei trece neobservată, fiind umbrită de caracterul ei puternic, de vocea obișnuită să comande și de gesturile aproape masculinizate pe care le-a învățat de-a lungul timpului. A fost nevoită să lupte și să muncească pentru fiecare lucru pe care și l-a dorit încă de când era copil, iar acum, faptul că s-a dat deoparte fără luptă o uimește și pe ea. Părul tuns scurt, împodobit pe alocuri cu câteva șuvițe gri, ochii căprui, cu o urmă de rimel pe genele încă suficient de lungi și nasul acvilin, au făcut dintotdeauna din ea o persoană ascultată și plină de autoritate. Conformația atletică a ajutat-o mereu să pară bine îmbrăcată, indiferent dacă era într-o ținută sport, sau una casual. Elegant, nici nu mai ține minte de când nu s-a mai îmbrăcat, evenimentele la care a participat în ultimii ani nefiind atât de speciale încât să necesite o rochie lungă sau alte accesorii.

    Se întoarce amuzată spre Lavinia, care continuă s-o fixeze cu privirea ei de ”aragaz cu patru ochiuri”:

– Ba da, mă interesează, chiar foarte tare. În ultima vreme, am început să studiez acest subiect care la prima vedere pare ireal sau dintr-o realitate paralelă, dar care îmi place din ce în ce mai mult, pe măsură ce aflu lucruri noi. Vreau să particip la workshop, dacă pe voi nu vă interesează, voi merge singură. E peste o săptămână, până atunci, aveți timp să vă hotărâți.

   Lavinia și Silvia se privesc intrigate, ultimul lucru pe care-și doresc acum să-l facă este să călătorească prin alte vieți, pe care s-ar părea că le-au trăit anterior acesteia.

– Eu nu știu ce să fac cu viața prezentă, de ce mi-ar fi necesară o asemenea experiență? Și apoi, cine garantează că nu e o șarlatanie?

– Nu garantează nimeni nimic, dar orice experiență nouă ne îmbogățește spiritul. Și apoi, se spune că dacă repetăm aceleași greșeli, vom obține aceleași rezultate. Poate reușim să ne dăm seama ce să facem în viața actuală, dacă revedem o viață trecută, nu credeți?

– Păi… sincer, eu nu cred în povestea aceasta. Parcă ar fi spusă de Șeherezada, nu se potrivește deloc secolului XXI.

– Parcă am auzit ceva despre subiect, s-au scris mai multe cărți, dacă bine-mi aduc aminte, devine Silvia cât de cât interesată. S-ar putea să merg, în fond, ce poate fi rău? Iar dacă nu reușesc să-mi revăd o viață trecută, măcar știu ce voi face peste o săptămână, parcă a început deja să mă plictisească viața asta de huzur.

– Propun ca săptămâna care urmează să o petreacă fiecare cum dorește, prea am fost ca gașca din tabără în ultimele zile, iar mie mi s-a cam acrit. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi place compania voastră, dar nu sunt obișnuită să-mi petrec timpul ca la 16 ani, iar pe lângă asta, mai am unele lucruri de pus la punct, iar acum s-ar părea că le-a venit rândul.

    În loc să le supere, vorbele Danei aduc ușurare în grupul lor, fiecare mai are și alte probleme de rezolvat, iar timpul liber care le-a picat în mod neașteptat este numai bun pentru așa ceva.

– Stai liniștită, dacă nu ziceai tu, aș fi îndrăznit eu, atâta doar că nu se cuvine s-o superi pe șefa… se pisicește Lavinia, iar celelalte două femei o privesc zâmbind.

– Parcă am lămurit, asta cu ”șefa” e un capitol încheiat, acum suntem trei fete care-și caută de lucru, fiecare cu plusurile și cu minusurile ei. Să vedem cum ne va fi norocul. Eu voi pleca din oraș pentru câteva zile, așa că nu e cazul să mă sunați, voi fi într-o zonă fără semnal. Dacă vă hotărâți să veniți la workshop, ne vedem acolo. Să ne prefacem că putem trăi o săptămână fără să ne sunăm și să avem conversații lungi și banale, sunteți de acord?

– Daa, răspund Lavinia și Silvia într-un glas, apoi fiecare pleacă în direcția care o duce spre propriul viitor, deocamdată extrem de incert.

V-a plăcut?

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

   O carte a apărut de curând, una e la editură, iar alta, acum se scrie: lectură plăcută!

