Arhive pe categorii: Carte in lucru

Goana după fericire

Vă dăruiesc un fragment dintr-o carte la care am început să scriu cu ceva timp în urmă, cu întrebarea dacă merită să continui…     

CAPITOLUL I                                               

    Goana după fericire

    Mi se pare mie, sau e deja dimineață? Mda…, o lumină lăptoasă se prelinge printre draperiile groase de catifea vișinie, pe care, dacă le tragi ca lumea, ai putea crede că e noapte deplină, chiar dacă soarele umple cerul cu razele-i vesele,  iar toată lumea e deja la muncă, sau unde l-o fi chemat viața pe fiecare în acest moment de-a dreptul solemn, al zilei. De ce solemn, uite că nu știu, așa mi se pare mie, cu ochii cârpiți de somn, sau mai mult de lipsa acestuia; am ajuns acasă la ore mici, adică aproape de 4 dimineața.  Ceasul arată că sunt deja o leneșă, limbile lui maiestuoase se află la distanțe egale de ora 12, exact acolo unde-mi zicea instructorul auto (cu destui ani în urmă) să-mi țin mâinile pe volan, adică la 10,10.

    Mai respir de câteva ori prelung, inspirație pe 6 timpi și expirație pe 8, apoi, nimic nu mă mai poate reține în pat, ba chiar sar ca arsă, când îmi dau seama că astăzi am mai multe puncte pe agenda de lucru decât într-o zi obișnuită. Baia e la fel că întotdeauna, doar coșul de rufe geme sub povara ce o poartă de câteva zile, de când nu am mai aruncat nimic în mașina de spălat. Pun repede rufele cele mai urgente la spălat, până deseară se vor și usca, cu siguranță, dar, ca măsură de prevedere, las o bulină portocalie pe ușa băii, semn că Maria, colega mea de apartament să arunce o privire la mașina de spălat și să facă cele necesare…

    Oglinda îmi arată un chip palid, ofilit și obosit, cearcăne mari se întind ca niște insule sub ochii de un verde spălăcit, (ca de broască, așa-mi zicea tata, când eram mică.) El credea că mă alintă, dar nici nu-mi mai aduc aminte de câte ori am plâns privindu-mă în oglindă și încercând, fără succes, să găsesc ceva frumos la fața mea, cu ochi de broscuță și cu o gură ”cât o șură”, asta-mi spunea mama… Nici nu mă mir că acum merg la psiholog, cu asemenea părinți. Oare ce-o fi fost în capul lor?

    Un pic de ruj pe buze și rimel pe gene, câteva pișcături pe obraji, în loc de fard și fond de ten, o cămașă albastră, lălâie, peste blugii cu găuri în genunchi și o eșarfă liliachie, asortată cu cerceii luați de la târgul de artizanat, mă fac să par mai tânără cu câțiva ani decât scrie în cartea mea de identitate. Da, aș putea pleca acum, beau o cafea pe drum, apoi ajung la job-ul meu de toate zilele și pe care-l detest (era să zic din suflet, dar cred că sufletul nu detestă nimic, așa că…) punct. Ba nu, punct și virgulă, îl detest tot atât de mult, cât mă detestă și el pe mine. Iar nu-i bine, am folosit un cuvânt de prea multe ori, eu, cea obsedată de vorbire și scriere corectă, măcar că nimeni nu-mi cere niciodată părerea, cu toate că, ironia sorții, lucrez tocmai în domeniu, adică la o firmă de publicitate. Păi da, la o firmă de publicitate, dar ca inginer IT, nu produc eu reclamele astea tâmpite, pe care le văd sau aud zilnic, de fiecare dată stând cu urechile ciulite, poate, poate s-o fi schimbat ceva, iar exprimarea actorilor (de cele mai multe ori de duzină) va fi una corectă. Speranțe deșarte, nici gând să se schimbe ceva, poate atunci când o zbura porcul… sau când o face răchita micșunele, sau…

”Atenție, se-nchid ușile!” vocea care de obicei mă trezește zilnic e din nou la datorie, ne avertizează că e o nouă zi, că pentru unii ușile se închid, iar pentru alții, se deschid…

    Zilele trecute, o nebună a aruncat o tânără sub metrou. Așa, pur și simplu, i s-a năzărit  că fata i-a făcut nu-știu- ce, sau că s-a culcat cu bărbatul ei, așa că zvîrrr, i-a dat un brânci, fata  s-a dezechilibrat exact în fața trenului ce venea cu viteză și… gata! O viață făcută zob într-o secundă, o viață ce, (vuia media) fusese una grea, până cu nu prea mult timp în urmă, când, în sfârșit, ieșise biata fată la un făgaș, era studentă, sau terminase facultatea, mă rog, avea o pâine în mână, cum s-ar zice. Poate apucase și ea la câțiva stropi de fericire, fericirea aceea după care alergăm cu toții, dar care, ca și reflectarea unei oglinzi pe perete într-o zi luminoasă, te face să alergi hăbăuc după ea, fără s-o poți prinde vreodată…

     Cred că fericirea e lucrul cel mai dorit de toți, că doar asta ne urăm cu diverse prilejuri, fie aniversări, începuturi de an sau onomastici: ”Sănătate și fericire!”, ”Mult noroc și fericire!” etc., etc., etc. Însă ea, fericirea, e o parșivă ce-ți trece cu o viteză supersonică prin fața ochilor uimiți, o zărești abia, dar când să întinzi mâna să-ți iei și tu o bucată, o bucățică, o fărâmiță de fericire, ia-o de unde nu-i, a plecat de parcă nici n-ar fi fost, n-a mai rămas nici măcar umbra ei, lipită pe undeva, printre vechile haine din șifonier, pe care nu le mai porți de multă vreme, dar nici să le donezi nu te înduri, dacă într-o bună zi o să ți se facă dor de vreuna dintre ele, vei vrea s-o porți, dar, după căutări deșarte, îți amintești că ai pus-o în container, ca să se bucure de ea o altă fată, pentru care e nouă nouță, încă nu are nicio poveste, cum are, de pildă, bluza mea cea galbenă, cu care eram îmbrăcată când Tudor mi-a spus că ar fi bine să ne mai întâlnim și cu alte persoane…

  • Rahat!

   Nu, nu sunt nebună (încă), tocmai am călcat într-un rahat de câine, la coborârea (de fapt urcarea) de la metrou. Mă curăț cum pot prin iarba de afară, dar simt că mirosul îl duc cu mine, mă va însoți toată ziua, sau măcar până când voi reuși să-mi spăl pantofii. De aruncat, nu-i pot arunca, abia dacă-i port a treia oară. Nenorocit ghinion, tocmai azi, când mă întâlnesc cu o fostă colegă din liceu, iar după masă mergem la un foarte interesant workshop. Cred că Bucureștiul, sau o mare parte a lui, nu va reuși încă multă vreme de acum înainte să facă parte din lumea civilizată, în  care stăpânii strâng excrementele patrupedelor lor în punguțe de plastic și le pun în locuri special amenajate. Da, o fi fost un câine comunitar cel ce mi-a lăsat cadoul, n-am de unde să știu, cert este că acum, peste parfumul meu de iasomie, s-a instalat un iz care-i face pe trecători să întoarcă, contrariați, capul după mine, iată că reușesc să atrag și eu privirile, chiar dacă nu într-un mod inteligent sau seducător.

    Asta-mi amintește de povestea unui cuplu trecut de prima tinerețe, în care bărbatul, cocoșel încă, îi spune  soției că e cam trecută, nimeni nu se mai uită la ea, el de ce ar mai face-o? Probabil chestia aceea cu ”…până când moartea ne va despărți” îi era necunoscută omului, sau era într-o criză a vârstei mijlocii, aceea care parcă le ordonă bărbaților să-și demonstreze lor înșile că mai sunt ”pe felie”, că prezintă încă interes pentru sexul opus (sau slab, sau frumos, sau, …). Bineînțeles că niciunei fete de douăzeci de ani nu i se aprind călcâiele după un bărbat care-i poate fi tată, sau chiar bunic, iar dacă acest lucru se întâmplă totuși, nu ține mai mult decât fluturarea din aripi a fluturelui. Dar să revin la poveste, femeia i-a propus să-i demonstreze soțului ei că poate fi încă atrăgătoare pentru cei din jur, așa că, nu are decât să o urmeze la câțiva metri în spate și să vadă reacțiile trecătorilor, atunci când ajung în preajma ei. Zis și făcut, femeia își alege un bulevard aglomerat la ora după-amiezii și pleacă la plimbare, îmbrăcată la patru ace, cu tocuri înalte și fardată exact atât cât trebuie, pentru a nu arăta provocator. Spre mirarea soțului, majoritatea bărbaților care trec pe lângă ea îi zâmbesc, sau chiar întorc capul în urma femeii ce merge mândră, fără grabă, ca într-o plimbare de plăcere, printre magazinele de firmă ce-ți fac cu ochiul, din spatele vitrinelor tixite de marfă.