”Lavinia se învelește mai bine cu pătura moale și pufoasă, își ia cana cu ceaiul de tei care e încă fierbinte de pe noptieră, ia o înghițitură, apoi, privind în gol pe geamul dincolo de care ploaia răpăie zgomotos, fără a vedea nimic din ceea ce se petrece afară, norii plumburii și oamenii zgribuliți sub umbrelele care nu-i prea apără de șuvoaiele ce cad neostoit din cer, încearcă să-și revină după ultimele întâmplări. Prin cap i se perindă o mie de întrebări, dar cum știe că deocamdată nu are și răspunsuri, stă așa, pierdută, simțindu-se abandonată și a nimănui, ca acum mulți ani, când s-a simțit exact la fel.

    I se pare că e din nou eșuată pe un mal noroios, la fel ca atunci, nu știe ce ar trebui să facă și încotro s-o apuce. Își amintește de parcă ar fi fost ieri, era adolescentă, de fapt aproape adult, tocmai terminase liceul. Era vacanța de vară, ultima vacanță adevărată, după care urma facultatea, apoi VIAȚA! Cam așa gândea pe vremea aceea, că viața adevărată începe abia după ce termini școala, ai o diplomă, un job și poți, în sfârșit, să trăiești.

    ”Ce prostuță eram! Toată viața am tot așteptat să se întâmple ceva, să vină un eveniment, să trec peste un hop, iar pe urmă, cu siguranță va veni și fericirea aia pe care o tot aștept. Oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune, așa ne promitea profesoara de matematică. A uitat însă să ne spună că fericirea nu este undeva, pe un raft la magazin sau la bibliotecă, de unde o cumperi sau o împrumuți și gata, instantaneu devii fericit!”

    Lavinia se lasă din nou în voia amintirii. Parcă e din nou adolescenta ce stă pe hol, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, de unde se aude vocea tatălui, băut și mânios:

– Și acuma, ce facem? Fata-i curvă! Bine ai mai învățat-o!

    I se pare că-i pică cerul în cap, ar vrea s-o ia la sănătoasa, dar știe că nimeni n-o va apăra, așa că trebuie să facă ea însăși acest lucru. Mai stă câteva secunde, dar cum vocea mamei nu se aude pentru a-i lua apărarea, intră în bucătărie înspăimântată, dar hotărâtă să se apere până la capăt. Cu un tremur în glas, îl privește pe tatăl ei, care, cu ochii și mintea încețoșate de băutură, îi aruncă un zâmbet tâmp. Nu se știe din ce motiv, violențele lui asupra mamei nu s-au abătut niciodată și asupra ei, cel puțin până în acel moment.

– Cine-i curvă? Întreabă Lavinia, străduindu-se să nu plângă.

– Păi…tu. Îngaimă mama, nu prea convinsă, dar nici pe deplin hotărâtă de care parte ar trebui să fie, în această dispută.

    Lavinia o privește fără s-o vadă, apoi se întoarce spre tatăl care-și mai toarnă vin în paharul ce pare să-i joace feste, se tot mișcă de unul singur când în stânga, când în dreapta, încât vinul curge mai mult pe masă, prelingându-se pe mușamaua colorată, iar acum, un mic pârâiaș își face drum spre podea: pic, pic, …pic. Mama ia buretele din chiuvetă și șterge vinul de pe masă, în timp ce Lavinia își face curaj cu adevărat:

– Dacă credeți că sunt curvă, așa cum ziceți, nu aveți decât să mă duceți la doctor. El vă poate confirma asta, nu voi, cu presupunerile voastre. Dacă vreți, mă puteți crede și pe mine că nimic nu s-a întâmplat în nenorocita aia de excursie, în care mai bine nu mergeam! Da, a fost și Alex, dar suntem prieteni și atât. Sunt prea tânără pentru ca să-mi stric viața, dar vouă nu vă pasă de ce cred și simt eu, voi le știți pe toate, inclusiv faptul că fiica voastră e curvă. Aș vrea să vă întreb ceva: dacă în locul meu ar fi fost Tudor, v-ați mai fi făcut atâtea probleme? Sunt sigură că nu, poate pe el l-ați fi bătut pe umăr: ”Bravo, tinere, ești bărbat!” nu?

    Părinții se privesc ciudat, parcă aburii beției încep să se mai împrăștie din capul tatălui, care nu știe ce să mai adauge. Ar spune că-i pare rău, dar asta ar însemna să recunoască faptul că a greșit, iar el nu face niciodată asta. Mama e întotdeauna cea care-i împacă, o pace de suprafață, care știu amândoi că nu va dura prea mult, doar până la prima nemulțumire a părintelui, care dintr-un fapt de nimic, în câteva secunde ia proporții de uragan.

   Lavinia părăsește bucătăria fără a mai aștepta vreun cuvânt bun din partea nimănui, se simte singură în furtuna care e deocamdată viața ei. ”Lasă, la toamnă plec la facultate și totul va fi bine!” se încurajează singură, în timp ce caută în bibliotecă o carte bună, o carte care s-o ducă departe de tot ceea ce i se întâmplă cu adevărat.”

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

S-ar părea că anul 2021 este bun cu mine, pe cât de gol a fost predecesorul său, așa că voi avea bucuria de a-mi mai vedea o carte ieșind la lumină.

Mulțumesc Silvia Grigore, pentru minunata prefață

”Personajele acestui roman sunt fictive, orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale fiind pur întâmplătoare.

PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

Prefață

Romanul  Pășind prin spinii trandafirilor, cea de-a patra carte a Manuelei Sanda Băcăoanu, este un roman al mărturisirii, iar mărturisirea vine de dincolo de interesul lumesc, adică din înţelepciune. Sofia, eroina principală, putem fi oricare dintre noi şi aici nu mă refer la întâmplări şi trăiri, ci la concluzii, căci fiecare viaţă de om le are. Cu toţii înţelegem târziu că singurele greşeli sunt de fapt cele pe care nu le-am făcut, poate din lipsă de curaj, mai precis nu am fost personajul principal al vieţii noastre. Și atunci intervine mărturisirea care ne salvează prin ea însăşi, căpătând putere de exemplu.

Singura certitudine cu rang de valoare a tuturor personajelor este aceea a dragostei faţă de fiinţele pe care le-au adus pe lume.

Povestea Sofiei se identifică cu o perioadă istorică, aceea a studenţilor şi mai apoi a intelectualilor navetişti din anii şaizeci, o lume de care mulţi dintre noi ne aducem aminte cu drag şi care merită cunoscută de către cei mai tineri, e lumea celor care le-au dat viaţă sau mai degrabă, a bunicilor.  Sofia este eroina unei perioade încă tributară „rândului lumii”. Sacrificată mai întâi  de părinţi de frica a ceea ce va spune  lumea, ajunge ea însăşi să se sacrifice de dragul copiilor. Paradoxul este acela că şi de dragul ei s-au sacrificat alţii, pe de-o parte soţul, care deşi alcoolic şi infidel, i-a iertat în tăcere şi sublim păcatul la care el singur a împins-o, pe de altă parte bărbatul iubit, care a ales moralitatea aparentă, tot de dragul copilului. Vine însă momentul clipei de faţă, clipa care o salvează prin împletirea aflării adevărului cu viitorul la care nu mai spera.

De altfel, întreaga scriere a cărţii este o împletire a prezentului cu trecutul, o procedură aleasă meşteşugit, salvând cartea de la banalitatea naraţiunii de tip şnur şi dând în acelaşi timp o mai mare veridicitate personajelor.

Cartea este fără îndoială un roman feminin, în care trăirile sunt prezentate dureros de fidel, atât prin introspecţie, cât şi prin redarea acceptării plânsului interior, crucea grea a condiţiei femeii din acele timpuri. Este o carte a supravieţuirii în moralitate, prin înăbuşirea dorinţelor exprimate doar pe fugă, dar cu consecinţe apăsătoare.

Scrisul este cursiv, replicile sunt bine plasate în raport cu condiţia socială a personajelor, iar toposurile sunt solicitate moderat, atât cât este nevoie să îmbrace stările personajelor, fără ca acestea să se piardă în ele.

Crezusem că genul acesta de subiect a apus, însă curajul Manuelei Sanda Băcăuanu de a-l readuce la rampă a făcut să avem a ne delecta cu o carte bună, care dă de gândit şi sporeşte stima de sine prin empatia cu personajul.

Nu ştiu dacă scopul cărţii a fost pledoaria pentru armonia dintre minte şi inimă, dar în mod fericit la asta s-a ajuns, cititorul având destule motive să trimită un gând bun pentru autoare, fiindcă ea merită să trăiască sentimentul de împlinire în urma scrierii romanului, un sentiment care, sunt convinsă, va fi amplificat odată cu fiecare carte care va mai urma.