    Uimit de succesul soției, acesta grăbește pasul, pentru a-și cere scuze și a o invita la restaurant. În momentul în care a privit-o cu ochii unui bărbat străin, și-a dat seama că are o soție încă atrăgătoare și dezirabilă, care, cu iuțeala fulgerului își  schimbă mimica în momentul în care mai mult îl simte decât îl vede lângă ea, pentru a nu-i descoperi micul truc, adică mica strâmbătură urmată de un zâmbet larg, pe care le oferea fiecărui trecător de gen masculin.

   Cu zâmbetul întins ca magiunul pe pâinea caldă a copilăriei pe toată fața ei de femeie ce se luptă cu viața de când se știe și de fiecare dată când crede că va ieși învingătoare, ea, (viața) îi trage din nou un ghiont, Isabela grăbește pasul, aproape alergând ca să prindă semaforul pe verde, are oroare de constrângeri, chiar și așteptarea după lumina verde a semaforului i se pare una.

   La amintirea lui Tudor și a propunerii lui, chipul i se întunecă subit, devenind ca cerul vestitor de furtună într-o zi frumoasă de vară, în care nu ai avea niciun motiv să fii supărat, atâta doar că nimic nu mai merge așa cum era de așteptat. Cu aceste gânduri, pășește afară din liftul ce o lasă la etajul  al cincilea al clădirii în care-și petrece cea mai mare parte din timp. 

  • De ce ești atât de tristă? Iar ți s-au înecat corăbiile? Ruxandra, secretara de platou, vine spre ea cu o mină veselă, tocmai a mai aflat o mică bârfă, pe care abia așteaptă s-o împărtășească și altcuiva. Cum Isabela e o bună ascultătoare, va fi prima care va afla ultimele noutăți, glumițe spuse fără răutate, dar cu mult umor de fata ce se visează regizoare, într-o bună zi. Dar tu chiar ești supărată, iar ai probleme cu Tudor?
  • O să fac eu față cumva și la asta, n-o fi Tudor ultimul bărbat de pe pământ, ce dacă am 36 de ani, iar mama se uită de fiecare dată cu speranță la mine când trec pe la ea, poate-poate-i dau vestea măreață, aceea pe care o așteaptă de vreo 15 ani, și anume că iată, mi-am găsit alesul, fac marele pas, etc. etc., dar eu, nimic…

 Mai departe, conversația Isabelei se continuă doar în gând, Ruxandra și-a dat seama că nu e cea mai bună ascultătoare, așa că a pornit s-o vâneze pe fata de la garderobă, care tocmai duce un costum unuia dintre actorii ce așteaptă la cabine.

 Sau tata… Știu că-n adâncul sufletului e un om bun, atâta doar că nu poate sau nu știe s-o arate, în afară de critici nu aud nimic de la el, e supărat pe toată lumea, iar pe mama, a terorizat-o toată viața cu gelozia lui îngrozitoare. Când eram copil, nici nu mi-am dat seama de asta, știam că e violent când bea, dar mama reușea să ascundă cât putea de bine purtarea lui  față de mine, aveam impresia că, în general, suntem o familie cât de cât normală, se pare însă că m-am înșelat amarnic își încheie ea gândul, intrând în micul birou în care-și duce veacul.

    Și totuși, de multă vreme, simte că între ea și părinți există mai mult decât o legătură de sânge, vede că nimeni dintre colegii ei nu e atât de legat de părinți, cu toată frica pe care i-o inspiră tatăl și încăpățânarea cu care mama a rezistat unei vieți îngrozitoare, cu mii de umilințe și de agresiuni fizice din partea bărbatului care, după ce o bătea, îi declara dragoste eternă, uitând cu desăvârșire comportamentul lui de acum o jumătate de oră. Relația lor e ca un fel de triunghi ale cărui laturi nu sunt niciodată egale, ceva îi spune că faptul că se întoarce mereu și mereu în casa părintească mai des decât oricare dintre colegii ei plecați din orașul natal , e ca un fel de blestem, parcă e mereu atrasă de drama părinților, fiind totodată actor și spectator, însă un spectator ce întotdeauna are batista pregătită pentru a primi lacrimile ce nu întârzie să izvorască, la fiecare nouă vizită. Mă întreb dacă voi primi răspunsurile pe care le aștept, sunt foarte încântată că voi merge la acel workshop după masă, se mai gândește ea, înainte de a-și începe munca.

Ciprian

Știu că e greu să stai în casă, să vezi/auzi doar vești cutremurătoare, așa că ai cadou de la mine încă un fragment din cartea mea, Love story pe Camino de Santiago.

Capitolul al VI-lea

    ”Dragă Dafina,

Ai plecat doar de câteva zile, dar şuetele noastre şi serile petrecute împreună îmi lipsesc foarte mult. Am fost să-l văd pe Petrică, motanul tău înfiorător de gras, să ştii că, atunci când te întorci, va trebui să-l duci la psiholog, cred că a intrat în depresie. E atât de trist, că-ţi vine să-i plângi de milă. Cred că-l voi lua la mine, e foarte singur toată ziua, vecina ta, tanti Ileana, nu face altceva decât să-i dea de mâncare, iar el era obişnuit cu mângâieri, conversaţie şi tot tacâmul. Nu-ţi face griji, îl readuc eu pe linia de plutire.

    De fapt, despre altceva voiam să-ţi vorbesc, probabil ţi se va părea deplasat, dar am primit o vizită foarte specială şi anume, a lui Ciprian… Ştiu că nu vă vorbiţi, că între voi totul s-a terminat, dar atunci, de ce a venit să mă întrebe de tine? Părea trist şi îngândurat, dar n-am avut curajul să-i pun vreo întrebare. Au trecut vremurile acelea când eram prieteni la cataramă, râdeam şi ne prosteam tot timpul…

    Să mă ierţi, am pus una dintre pozele pe care mi le-ai trimis pe facebook, aşa a aflat că eşti plecată într-o călătorie plină de aventuri.

    Nu i-am dat prea multe detalii, dar dacă mai vine, ce să-i spun? Oricum, e tatăl copiilor tăi, n-o să poţi să-l eviţi toată viaţa, va fi acolo măcar la evenimente, trebuie să te obişnuieşti cu asta.  Ştiu că el a fost cel care a plecat, că ai suferit ca un câine, bla, bla… (Oare de ce se spune că suferi ca un câine? Sunt convinsă că suferinţa umană e mult mai profundă…)

    Mă rog, aştept un semn şi un sfat de la tine. Pupici, S.”

”Dragă Sorana,

Foarte interesant, când am primit emailul tău, tocmai mă gândeam la fostul meu soţ. Telepatia funcţionează foarte bine între noi două, s-ar părea. Nu e niciun secret locul în care mă aflu, aşa că poţi să-i spui, dacă te mai întreabă. Mai ciudat este faptul că după doi ani, acum, când am plecat şi eu de acasă, s-a trezit să-i pese de mine… sau mă rog, probabil mai mult de ceea ce fac.

    Crezi că au apărut probleme în Paradis? Cam devreme… Dar, nu e treaba mea, să le fie de bine şi să fie fericiţi!

    Cât despre Petrică, de la început m-am gândit că ar fi mai bine să-l iei la tine, dar mi s-a părut că-ţi cer prea mult. Ia-l, te implor, nu vreau să umblu cu el pe la doctori, când mă întorc acasă!

    Într-o altă ordine de idei… a apărut un japonez, care… vrea să se însoare. Nu-mi dau seama, dar cred că-mi face curte. E destul de plăcut să ai parte de atenţia cuiva, după atâta timp de … abstinenţă, ca să zic aşa.

Te ţin la curent!