Silvia Grigore”

Manuela Sanda Băcăoanu (scriitoare)

Vă dăruiesc un fragment dintr-o carte la care am început să scriu cu ceva timp în urmă, cu întrebarea dacă merită să continui…     

CAPITOLUL I                                               

    Goana după fericire

    Mi se pare mie, sau e deja dimineață? Mda…, o lumină lăptoasă se prelinge printre draperiile groase de catifea vișinie, pe care, dacă le tragi ca lumea, ai putea crede că e noapte deplină, chiar dacă soarele umple cerul cu razele-i vesele,  iar toată lumea e deja la muncă, sau unde l-o fi chemat viața pe fiecare în acest moment de-a dreptul solemn, al zilei. De ce solemn, uite că nu știu, așa mi se pare mie, cu ochii cârpiți de somn, sau mai mult de lipsa acestuia; am ajuns acasă la ore mici, adică aproape de 4 dimineața.  Ceasul arată că sunt deja o leneșă, limbile lui maiestuoase se află la distanțe egale de ora 12, exact acolo unde-mi zicea instructorul auto (cu destui ani în urmă) să-mi țin mâinile pe volan, adică la 10,10.

    Mai respir de câteva ori prelung, inspirație pe 6 timpi și expirație pe 8, apoi, nimic nu mă mai poate reține în pat, ba chiar sar ca arsă, când îmi dau seama că astăzi am mai multe puncte pe agenda de lucru decât într-o zi obișnuită. Baia e la fel că întotdeauna, doar coșul de rufe geme sub povara ce o poartă de câteva zile, de când nu am mai aruncat nimic în mașina de spălat. Pun repede rufele cele mai urgente la spălat, până deseară se vor și usca, cu siguranță, dar, ca măsură de prevedere, las o bulină portocalie pe ușa băii, semn că Maria, colega mea de apartament să arunce o privire la mașina de spălat și să facă cele necesare…

    Oglinda îmi arată un chip palid, ofilit și obosit, cearcăne mari se întind ca niște insule sub ochii de un verde spălăcit, (ca de broască, așa-mi zicea tata, când eram mică.) El credea că mă alintă, dar nici nu-mi mai aduc aminte de câte ori am plâns privindu-mă în oglindă și încercând, fără succes, să găsesc ceva frumos la fața mea, cu ochi de broscuță și cu o gură ”cât o șură”, asta-mi spunea mama… Nici nu mă mir că acum merg la psiholog, cu asemenea părinți. Oare ce-o fi fost în capul lor?

    Un pic de ruj pe buze și rimel pe gene, câteva pișcături pe obraji, în loc de fard și fond de ten, o cămașă albastră, lălâie, peste blugii cu găuri în genunchi și o eșarfă liliachie, asortată cu cerceii luați de la târgul de artizanat, mă fac să par mai tânără cu câțiva ani decât scrie în cartea mea de identitate. Da, aș putea pleca acum, beau o cafea pe drum, apoi ajung la job-ul meu de toate zilele și pe care-l detest (era să zic din suflet, dar cred că sufletul nu detestă nimic, așa că…) punct. Ba nu, punct și virgulă, îl detest tot atât de mult, cât mă detestă și el pe mine. Iar nu-i bine, am folosit un cuvânt de prea multe ori, eu, cea obsedată de vorbire și scriere corectă, măcar că nimeni nu-mi cere niciodată părerea, cu toate că, ironia sorții, lucrez tocmai în domeniu, adică la o firmă de publicitate. Păi da, la o firmă de publicitate, dar ca inginer IT, nu produc eu reclamele astea tâmpite, pe care le văd sau aud zilnic, de fiecare dată stând cu urechile ciulite, poate, poate s-o fi schimbat ceva, iar exprimarea actorilor (de cele mai multe ori de duzină) va fi una corectă. Speranțe deșarte, nici gând să se schimbe ceva, poate atunci când o zbura porcul… sau când o face răchita micșunele, sau…

”Atenție, se-nchid ușile!” vocea care de obicei mă trezește zilnic e din nou la datorie, ne avertizează că e o nouă zi, că pentru unii ușile se închid, iar pentru alții, se deschid…

    Zilele trecute, o nebună a aruncat o tânără sub metrou. Așa, pur și simplu, i s-a năzărit  că fata i-a făcut nu-știu- ce, sau că s-a culcat cu bărbatul ei, așa că zvîrrr, i-a dat un brânci, fata  s-a dezechilibrat exact în fața trenului ce venea cu viteză și… gata! O viață făcută zob într-o secundă, o viață ce, (vuia media) fusese una grea, până cu nu prea mult timp în urmă, când, în sfârșit, ieșise biata fată la un făgaș, era studentă, sau terminase facultatea, mă rog, avea o pâine în mână, cum s-ar zice. Poate apucase și ea la câțiva stropi de fericire, fericirea aceea după care alergăm cu toții, dar care, ca și reflectarea unei oglinzi pe perete într-o zi luminoasă, te face să alergi hăbăuc după ea, fără s-o poți prinde vreodată…