Prietena ta, pentru totdeauna…şi un pic în plus”

                                       Dafina

    ”Ciprian, oare de când nu m-am mai gândit la el? Ce bine ne stătea împreună, cât de fericiţi eram, dar totul s-a destrămat ca un fum… Toată tinereţea s-a evaporat, sau pur şi simplu s-a topit, n-a mai rămas nimic… Ba da, au rămas doi copii, dar ei sunt mari acum, nu le pasă prea mult dacă noi doi mai suntem o familie, sau nu… Sau le pasă, dar nu  arată? Adevărul este că n-am avut nicio discuţie adevărată pe această temă, mai ales că ei erau adulţi când s-a întâmplat… despărţirea noastră.

    Oare, cum de s-a întâmplat? Nu m-am văzut niciodată îmbătrânind alături de altcineva. Sau şi mai rău, îmbătrânind de una singură, alături de un motan gras şi capricios. Parcă ultimii doi ani nu i-am trăit eu, i-a trăit altcineva în locul meu, iar eu am fost doar spectatoare la o viaţă străină, tristă şi urâtă.” O lacrimă se prelinge pe faţa de pernă, Dafina e deja în pat, vrea să profite la maximum de toate orele de somn, altfel nu va face faţă acestui fel de a trăi, atât de diferit faţă de ceea ce a cunoscut până acum.

    Pentru fiecare om care ajunge pentru prima dată pe Camino de Santiago se întâmplă un fel de miracol, fiecare îşi dă seama că viaţa poate fi trăită mult mai simplu şi cu mai puţine pretenţii. Plecând la drum doar cu bagajul pe care-l poţi căra zile întregi în spinare, realizezi că nici nu ai nevoie de mai mult, zecile de perechi de pantofi şi kilogramele de cosmetice sunt atât de inutile, încât nu-ţi trebuie mai mult de câteva zile pentru a nu le mai simţi deloc lipsa. Acasă, se îmbracă diferit în fiecare zi, aici, are trei tricouri, din care unul nu mai iese la inventar, s-ar putea să-l fi uitat acolo unde a dormit ultima dată. Nu simte niciun regret pentru asta, o să-şi cumpere altul, sau o să se descurce cu două… Două tricouri, o lună de zile… doar o femeie-i poate înţelege drama, devenită viaţa obişnuită de pe Camino, nu mai contează că arăţi în fiecare zi la fel, că ai părul prins mereu în coadă, că nu porţi cercei, iar bocancii arată de parcă au fost purtaţi cinci ani, din pricina prafului de pe drum. În primele două seri i-a spălat, apoi şi-a dat seama că nu are rost, a doua zi îşi reluau faţa prăfuită.

    ”Mda, oare de ce o fi întrebat Ciprian de mine?” a fost ultimul ei gând, înainte de a se lăsa cuprinsă de un somn profund, întrerupt din când în când de vise dintre cele mai ciudate.

    Se făcea că e primăvară, cireşii erau înfloriţi, iar ea era îmbrăcată cu rochia albastră, aceea pe care o purtase la prima lor întâlnire, în facultate. Avea părul prins cu două cleme, iar în mână ţinea o poşetuţă mică, aurie. Stătea pe o bancă în parc, iar spre ea venea cel mai frumos băiat pe care-l văzuse vreodată, cu nişte ochi albaştri şi o privire pătrunzătoare, dar totodată caldă şi plină de iubire. Avea un buchet de flori de câmp în mână, iar cămaşa albă îl făcea să arate ca un adevărat Făt-Frumos. Vine spre ea, îi întinde mâna oferindu-i buchetul de flori, dar din depărtare se adună nori negri, o tornadă se dezlănţuie, luându-l pe Ciprian pe sus şi-l învârteşte, şi-l învârteşte, parcă ar fi un tirbuşon ce trebuie să deschidă o uriaşă sticlă de şampanie…

  ” Cipriaaan!” ţipă Dafina în vis, trezindu-se brusc în camera mare, în care toată lumea doarme. E abia două noaptea, după cum arată telefonul, mai are timp de somn, dar visul a fost atât de veridic, încât pleoapele nu i se mai lipesc una de alta. Încearcă număratul oilor, al frunzelor ce cad din copac, degeaba, abia spre dimineaţă mai apucă să aţipească, preţ de aproape o oră.

Sper că ați reușit să vă desprindeți un pic de cotidian.

Manuela Sanda Băcăoanu, o scriitoare în devenire

Caruselul vieţilor – carte în lucru

Pentru ca în anul care a început să avem spor la toate, este bine să începem cu activităţile care ne sunt cele mai dragi. De aceea, eu am început să scriu o nouă carte, din care vă ofer un mic fragment.

CARUSELUL VIEŢILOR

Capitolul I

Poveste

  ” Se plimbă parcă fără vreun scop anume prin pădurea care se îndeseşte din ce în ce mai tare, devenind  dintr-o dată aproape de nestrăbătut. Cărarea se cufundă între tufişuri pline de spini, care parcă  întind  braţe aproape umane spre femeia ce merge înainte, fără să observe că lumina e din ce în ce mai difuză, un vaier se insinuează din ce în ce mai puternic, la început ca sunetul pădurii înainte de ploaie, sau iarna, după ninsoare şi când vremea devine umedă, apoi, ca plânsetul unui copilaş pe care mama a uitat să-l hrănească, iar acum, un adevărat urlet umple văile, prevestind deznădejde, frică şi moarte.   

     Casandra merge mai departe, parcă nimic din ceea ce o înconjoară nu ajunge până la organele ei de percepţie, are foarte mare nevoie să ajungă la copac. E un copac foarte special, pe care vine să-l îmbrăţişeze în fiecare an, atunci când ajunge pe meleagurile natale. Adevărul este că face în aşa fel, încât neapărat să ajungă aici, în satul căţărat pe crestele muntelui, care mai are doar cinci locuitori, cu toţii octogenari, iar în viitorul apropiat, s-ar putea să devină un sat fantomă, ai cărui locuitori s-au mutat cu toţii, fie la cimitir, fie în locuri în care viaţa e mai uşor de trăit.    

    Vânticelul care abia adia când ea plecase de la casa lui moş Vasile, la care trage întotdeauna când urcă în sat, devine dintr-o dată atât de puternic, încât copacii încep să se încline periculos, iar frunzele uscate de anul trecut, ce erau întinse la poalele lor într-un covor cuminte, o iau la sănătoasa, formând nişte vârtejuri arămii, mici tornade care arată de parcă un pictor impresionist şi-ar fi pierdut minţile şi ar fi pictat un tablou ireal, iscat din creierul lui bolnav.

    O veveriţă speriată îi taie calea, iar o creangă luată de vânt e gata s-o lovească peste faţă. Cu toate vitregiile naturii, pe care pare că nici măcar nu le vede, Casandra înaintează hotărâtă, fără a-şi da seama că în curând soarele se va apropia de linia orizontului, iar întunericul va pune stăpânire peste întreaga fire. Merge şi caută cu înfrigurare, n-a mai fost pe aici de anul trecut, iar natura e din ce în ce mai sălbatică, cele câteva repere pe care şi le-a luat atunci, nu mai sunt de găsit. Ştie că trebuie să ajungă la un copac foarte gros, care cu ani în urmă a fost lovit de trăsnet şi a rămas aşa, în picioare, carbonizat şi mirat că tocmai lui i s-a întâmplat aşa o nenorocire. Stă de zeci de ani cu crengile înnegrite şi înţepenite spre cer, într-o rugă mută, aşteptând miracolul care-l va aduce din nou la  viaţă.

    ”Iată copacul carbonizat!, înseamnă că nu mai am mult de mers.” Se bucură eroina noastră, grăbind şi mai mult pasul. Imediat după copacul ars, urmează o poiană largă, în mijlocul căreia, un pin cu un trunchi gros, că nu-l poţi cuprinde cu braţele, domneşte peste toate împrejurimile. E, de departe, cel mai falnic şi mai bătrân copac, iar moş Vasile i-a spus că are puteri magice. Asta se întâmpla acum mulţi ani, când moş Vasile nu era moş, iar ea, era abia o fetiţă de 11 ani, nou venită în familia mătuşii ei, care, între timp, s-a mutat la cei mulţi.

   ”Uite-l, e aici! Ah, ce greu te-am găsit anul acesta, nu ştiu de ce, am crezut că te-au tăiat, că te-a doborât furtuna… mă bucur că eşti bine, sănătos şi la fel de falnic cum te ştiu de când eram doar o copiliţă”. Casandra nu rosteşte cuvintele cu voce tare, ştie că plantele au puterea de a citi gândurile, aşa că nu-şi face griji că n-a fost înţeleasă. Cu mulţi ani în urmă, a citit că s-au făcut mai multe experimente, printre care unul foarte frumos: o cântăreaţă de operă cânta într-o încăpere în care se aflau diferite plante, iar măsurându-li-se câmpul electric, acesta era mult mai puternic decât de obicei, semn că plantelor le plăcea. Apoi, a doua zi, femeia a venit din nou, dar de astă dată le-a cântat doar în gând. Câmpul electric al plantelor a crescut din nou, exact ca atunci când ea cânta cu voce tare.

    Casandra e foarte apropiată de lumea plantelor, încă de când era mică putea să le simtă vibraţia şi ştia dacă sunt sau nu fericite, înainte ca acest lucru să se manifeste în mod fizic, prin îngălbenirea frunzelor, sau apariţia unor dăunători. E un fel de barometru care ”citeşte” starea de fericire a plantelor, a făcut din pasiunea ei un job, are o mică firmă care se ocupă cu           aranjarea teraselor, curţilor, grădinilor oamenilor cu bani, dar care n-au timp, nici imaginaţie, pentru a-şi înfrumuseţa spaţiul în care locuiesc.

    În timp ce Casandra îmbrăţişează copacul care vibrează de plăcere, transmiţând întregii păduri starea lui de bine, să privim un pic la femeia care a bătut sute de kilometri pentru a ajunge la întâlnirea anuală cu pinul fermecat. E o femeie tânără şi frumoasă, care are 35 de ani, dar nu-i dai mai mult de 28. Părul negru albăstrui e prins într-un coc greu la spate, cu şuviţe rebele care au părăsit aranjamentul stilat ce şi-l făurise de dimineaţă, în timpul fugii bezmetice prin pădurea agitată care acum, în mod neaşteptat, s-a potolit brusc, revenind la liniştea şi serenitatea obişnuite. Doar cântecul câte unei păsări care-şi cheamă puii, sau vrea să dea de veste că e un intrus în pădure se mai aude sporadic, vântul s-a potolit ca prin minune, iar covorul de frunze s-a reaşezat la locul lui, mai pufos şi mai mirositor acum, după ce a fost răscolit de furia lui. E sfârşit de august, zilele sunt încă fierbinţi jos la oraş, dar aici, pe vârf de munte,  ceaţa şi ploile sunt la ele acasă, mai ales în prima parte a zilei.

     Casandra deschide ochii căprui, mari şi de fiecare dată miraţi atunci când se află aici, împreună cu prietenul ei de o viaţă. Trăsăturile fine, pielea albă şi talia de viespe, fac din ea una dintre cele mai frumoase femei care au trecut vreodată prin această pădure, de fapt, una dintre cele mai frumoase femei pe care le-ai putea întâlni pe stradă, oriunde pe acest Pământ. Nu şi-a dat seama niciodată de frumuseţea ei, deoarece în copilărie a fost un fel de ”răţuşca cea urâtă”, fiind fiica cea mai mică a unei familii cu patru copii, ceilalţi trei fiind băieţi. A avut o singură păpuşă, căreia nici măcar nu i-a dat un nume, era ”păpuşa” şi atât. Cei trei fraţi mai mari o luau cu ei peste tot: la fotbal, la înot, la  furat de cireşe din livada de la marginea micului orăşel în care locuiau. Familia lor nu era una bogată, dar îşi permiteau o vacanţă pe an alternativ, un an la munte, iar un an la mare.

   Mama lucra la fabrica de tricotaje, iar tatăl la fabrica de mobilă. Cam acestea două reprezentau singura industrie din oraş, aşa că mai toată lumea lucra într-una din cele două fabrici.

   Rochia albastră cu mânecă scurtă care-i acoperă genunchii, dar atunci când aleargă sau bate vântul lasă vederii nişte picioare perfecte, pare nepotrivită pentru o incursiune la munte, dar Casandra nu se îmbracă niciodată aşa cum s-ar aştepta ceilalţi s-o facă, a fost întotdeauna o nonconformistă. Totuşi, e încălţată cu nişte bocanci uşori, care, culmea, arată perfect chiar asortaţi la rochie şi la părul cu o coafură complicată, în care o panglică albastră, de aceeaşi nuanţă cu rochia, e meşteşugit împletită.

    Mâinile femeii înconjoară pinul, cum ar înconjura un iubit, cu multă dragoste şi grijă, de parcă s-ar teme să nu-l vatăme. Închide ochii din nou, aşteptând ca minunea ce se întâmplă în fiecare an, să se întâmple din nou. Simte vibraţia, dar… nimic.”

Să aveţi cel mai frumos an dintre toţi cei trăiţi până acum, în această viaţă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Love story pe Camino de Santiago – cartea la care lucrez

Pentru a vă ţine „în priză”, un nou fragment din cartea pe care mă străduiesc s-o termin:

Capitolul al III-lea

Cu adevărat, pe Camino

 

Odată cu lumina soarelui, dispar şi fricile de pe Pământ. Cu toate că n-a dormit de trei nopţi mai deloc, iar ultima şi-a petrecut-o înfruntând ploaia şi întunericul, la ivirea zorilor, viaţa i se pare din nou frumoasă, are şi un ţel de îndeplinit, trebuie neapărat ca astăzi să facă rost de credenţial, acel document care atestă că eşti pelerin, în care ţi se pun ştampile la fiecare loc de cazare, sau chiar mai des, la biserici sau chiar la baruri, iar în baza lui te poţi caza la albergue municipale sau parohiale, adică de stat sau ale bisericilor, mult mai ieftin decât la cele private. Dacă nu ai credenţial, ai acces doar la albergue private, iar pentru acestea, trebuie să ai o pungă doldora, ceea ce nu este cazul Dafinei.

Ziua se anunţă frumoasă, dar deocamdată soarele e acoperit de o pâclă ce difuzează pretutindeni stropi deşi de ceaţă, nu plouă, dar te simţi ca un burete în care apa se infiltrează de pretutindeni. După ce a părăsit gara în care-şi petrecuse ultimele ore ale nopţii nu tocmai într-unul dintre cele mai plăcute şi comode feluri, cerând informaţii unui domn amabil, apoi unei bunicuţe plecată matinal la piaţă, iată că a ajuns pe un pod, iar de partea cealaltă a lui se vede cum oraşul se trezeşte şi iese încetişor din ceaţa dimineţii. Dacă priveşti spre dreapta… spre dreapta e OCEANUL, în toată splendoarea lui.

”Oceanul… cât de mult am dorit să-l văd cu ochii mei, iar acum, că e aici, parcă nu mie mi se întâmplă asta, parcă aş privi un film, fără a trăi însă emoţiile la care mă aşteptam. Oare sunt defectă? Ar fi trebuit să rămân extaziată în faţa imensităţii apei, iar eu simt doar că mi-e somn, sunt obosită, că aş putea dormi acolo, pe plaja galbenă şi umedă, că…” În acel moment, un stol de pescăruşi albi zburând la mică înălţime i-au întrerupt reveria cu ţipetele lor parcă tot timpul flămânde, iar Dafina a rămas să-i privească lung, în timp ce se îndepărtau în căutarea hranei.

Trebuie să găsească albergue pentru a face rost de credenţial, apoi, câteva cumpărături, nu mai are nimic de mâncare cu excepţia unei pungi de seminţe, care este una dintre cele mai grele componente ale rucsacului (aproape două kilograme, dacă socoteşte tot ce a pus în ea).

Parcul, exotic şi umed, totuşi primitor, fermecător, cu copacii şi florile perfecte, aşezate de către profesionişti în ale peisagisticii, exact în locul în care au cel mai puternic efect asupra privitorului. În continuare, o plajă de câţiva kilometri, uneori îngustă iar alteori extrem de generoasă, de un galben murdar, cu nisipul umed din pricina ploii şi a umezelii ce încă persistă. Câţiva curajoşi fac baie şi plajă. Nu poţi spune că fac plajă, fiindcă nu e soare deloc, dar stau întinşi pe cearceafuri, în aşteptarea razelor care să-i încălzească şi să-i bronzeze.