     Cred că fericirea e lucrul cel mai dorit de toți, că doar asta ne urăm cu diverse prilejuri, fie aniversări, începuturi de an sau onomastici: ”Sănătate și fericire!”, ”Mult noroc și fericire!” etc., etc., etc. Însă ea, fericirea, e o parșivă ce-ți trece cu o viteză supersonică prin fața ochilor uimiți, o zărești abia, dar când să întinzi mâna să-ți iei și tu o bucată, o bucățică, o fărâmiță de fericire, ia-o de unde nu-i, a plecat de parcă nici n-ar fi fost, n-a mai rămas nici măcar umbra ei, lipită pe undeva, printre vechile haine din șifonier, pe care nu le mai porți de multă vreme, dar nici să le donezi nu te înduri, dacă într-o bună zi o să ți se facă dor de vreuna dintre ele, vei vrea s-o porți, dar, după căutări deșarte, îți amintești că ai pus-o în container, ca să se bucure de ea o altă fată, pentru care e nouă nouță, încă nu are nicio poveste, cum are, de pildă, bluza mea cea galbenă, cu care eram îmbrăcată când Tudor mi-a spus că ar fi bine să ne mai întâlnim și cu alte persoane…

• Rahat!

   Nu, nu sunt nebună (încă), tocmai am călcat într-un rahat de câine, la coborârea (de fapt urcarea) de la metrou. Mă curăț cum pot prin iarba de afară, dar simt că mirosul îl duc cu mine, mă va însoți toată ziua, sau măcar până când voi reuși să-mi spăl pantofii. De aruncat, nu-i pot arunca, abia dacă-i port a treia oară. Nenorocit ghinion, tocmai azi, când mă întâlnesc cu o fostă colegă din liceu, iar după masă mergem la un foarte interesant workshop. Cred că Bucureștiul, sau o mare parte a lui, nu va reuși încă multă vreme de acum înainte să facă parte din lumea civilizată, în  care stăpânii strâng excrementele patrupedelor lor în punguțe de plastic și le pun în locuri special amenajate. Da, o fi fost un câine comunitar cel ce mi-a lăsat cadoul, n-am de unde să știu, cert este că acum, peste parfumul meu de iasomie, s-a instalat un iz care-i face pe trecători să întoarcă, contrariați, capul după mine, iată că reușesc să atrag și eu privirile, chiar dacă nu într-un mod inteligent sau seducător.

    Asta-mi amintește de povestea unui cuplu trecut de prima tinerețe, în care bărbatul, cocoșel încă, îi spune  soției că e cam trecută, nimeni nu se mai uită la ea, el de ce ar mai face-o? Probabil chestia aceea cu ”…până când moartea ne va despărți” îi era necunoscută omului, sau era într-o criză a vârstei mijlocii, aceea care parcă le ordonă bărbaților să-și demonstreze lor înșile că mai sunt ”pe felie”, că prezintă încă interes pentru sexul opus (sau slab, sau frumos, sau, …). Bineînțeles că niciunei fete de douăzeci de ani nu i se aprind călcâiele după un bărbat care-i poate fi tată, sau chiar bunic, iar dacă acest lucru se întâmplă totuși, nu ține mai mult decât fluturarea din aripi a fluturelui. Dar să revin la poveste, femeia i-a propus să-i demonstreze soțului ei că poate fi încă atrăgătoare pentru cei din jur, așa că, nu are decât să o urmeze la câțiva metri în spate și să vadă reacțiile trecătorilor, atunci când ajung în preajma ei. Zis și făcut, femeia își alege un bulevard aglomerat la ora după-amiezii și pleacă la plimbare, îmbrăcată la patru ace, cu tocuri înalte și fardată exact atât cât trebuie, pentru a nu arăta provocator. Spre mirarea soțului, majoritatea bărbaților care trec pe lângă ea îi zâmbesc, sau chiar întorc capul în urma femeii ce merge mândră, fără grabă, ca într-o plimbare de plăcere, printre magazinele de firmă ce-ți fac cu ochiul, din spatele vitrinelor tixite de marfă.