Vorbind despre încălzit, nici Dafinei nu i-ar strica vreo două-trei raze de soare calde şi învăluitoare, care să-i usuce pantalonii ce încă sunt umezi. Noroc că şi-a uscat şosetele la uscătorul de mâini din toaleta gării, ocazie cu care a făcut o observaţie deloc îmbucurătoare: majoritatea femeilor ce ieşeau de la toaletă nu se spălau pe mâini. ”Mda, şi mai zic despre România că nu este o ţară civilizată!”, se gândeşte Dafina, în timp ce caută din ochi o bancă pentru a face un scurt inventar al rucsacului, trebuie neapărat să-l mai uşureze, măcar cu un kilogram.

Între timp, a ajuns pe faleza străjuită pe partea dreaptă de hoteluri şi de blocuri de locuinţe luxoase, iar în dreapta, o insulă apare din ceaţa care face ca totul să devină mai misterios.

Adresa la care ar trebui să fie albergue este pe o stradă cu clădiri mai vechi, dar şi aici, ca  la Irun, degeaba bate, nimeni nu deschide. Ştie că nu e ora la care începe cazarea, de obicei, adăposturile se deschid cel devreme la ora 12, dar ea vrea doar paşaportul de pelerin, chiar nimeni nu e înăuntru? Încă odată în mai puţin de 24 de ore trebuie să se dea bătută, s-ar părea că a păşit cu stângul pe acest drum care, se spune, îţi trimite exact încercările de care ai nevoie, pentru a putea creşte spiritual şi pentru a deveni cea mai bună variantă a ta, din această viaţă. S-ar părea că specialitatea ei pentru prima zi sunt … uşile închise. Despre ploaie nu mai vorbim, a fost alegerea ei să plece aşa, hai-hui la miezul nopţii, când toţi pelerinii dorm duşi. (Dacă au unde)

După o vizită la supermercado şi masa luată în oraş, adică pe o bancă, în parc, lumea devine ceva mai veselă, iar prima zi de pelerinaj nu mai pare atât de … enervantă. Să punem pe seama oboselii faptul că Dafinei nu-i prea arde de a merge mai departe… Făcând un simplu calcul, îţi dai seama că de trei nopţi a dormit doar pe apucate, iar azi noapte a mărşăluit prin ploaie, nu se ştie câţi pelerini or mai fi făcut asta…

Oraşul se termină cu o zonă  luxuriantă, vegetaţia şi bogăţia s-ar părea că fac casă bună în aceste locuri. Iată, săgetata galbenă şi scoica, însemnele Sfântului Iacob, vestesc că drumul iese în sfârşit din zona locuită, acum Camino e o cărare prin pădurea extrem de verde, iar tufe imense de hortensii albastre şi roz te lasă fără grai, dacă nu eşti obişnuit cu asemenea privelişti.

Oceanul se vede acum în depărtare, camino urcă şi coboară dealuri, trece prin vii (ce păcat că strugurii nu sunt copţi încă) şi prin livezi, dar oboseala o strânge-n braţe tot mai tare, în timp ce picioarele parcă ar fi din lemn, ca ale lui Pinocchio.

E abia amiaza, dar genunchii, puşi la grea încercare sub greutatea rucsacului din a cărui balast încă n-a scos nimic, plâng şi scârţâie la fiecare pas. Iată că apare un mic sat, Orio pe numele lui, unde, în ghid este menţionat un albergue. Dafina e pe vârful unui deal, neapărat trebuie să coboare vreo 200 de metri până la o aglomerare de case, acolo unde bănuieşte că ar fi şi adăpostul, dar picioarele nu mai vor s-o asculte.

”Normal, n-am respectat niciuna dintre regulile învăţate despre camino. Prima, era să mergi doar atât cât te simţi în stare, nu 40 de kilometri, cum am făcut eu azi. Ce-i drept, ziua mea a început la ora zero, dar tot 40 de kilometri sunt. Apoi, trebuia să mă opresc mai des pentru odihnă. Păi, azi noapte, în ploaie, unde era să mă tot opresc? Uite, acum ajung la albergue şi mă odihmesc până mâine, e abia ora 15”.

La albergue, prima întrebare a fost dacă au credenţiale, dar … nu aveau. ”Oricum nu mai pot face niciun pas, aşa că rămân aici”, se gândeşte Dafina, în timp ce scoate banii pentru a plăti cazarea. E deja aglomerat, paturile sunt supraetajate, iar locuri mai sunt doar în cele de sus. Duş, spălat rufe şi masa în grădină, cam acesta este programul pe care-l va respecta de acum înainte, cea mai plăcută parte a lui fiind relaxarea de după toate acestea, pe o bancă, departe de murmurul conversaţiilor celorlalţi pelerini. Merge foarte devreme la odihnă, e ruptă de oboseală, abia acum înţelegând pe deplin sensul acestei expresii.

Când să intre în dormitorul cu cel puţin 10 paturi, o adevărată apariţie o întâmpină la uşă, o tipă de vreo 30 de ani, într-o pijama cu totul şi cu totul transparentă, care, nu contează dacă eşti femeie sau bărbat, te face să te uiţi mai bine, să vezi dacă e îmbrăcată direct pe piele, sau are lenjerie pe dedesupt. Da, avea, dar părea atât de ruptă de realitatea pelerinajului şi de condiţiile în care trebuie să trăieşti, în dormitoare comune, femei şi bărbaţi de-a valma, fiecare încercând să-i deranjeze cât mai puţin pe ceilalţi şi să se poarte după regulile bunei cuviinţe… ”Oare nu i-o fi spus nimeni, că aici nu se poartă pijama? Nici măcar una din bumbac nu e potrivită, darmite una atât de… sexi .” Pelerinii se îmbracă noaptea cu un pantalon şi un tricou, haine care, de multe ori, vor fi purtate şi a doua zi, pe drum. Faci asta din economie de timp dimineaţa, de spaţiu şi de greutate în rucsac.

”Ah, am uitat, trebuie să scad greutatea rucsacului, neapărat! Cu toată chemarea patului de la etaj, Dafina mai face un efort, ca să-şi uşureze măcar drumul de mâine: o pereche de pantofi sport, o cremă de faţă şi tacâmurile din metal, rămân la albergue, în zona de donaţii. Fiecare albergue are o astfel de zonă, în care pelerinii lasă lucrurile care lor nu le mai sunt utile sau pur şi simplu nu le mai pot căra, în speranţa  că cei ce vor veni după ei le vor folosi. Ce-i drept, mai mult se lasă mâncare, de care, dacă vii flămând dar fără prea multe resurse, te poţi bucura.

Un domn grizonat, pe la 50 de ani, foarte înalt şi plin de vervă, bine instalat pe o bancă din apropierea uşii, povesteşte o întâmplare hazoasă, dar în italiană, limbă pe care Dafina n-o prea înţelege, mai ales atunci când e vorbită într-un ritm de mitralieră. În jurul lui s-a făcut un mic cerc de admiratoare, gălăgia se aude perfect în dormitor, dar nu poate să le ceară să facă linişte, soarele e abia la apus. A fost prevăzătoare şi a luat cu ea dopuri de urechi, însă e prea obosită pentru a mai coborî de la cucurigu pentru a le căuta. Uşa dormitorului se deschide, cineva a văzut probabil că ea ar vrea să doarmă, aşa că gălăgia din curte a contenit la scurt timp.

Degeaba s-a aşternut liniştea, oboseala acumulată în timpul călătoriei cu trenul şi în prima zi de pelerinaj nu vrea s-o lase să adoarmă, simte că se scurge prin pat în jos de oboseală, dar somnul a fugit undeva departe, în Ţara Somnului, de unde nu ştie cu ce să-l momească pentru a se întoarce la ea. Se bucură că măcar e la orizontală, stă cu ochii închişi şi ascultă zgomotele serii, în dormitorul destul de înghesuit.

Oare ce o fi mânat-o pe acest drum pe tânăra cu pijamaua transparentă? Majoritatea celor ce ajung pe Camino de Santiago nu au neapărat în minte un scop anume, fiecare doreşte în primul rând să se cunoască pe sine şi să-şi testeze limitele. Nici ea nu ştie exact care este motivul  pentru care se află aici, împărţind o cămăruţă cu alte nouă persoane, din ţări şi cu obiceiuri sau chiar religii diferite.

Când a auzit prima dată de posibilitatea petrecerii concediului de odihnă în acest mod, i s-a părut total aiurea. Cum adică, să mergi pe jos sute de kilometri, cu un bagaj pe care să-l cari singur? Păi ea, numai când merge la staţiune are două valize mari. Nu se ştie niciodată de ce ai putea avea nevoie, aşa că-şi ia tot felul de obiecte de îmbrăcăminte, cosmetice, şi încălţăminte, iar de fiecare dată, la venirea acasă, constată că n-a folosit nici o treime din ce a cărat.

Apoi, mai trecând timpul şi întâlnindu-se cu mai multe persoane care deja trăiseră aventura caminantă, ideea a început să-i surâdă din ce în ce mai mult. Într-o dimineață devreme, cu ceață și ploaie a știut pur și simplu că va putea face faţă încercărilor de pe drum, aşa că a început pregătirile, care au mers ca pe roate.

Pregătirea rucsacului a fost o grea încercare, dar tot a rezultat o greutate mai mare decât este în stare să care. ”E posibil ca în zilele următoare să mai las câte ceva…” se mai gândeşte Dafina, ultimul gând fugar, înainte ca somnul să se întoarcă de acolo de unde fugise şi s-o prindă afectuos cu braţele molatice şi călduţe.

O muscă ce s-ar odihni pe tavanul încăperii în care aproape toată lumea s-a culcat, ar vedea o femeie încă frumoasă, care doarme acoperită cu sacul de dormit, deoarece e prea cald pentru a-l folosi în modul pentru care a fost construit. Zâmbeşte unui vis fugar, sau unui gând inconştient; se spune că doar 20% dintre gândurile noastre sunt conştiente, diferenţa fiind gânduri inconştiente, de care nu avem habar, dar care ne pot strica tot felul de programe pe care vrem să i le implementăm subconştientului nostru, atunci când ne aflăm în starea alfa, adică înainte de a adormi, sau imediat după trezire. Părul blond, de culoarea cânepii, i s-a răsfirat în evantai pe pernă, ţine mâinile în sus, pe lângă cap, la fel ca bebeluşii care dorm fericiţi. Are un picior îndoit de la genunchi, iar celălalt perfect întins, de parcă s-ar pregăti să coboare urgent din pat, dacă va fi cazul. Ochii nu se văd, dar sunt verzi, de un verde smarald. Când era mică, fratele ei o necăjea, spunându-i că are ochi verzi, ca broaştele. I-au trebuit mulţi ani pentru a-şi da seama că e o femeie frumoasă, toată viaţa s-a simţit un fel de răţuşca cea urâtă, purtându-se ca atare. Abia pe la 30 de ani s-a privit cu mai mult curaj în oglindă, iar, ce să vezi, oglinda i-a arătat chipul unei femei atrăgătoare, care nu se ştie unde fusese ascunsă până atunci. Cert este că din acel moment, au început să observe şi cei din jur că e frumoasă. Până atunci, putea număra pe degete de câte ori i se spusese că e ”drăguţă”, sau ”dulce”, dar frumoasă, nu-i zisese nimeni că ar fi. S-o lăsăm să doarmă, e prima noapte când poate dormi cu adevărat la acest început de aventură spaniolă, după ce deja a făcut aproape două etape dintr-o singură suflare, dacă e să consultăm ghidul pelerinului.

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO – fragment dintr-o carte în lucru

LOVE STORY PE CAMINO DE SANTIAGO

Capitolul I

Toate drumurile duc la Santiago de Compostela

    Dacă în urmă cu trei ani cineva i-ar fi spus că va pleca singură, pe jos, în aventura vieţii ei, i-ar fi râs în nas. Ea nu fusese singură nicăieri, niciodată. De unde şi până unde dorinţa şi zelul de a parcurge sute de kilometri pe jos, doar aşa, de dragul de a-ţi rupe pingelele, ar fi spus ea atunci. Ce-i drept, ideea şi dorinţa de a o înfăptui i-au venit mai târziu, abia în urmă cu doi ani, când rămăsese singură, adică fără un soţ cu acte.

Pentru o femeie singură nu e tocmai simplu să plece la drum aşa, doar cu minimul necesar, să se arunce cu capul înainte într-o adevărată aventură, după cum povesteau toţi cei ce fuseseră deja pe Drumul Sfântului Iacob, adică, în spaniolă, Camino de Santiago.

Cu rucsacul greu atârnând în spate, Dafina ajunge în staţia de autobuz, unde, surpriză, nicio maşină nu se pregăteşte de plecare, ea ia autobuzul chiar de la capăt de linie, iar faptul că nu e niciun autobuz parcat, pare de rău augur. S-a străduit să plece devreme de acasă, dar parcă în ultimul minut s-au aglomerat tot felul de chestii ce trebuiau neapărat rezolvate, a venit vecina să ia cheia pentru a putea să-i ude florile în timp ce ea se va plimba pe coclauri, pe urmă, a venit administratorul ca să citească el personal contoarele de apă, fiindcă luna trecută unii fuseseră nemulţumiţi de cantitatea de apă facturată pe apartamentul lor şi, în sfârşit, despărţirea de Petrică, marele ei motan galben, a durat mai mult decât se aştepta, acesta nu voia deloc să se desprindă de ea, o ţinea strâns cu gheruţele,  parcă presimţea că va fi singur în următoarea perioadă, aceeaşi vecină cu florile fiind responsabilă şi cu hrănirea lui.

”Dacă nu vine un autobuz în cinci minute, risc să pierd trenul” îşi spune Dafina, simţind cum stomacul îi urcă în gât. Singurul taximetru din staţie dă semne că vrea să plece, aşa că, în ultimul moment, se repede spre el de parcă ar fi corabia lui Noe, iar ea,  una dintre creaturile aflate pe lista celor ce pot fi salvate din Potop.

Un potop în toată regula se repede  exact în acel moment asupra taximetrului în care tocmai urcase, cu tunete şi fulgere venite deodată,  ce luminează teatral cerul nopţii de vară;  ştergătoarele fac faţă cu greu rafalelor de ploaie, chiar dacă sunt la viteza maximă, iar radioul începe să fâsâie, transmisia se întrerupe brusc, pentru câteva secunde. Oraşul este de nerecunoscut, puhoaie de apă au inundat străzile, se străduie să-şi dea seama unde au ajuns, dar degeaba, doar  o piaţă  puternic iluminată  o face să recunoască locurile, da, acum ştie că va ajunge la timp la gară, de aici nu mai este prea mult de mers.

Când se liniştise în privinţa trenului, pentru ca totuşi ceva să nu meargă bine, simte că i se face rău, fără vreun motiv plauzibil. Dârele de apă ce se preling pe geamurile  din spate şi pe luneta  taximetrului desenează tot felul de figuri înfricoşătoare,  starea de rău persistă, dacă   n-ar ploua atât de tare, i-ar spune şoferului să oprească şi ar face pe jos restul drumului.

”Trebuie să rezist, nu ştiu ce am păţit, probabil din cauza emoţiei. Uite, mai este puţin şi… am ajuns”. Plăteşte şi coboară din taxi odată cu ultimele picături de ploaie, mari şi calde, ce i se lăţesc pe faţa cam palidă, dar hotărâtă să nu se lase înfrântă de primele mici greutăţi ale drumului. ”Ia uite, nici n-am plecat bine şi deja mi se pun beţe în roate. Dacă  aici e greu, printre oameni, în oraşul meu, cum va fi acolo, singură, pe cărări pustii? Ce bine era dacă ţineam secretă plecarea, acum m-aş fi putut întoarce acasă, lăsam rucsacul lângă uşă şi dormeam dusă, până mâine la prânz. Dar nu, eu a trebuit să bat toba, să mă laud la toată lumea cu marea mea expediţie. Halal exploratoare, încă n-am ajuns nici în tren şi-mi plâng de milă!”

Între timp, ajunsese pe peronul înţesat de lume, credea că va fi singură la trenul de la miezul nopţii, dar s-ar părea că nu doar ea pleacă la Budapesta azi, din C. De fapt, azi a devenit deja mâine, trenul întârzie câteva minute, fapt care iarăşi îi produce Dafinei dureri de cap, suplimentare. Profită de timpul rămas până la apariţia trenului pentru a-şi verifica încă o dată actele şi banii, sunt toate exact acolo unde le-a pus aseară, n-a uitat nimic. Băncile de pe peron sunt ude din pricina ploii care pătrunsese şi pe sub copertinele ce ar trebui să apere călătorii de apa ce cade din cer, aşa că trebuie să ţină rucsacul în spate, lucru care devine din ce în ce mai greu. Face în minte un inventar rapid al lucrurilor pe care, cu mare atenţie, le aşezase în rucsac, gândindu-se că trebuie să renunţe la unele din ele, deocamdată nu ştie la care, deoarece nu va fi în stare să care ore întregi un rucsac atât de plin.