    Uimit de succesul soției, acesta grăbește pasul, pentru a-și cere scuze și a o invita la restaurant. În momentul în care a privit-o cu ochii unui bărbat străin, și-a dat seama că are o soție încă atrăgătoare și dezirabilă, care, cu iuțeala fulgerului își  schimbă mimica în momentul în care mai mult îl simte decât îl vede lângă ea, pentru a nu-i descoperi micul truc, adică mica strâmbătură urmată de un zâmbet larg, pe care le oferea fiecărui trecător de gen masculin.

   Cu zâmbetul întins ca magiunul pe pâinea caldă a copilăriei pe toată fața ei de femeie ce se luptă cu viața de când se știe și de fiecare dată când crede că va ieși învingătoare, ea, (viața) îi trage din nou un ghiont, Isabela grăbește pasul, aproape alergând ca să prindă semaforul pe verde, are oroare de constrângeri, chiar și așteptarea după lumina verde a semaforului i se pare una.

   La amintirea lui Tudor și a propunerii lui, chipul i se întunecă subit, devenind ca cerul vestitor de furtună într-o zi frumoasă de vară, în care nu ai avea niciun motiv să fii supărat, atâta doar că nimic nu mai merge așa cum era de așteptat. Cu aceste gânduri, pășește afară din liftul ce o lasă la etajul  al cincilea al clădirii în care-și petrece cea mai mare parte din timp. 

• De ce ești atât de tristă? Iar ți s-au înecat corăbiile? Ruxandra, secretara de platou, vine spre ea cu o mină veselă, tocmai a mai aflat o mică bârfă, pe care abia așteaptă s-o împărtășească și altcuiva. Cum Isabela e o bună ascultătoare, va fi prima care va afla ultimele noutăți, glumițe spuse fără răutate, dar cu mult umor de fata ce se visează regizoare, într-o bună zi. Dar tu chiar ești supărată, iar ai probleme cu Tudor?
• O să fac eu față cumva și la asta, n-o fi Tudor ultimul bărbat de pe pământ, ce dacă am 36 de ani, iar mama se uită de fiecare dată cu speranță la mine când trec pe la ea, poate-poate-i dau vestea măreață, aceea pe care o așteaptă de vreo 15 ani, și anume că iată, mi-am găsit alesul, fac marele pas, etc. etc., dar eu, nimic…

 Mai departe, conversația Isabelei se continuă doar în gând, Ruxandra și-a dat seama că nu e cea mai bună ascultătoare, așa că a pornit s-o vâneze pe fata de la garderobă, care tocmai duce un costum unuia dintre actorii ce așteaptă la cabine.

 Sau tata… Știu că-n adâncul sufletului e un om bun, atâta doar că nu poate sau nu știe s-o arate, în afară de critici nu aud nimic de la el, e supărat pe toată lumea, iar pe mama, a terorizat-o toată viața cu gelozia lui îngrozitoare. Când eram copil, nici nu mi-am dat seama de asta, știam că e violent când bea, dar mama reușea să ascundă cât putea de bine purtarea lui  față de mine, aveam impresia că, în general, suntem o familie cât de cât normală, se pare însă că m-am înșelat amarnic își încheie ea gândul, intrând în micul birou în care-și duce veacul.

    Și totuși, de multă vreme, simte că între ea și părinți există mai mult decât o legătură de sânge, vede că nimeni dintre colegii ei nu e atât de legat de părinți, cu toată frica pe care i-o inspiră tatăl și încăpățânarea cu care mama a rezistat unei vieți îngrozitoare, cu mii de umilințe și de agresiuni fizice din partea bărbatului care, după ce o bătea, îi declara dragoste eternă, uitând cu desăvârșire comportamentul lui de acum o jumătate de oră. Relația lor e ca un fel de triunghi ale cărui laturi nu sunt niciodată egale, ceva îi spune că faptul că se întoarce mereu și mereu în casa părintească mai des decât oricare dintre colegii ei plecați din orașul natal , e ca un fel de blestem, parcă e mereu atrasă de drama părinților, fiind totodată actor și spectator, însă un spectator ce întotdeauna are batista pregătită pentru a primi lacrimile ce nu întârzie să izvorască, la fiecare nouă vizită. Mă întreb dacă voi primi răspunsurile pe care le aștept, sunt foarte încântată că voi merge la acel workshop după masă, se mai gândește ea, înainte de a-și începe munca.