Iată că apare trenul, un fel de izbăvire pentru călătorii ce-şi ţin bagajele în mână, pentru a le proteja de apa ce s-a infiltrat peste tot. Găseşte uşor vagonul şi cuşeta înscrise pe biletul luat de aproape o lună, urcă pe prima treaptă, apoi, când să facă al doilea pas, parcă cineva ar trage-o în spate, parcă e un uriaş hopa-mitică ce şi-a pierdut echilibrul, dar nu mai e în stare să-l regăsească. Noroc cu băiatul ce voia să pună piciorul pe treapta vagonului exact în spatele ei, care o ajută să revină la verticală. Senzaţia de melc pe care casa-l trage într-o direcţie greşită a mai avut-o doar la grădiniţă, când s-a încăpăţânat să care o ditamai varza, dar atunci  a căzut în nas. Cu opinteli şi scrâşnete din dinţi, iată că, într-un final, ajunge la patul ei; noroc că a luat locul de jos, acum n-ar mai fi fost în stare să facă echilibristică şi pe scara ce ar fi dus-o la un loc superior (ca înălţime, nu confort). Sunt doar trei persoane în cuşeta cu şase paturi, foarte convenabil, mai puţine şanse ca cineva să sforăie, mai apucă să se gândească Dafina, înainte ca  somnul s-o îmbrăţişeze cu braţele-i voluptoase. Oboseala şi emoţia plecării au doborât-o în câteva minute; cu toate că de obicei are un somn foarte uşor, auzind orice zgomot, acum nici nu-i pasă că la fiecare minut, osia vagonului scoate un sunet de mâţă în călduri.

Un zâmbet larg se întinde pe faţa femeii aproape trecută de a doua tinereţe, ar spune un observator foarte atent, cu mici riduri la colţurile ochilor şi la rădăcina nasului, dar având un  corp de invidiat, care poate rivaliza cu al multor femei, mai tinere cu 20 de ani.

Povestea ei este una aproape banală, o căsnicie eşuată din pricina ambilor soţi, a fost verdictul tribunalului. De fapt, o căsnicie care din exterior părea frumoasă şi solidă, la fel ca toate poveştile minunate spuse pe reţelele de socializare, dar dacă sapi mai adânc, îţi dai seama că nu mai este nimic, sentimentele s-au tot estompat până au dispărut nu se ştie unde, iar plictiseala în doi, devenită rutină, nu mai este ceea ce-ţi doreşti. În acest context, soţul ei a găsit o distracţie extraconjugală, care după doi ani, s-a transformat în noua lui căsnicie. S-au mai întâlnit de câteva ori după divorţ, nu-i poartă pică, se simte bine în pielea ei de „femeie divorţată şi cu multe posibilităţi”, cum a categorisit-o Sorana, prietena ei cea mai bună.

Cei doi copii, Luminiţa şi Luca sunt mari, la casele lor, nu mai au nevoie de ajutor material, iar relaţia cu ei este una destul de unilaterală, adică ea trebuie să-i sune, să-i întrebe ce mai fac, sau să-i invite la o masă în familie. Tinerii sunt cu ale lor, nu prea le mai pasă de mamele pentru care au rămas tot copii. Dafina încearcă să le suplinească absenţa prin diverse activităţi, iar acum a găsit cea mai bună metodă de a petrece o vacanţă „ca-n filme” pe meleaguri necunoscute şi într-un mod cu totul special, are intenţia de a parcurge pe jos în jur de 800 de kilometri, de la Irun până la Santiago de Compostela, străbătând nordul Spaniei,  cu dorinţa de a se depăşi pe sine şi de a uita de neîmplinirile ultimilor ani. Va merge pe una dintre variantele vestitului pelerinaj la Santiago de Compostela, pe Camino de Santiago, adică Drumul Sfântului Iacob, cea mai frumoasă, spun cei care au străbătut deja acest traseu.

Hotărârea de a face acest pelerinaj i-a venit brusc, într-o dimineaţă s-a trezit cu gândul clar în minte, iar de atunci, face planuri pe care, ciudat, Universul a ajutat-o să le ducă la îndeplinire, cu mare uşurinţă. „ Dacă faci ceea ce trebuie, tot Universul complotează pentru a a te ajuta” , îi repeta mereu Sorana, iar acum începe să-i dea dreptate. Rucsacul şi bocancii i-a găsit la o mare reducere de preţ, iar polarul şi două tricouri le-a primit cadou de la Sorana. Mai avea nevoie de sac de dormit, însă mare i-a fost mirarea când, într-o după-masă de aprilie, a primit un email de la un mare magazin de articole sportive cum că a câştigat un vaucher cadou, pe care s-a şi grăbit să-l folosească pentru achiziţionarea piesei de rezistenţă a echipamentului de pelerin, şi anume sacul de dormit.

Celelalte lucruri „neapărat” necesare au fost floare la ureche, dar s-ar părea că acum s-au transformat în kilograme de balast de care trebuie să scape în cel mai scurt timp, dacă se poate, înainte de a începe marşul pe jos.

În legănatul roţilor de tren, pe nesimţite, iat-o pe proaspăta „peregrina” în devenire la Budapesta, unde trebuie să aştepte câteva ore, pentru a lua un tren spre Munchen. Pe peroane mare vânzoleală, se anunţă trenul care trage la linia 2, dar, nu se ştie din ce pricină, ora plecării e depăşită cu 15, apoi 30 de minute…

Foarte ciudat, vede pasageri ce sunt daţi jos din tren, unii dintre ei aşezându-se în şezut direct pe peron, oarecum în semn de protest.

Abia după mai bine de o oră, când trenul se urneşte din loc, află şi Dafina motivul întârzierii. Toţi oamenii aceia ce  fuseseră daţi jos din tren erau imigranţi, din Siria şi alte ţări arabe. Veniseră cu nemiluita în Europa din pricina evenimentelor nefericite din ţările lor, crezând că aici vor găsi o viaţă mai bună. S-ar părea că autorităţile erau cam depăşite de această situaţie fără precedent, aşa că forţele de ordine se descurcau cum puteau.

Compartimentul este plin, toţi ceilalţi călători sunt tineri care pleacă în vacanţă, ei o lămuresc pe Dafina ce şi cum e cu imigranţii. Pe hol, o aglomeraţie de nedescris, nu toţi pasagerii clandestini fuseseră daţi jos la Budapesta.

„Hmm, dacă ştiam, nu cred că aveam curajul să plec de acasă, dar aşa, fiind complet inocentă, n-am avut nicio strângere de inimă. Vezi, dacă nu mă uit la ştiri? Habar n-am pe ce lume trăiesc… „ Se mustră ea, mai în glumă, mai în serios.

Tinerii coboară după câteva staţii, moment în care apare  tot un tânăr, însă clar că musulman, ale cărui singure bagaje sunt un smartphone şi o şapcă, pe care o mototoleşte şi o pune sub fund. Îi zâmbeşte voios Dafinei, aceasta încearcă o grimasă, apoi el se adânceşte în butonarea smartphone-ului, în timp ce femeia stă ca pe ace, nu e tocmai ceea  ce plănuise, să călătorească alături de un posibil terorist. ( Trăsese cu urechea la ce vorbeau tinerii care tocmai coborâseră).

Peste încă o jumătate de oră, trenul opreşte într-o gară mai mare, vagonul e prea în spate şi nu vede cum se numeşte, cert este că holul se umple de jandarmi, care-i dau jos pe toţi imigranţii ce se mai aflau în tren. Răsuflă în sfârşit uşurată când şi imigrantul ei e scos din compartiment, în timp ce-i arunca din nou un zâmbet ghiduş.