Pentru ca în anul care a început să avem spor la toate, este bine să începem cu activităţile care ne sunt cele mai dragi. De aceea, eu am început să scriu o nouă carte, din care vă ofer un mic fragment.

CARUSELUL VIEŢILOR

Capitolul I

Poveste

  ” Se plimbă parcă fără vreun scop anume prin pădurea care se îndeseşte din ce în ce mai tare, devenind  dintr-o dată aproape de nestrăbătut. Cărarea se cufundă între tufişuri pline de spini, care parcă  întind  braţe aproape umane spre femeia ce merge înainte, fără să observe că lumina e din ce în ce mai difuză, un vaier se insinuează din ce în ce mai puternic, la început ca sunetul pădurii înainte de ploaie, sau iarna, după ninsoare şi când vremea devine umedă, apoi, ca plânsetul unui copilaş pe care mama a uitat să-l hrănească, iar acum, un adevărat urlet umple văile, prevestind deznădejde, frică şi moarte.   

     Casandra merge mai departe, parcă nimic din ceea ce o înconjoară nu ajunge până la organele ei de percepţie, are foarte mare nevoie să ajungă la copac. E un copac foarte special, pe care vine să-l îmbrăţişeze în fiecare an, atunci când ajunge pe meleagurile natale. Adevărul este că face în aşa fel, încât neapărat să ajungă aici, în satul căţărat pe crestele muntelui, care mai are doar cinci locuitori, cu toţii octogenari, iar în viitorul apropiat, s-ar putea să devină un sat fantomă, ai cărui locuitori s-au mutat cu toţii, fie la cimitir, fie în locuri în care viaţa e mai uşor de trăit.    

    Vânticelul care abia adia când ea plecase de la casa lui moş Vasile, la care trage întotdeauna când urcă în sat, devine dintr-o dată atât de puternic, încât copacii încep să se încline periculos, iar frunzele uscate de anul trecut, ce erau întinse la poalele lor într-un covor cuminte, o iau la sănătoasa, formând nişte vârtejuri arămii, mici tornade care arată de parcă un pictor impresionist şi-ar fi pierdut minţile şi ar fi pictat un tablou ireal, iscat din creierul lui bolnav.

    O veveriţă speriată îi taie calea, iar o creangă luată de vânt e gata s-o lovească peste faţă. Cu toate vitregiile naturii, pe care pare că nici măcar nu le vede, Casandra înaintează hotărâtă, fără a-şi da seama că în curând soarele se va apropia de linia orizontului, iar întunericul va pune stăpânire peste întreaga fire. Merge şi caută cu înfrigurare, n-a mai fost pe aici de anul trecut, iar natura e din ce în ce mai sălbatică, cele câteva repere pe care şi le-a luat atunci, nu mai sunt de găsit. Ştie că trebuie să ajungă la un copac foarte gros, care cu ani în urmă a fost lovit de trăsnet şi a rămas aşa, în picioare, carbonizat şi mirat că tocmai lui i s-a întâmplat aşa o nenorocire. Stă de zeci de ani cu crengile înnegrite şi înţepenite spre cer, într-o rugă mută, aşteptând miracolul care-l va aduce din nou la  viaţă.

    ”Iată copacul carbonizat!, înseamnă că nu mai am mult de mers.” Se bucură eroina noastră, grăbind şi mai mult pasul. Imediat după copacul ars, urmează o poiană largă, în mijlocul căreia, un pin cu un trunchi gros, că nu-l poţi cuprinde cu braţele, domneşte peste toate împrejurimile. E, de departe, cel mai falnic şi mai bătrân copac, iar moş Vasile i-a spus că are puteri magice. Asta se întâmpla acum mulţi ani, când moş Vasile nu era moş, iar ea, era abia o fetiţă de 11 ani, nou venită în familia mătuşii ei, care, între timp, s-a mutat la cei mulţi.

   ”Uite-l, e aici! Ah, ce greu te-am găsit anul acesta, nu ştiu de ce, am crezut că te-au tăiat, că te-a doborât furtuna… mă bucur că eşti bine, sănătos şi la fel de falnic cum te ştiu de când eram doar o copiliţă”. Casandra nu rosteşte cuvintele cu voce tare, ştie că plantele au puterea de a citi gândurile, aşa că nu-şi face griji că n-a fost înţeleasă. Cu mulţi ani în urmă, a citit că s-au făcut mai multe experimente, printre care unul foarte frumos: o cântăreaţă de operă cânta într-o încăpere în care se aflau diferite plante, iar măsurându-li-se câmpul electric, acesta era mult mai puternic decât de obicei, semn că plantelor le plăcea. Apoi, a doua zi, femeia a venit din nou, dar de astă dată le-a cântat doar în gând. Câmpul electric al plantelor a crescut din nou, exact ca atunci când ea cânta cu voce tare.

    Casandra e foarte apropiată de lumea plantelor, încă de când era mică putea să le simtă vibraţia şi ştia dacă sunt sau nu fericite, înainte ca acest lucru să se manifeste în mod fizic, prin îngălbenirea frunzelor, sau apariţia unor dăunători. E un fel de barometru care ”citeşte” starea de fericire a plantelor, a făcut din pasiunea ei un job, are o mică firmă care se ocupă cu           aranjarea teraselor, curţilor, grădinilor oamenilor cu bani, dar care n-au timp, nici imaginaţie, pentru a-şi înfrumuseţa spaţiul în care locuiesc.

    În timp ce Casandra îmbrăţişează copacul care vibrează de plăcere, transmiţând întregii păduri starea lui de bine, să privim un pic la femeia care a bătut sute de kilometri pentru a ajunge la întâlnirea anuală cu pinul fermecat. E o femeie tânără şi frumoasă, care are 35 de ani, dar nu-i dai mai mult de 28. Părul negru albăstrui e prins într-un coc greu la spate, cu şuviţe rebele care au părăsit aranjamentul stilat ce şi-l făurise de dimineaţă, în timpul fugii bezmetice prin pădurea agitată care acum, în mod neaşteptat, s-a potolit brusc, revenind la liniştea şi serenitatea obişnuite. Doar cântecul câte unei păsări care-şi cheamă puii, sau vrea să dea de veste că e un intrus în pădure se mai aude sporadic, vântul s-a potolit ca prin minune, iar covorul de frunze s-a reaşezat la locul lui, mai pufos şi mai mirositor acum, după ce a fost răscolit de furia lui. E sfârşit de august, zilele sunt încă fierbinţi jos la oraş, dar aici, pe vârf de munte,  ceaţa şi ploile sunt la ele acasă, mai ales în prima parte a zilei.

     Casandra deschide ochii căprui, mari şi de fiecare dată miraţi atunci când se află aici, împreună cu prietenul ei de o viaţă. Trăsăturile fine, pielea albă şi talia de viespe, fac din ea una dintre cele mai frumoase femei care au trecut vreodată prin această pădure, de fapt, una dintre cele mai frumoase femei pe care le-ai putea întâlni pe stradă, oriunde pe acest Pământ. Nu şi-a dat seama niciodată de frumuseţea ei, deoarece în copilărie a fost un fel de ”răţuşca cea urâtă”, fiind fiica cea mai mică a unei familii cu patru copii, ceilalţi trei fiind băieţi. A avut o singură păpuşă, căreia nici măcar nu i-a dat un nume, era ”păpuşa” şi atât. Cei trei fraţi mai mari o luau cu ei peste tot: la fotbal, la înot, la  furat de cireşe din livada de la marginea micului orăşel în care locuiau. Familia lor nu era una bogată, dar îşi permiteau o vacanţă pe an alternativ, un an la munte, iar un an la mare.

   Mama lucra la fabrica de tricotaje, iar tatăl la fabrica de mobilă. Cam acestea două reprezentau singura industrie din oraş, aşa că mai toată lumea lucra într-una din cele două fabrici.

   Rochia albastră cu mânecă scurtă care-i acoperă genunchii, dar atunci când aleargă sau bate vântul lasă vederii nişte picioare perfecte, pare nepotrivită pentru o incursiune la munte, dar Casandra nu se îmbracă niciodată aşa cum s-ar aştepta ceilalţi s-o facă, a fost întotdeauna o nonconformistă. Totuşi, e încălţată cu nişte bocanci uşori, care, culmea, arată perfect chiar asortaţi la rochie şi la părul cu o coafură complicată, în care o panglică albastră, de aceeaşi nuanţă cu rochia, e meşteşugit împletită.

    Mâinile femeii înconjoară pinul, cum ar înconjura un iubit, cu multă dragoste şi grijă, de parcă s-ar teme să nu-l vatăme. Închide ochii din nou, aşteptând ca minunea ce se întâmplă în fiecare an, să se întâmple din nou. Simte vibraţia, dar… nimic.”

Să aveţi cel mai frumos an dintre toţi cei trăiţi până acum, în această viaţă!

Manuela Sanda Băcăoanu