Trenul stă parcă prea mult aici, dacă nu pleacă în câteva minute, va pierde legătura de la Munchen, la Paris. În sfârşit, după mai bine de o jumătate de oră de aşteptare, începe să se urnească uşurel… „Oh, bine că plecăm, mai am o şansă!” se gândeşte femeia, moment în care, mereu cu zâmbetul pe buze, imigrantul reapare şi-şi reia locul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dafina se simte de parcă ar avea o ţeapă în fund, de ce oare a revenit tocmai aici? Nu erau şi alte compartimente, cu puţine persoane? Sau, poate, a mirosit că sunt şi eu străină de aceste meleaguri, s-ar părea că  l-am atras ca un magnet. Îşi priveşte rucsacul ce stă singurel la bagaje, sperând ca băiatului ce s-a adâncit din nou în butonarea telefonului să nu-i vină vreo idee… „Oricum, banii şi actele sunt în borsetă, bine că i-am ascultat pe cei cu experienţă şi am luat-o.”

Peisajele trec grăbite prin faţa geamului, dealuri îmbrăcate în toate nuanţele de verde, cu iarbă la poale şi păduri de pini şi molizi mai spre vârf, o ploaie grăbită de vară împrospătează atmosfera cu stropii ei veseli, moment în care, călătorii din celelalte compartimente încep să se alinieze pe hol apropiindu-se de uşa vagonului, probabil urmează o nouă staţie.

Cu pălăria de pai legată de rucsac, borseta la brâu şi ochii în patru, părăseşte şi eroina noastră compartimentul, a fost anunţată staţia care urmează, şi anume, Munchen. Tânărul zâmbăreţ nu are probleme cu bagajele, îşi îndeasă şapca până pe ochi, şi dispare în aglomeraţia uriaşei gări, aproape de dimensiunile unui aeroport.

Cu toată graba şi alergarea pe lângă trenurile oprite pentru a lua călătorii pe nenumăratele linii, Dafina constată că trenul în care trebuia să urce tocmai a plecat de câteva minute. Nu  are  timp să se lamenteze, merge repede la biroul de informaţii, pentru a găsi o altă modalitate de a ajunge la Paris. Da, există una, dar cu patru trenuri. Nu-i nimic, abia n-o să se plictisească… se gândeşte ea, făcând haz de necaz, aşa cum toţi românii suntem obişnuiţi, încă de mici. Probabil aşa suntem structuraţi genetic, altfel, de ce am fi atât de asemănători? S-ar putea ca această genă să ne fi ajutat de-a lungul timpurilor să n-o luăm razna, am râs şi ne-a trecut. Are timp destul, aşa că-i scrie Soranei, prietena ei cea mai bună, pentru a o ţine la curent cu ultimele (de fapt primele ) ei aventuri:

Dragă Sorana,…

Sper că v-am făcut destul de curioşi…

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

 

”Love story pe Camino de Santiago” – carte în lucru

Capitolul al …-lea

Aviles – Soto de Luina

 

 

Dragă Sorana,

     Azi am avut o zi foarte umedă, dar totodată veselă, aşa că nu mă pot abţine să nu ţi-o povestesc în amănunţime. Am plecat foarte devreme din Aviles, bucuroasă că, în sfârşit am scăpat de scârţâitul paturilor vechi, care m-a chinuit toată noaptea. N-a mai părăsit nimeni albergue în acelaşi timp cu mine, aşa că a rămas să mă descurc singură cu ieşirea din oraş. Noroc cu un localnic, care, cu toată ora matinală, se îndrepta spre serviciu şi mi-a dat toate indicaţiile, aşa că am reuşit să ies din oraş când deja se lumina de ziuă, nu e deloc un oraş mic, abia acum am constatat. După ploaia torenţială de aseară, atmosfera miroase a proaspăt şi a ceaţă (dacă-ţi poţi închipui mirosul ceţei). Merg mult printre case frumoase, cred că am intrat în altă localitate, dar n-am văzut niciun indicator. Localnici sunt puţini, sunt ori la muncă, ori stau și mă pândesc pe mine, de după perdele. Glumesc, m-am obişnuit deja cu lipsa oamenilor pe străzi, nu e ca în România, unde, la orice oră străzile mişună de oameni, iar aceasta nu este neapărat o bilă roşie pentru ţara noastră.

     E înnorat, nu e chiar frig, dar o răcoare plăcută mă face să grăbesc pasul, s-ar părea că norii se adună tot mai mulţi, cerul a devenit plumburiu, iar ploaia poate începe dintr-o clipă în alta.

   Iată-l pe suedezul pe care l-am mai întâlnit de vreo două ori, nu ştiu cum îl cheamă, ne-am prezentat, dar eu n-am înţeles numele lui. Mergem puţin împreună, dar lui, ritmul meu i se pare prea încet, aşa că ne luăm rămas bun pentru-a nu ştiu câta oară şi nu se ştie pentru cât timp…

   Măresc şi eu pasul, dar picioarele mele nefiind lungi, reuşesc doar să obosesc mai repede, aşa că revin la ritmul pe care pot să-l păstrez fără a face eforturi suplimentare.

   Ajung din nou într-un orăşel, unde, un copac imens parcă-mi face cu ochiul, un fel de invitaţie de a imortaliza clipa pentru amândoi, împreună. Cum din spate vine suflând ca o locomotivă cu aburi un pelerin pe care l-am văzut aseară în Aviles, îl rog să-mi facă o poză cu copacul, apoi mergem o perioadă împreună. Se numeşte Javier, este spaniol şi vrea să parcurgă tot Camino del Norte în 25 de zile. E foare hotărât să facă acest lucru, eu îi urez succes, apoi ne despărţim, nu înainte de a-mi spune că a fost la Cluj, ca suporter al nu ştiu cărei echipe de fotbal. N-a văzut nimic din oraş, de la aeroport au fost luaţi cu autobuzele, duşi la stadion, apoi la bere şi înapoi la avion. Despre bere, avea o părere bună.

   Stau oarecum pe prispa unei case aflată în construcţie şi privesc cum Javier se îndepărtează cu paşi mari, e însăşi esenţa pelerinului, a bărbatului puternic care merge şi merge, pentru a-şi îndeplini ţelul, în cazul lui, în 25 de zile…

   Eu nu mi-am propus un anumit timp, am banii limitaţi, dar oricând ştiu că tu-mi mai poţi trimite, dacă se termină (iarăşi am glumit). O să merg cum voi putea, ţelul meu este să ajung, nu contează în câte zile.

   Ajung la Soto del Barco, o localiate micuță, dar cocoțată pe un deal. E momentul ideal pentru micul dejun, iar ”tortilla de patatas” este singurul fel de mâncare fără carne, gătit divin de bucătar și servit de o barmaniță drăguță, care alături de o salată și o cafea, a fost un adevărat festin pentru mine (tortilla, nu barmanița), mi-au inundat papilele gustative cu cele mai delicioase arome.

   La ieșirea din restaurant, în timp ce mă străduiam să urc panta spre centrul orășelului, iată un cuplu interesant, ea australiancă iar el american, trecuți de vreo două tinereți, dar foarte bine dispuși și cu o alură sportivă. Am schimbat câteva impresii, iar eu am plecat mai departe, lăsându-i pe cei doi la o terasă.

După ce mă îndepărtez destul de Soto del Barco, așa încât să nu mă mai pot întoarce înapoi, ploaia mocănească ce se insinua de câteva minute se transformă într-o ploaie în toată regula, nimeni nu mai vine din urmă, e posibil ca toată lumea să fi rămas undeva la adăpost, am rămas singură să mă lupt cu umezeala, care simt că mă pătrunde peste tot. Fie vorba între noi, pelerina, cu toate că e destul de lungă, te apără de ploaie atâta timp cât nu e torențială și cât nu ți se îmbibă hainele și de jos în sus.

   Iată un hotel ce pare cam pustiu, stau o vreme pe scări, dar îmi dau seama că numai pierd vremea, ploaia nu dă semne că s-ar opri, iar eu sunt udă leoarcă și mi-e foarte frig. O iau din loc urmând săgețile, așa, ajung de la nivelul unei autostrăzi, exact sub autostradă, la o diferență de nivel de vreo sută de metri, cu genunchii mei obosiți și supărați, pe care cred că nici măcar nu mi-i mai simt.

   O stradă foarte îngustă, pe care apa vine puhoi este Camino al meu, merg fără să-mi mai pese, mai udă decât acum, n-aș putea deveni. După ce trec pe lângă niște tufișuri, iată o casă, iar, lucrul cel mai important, o mașină ce oprește exact lângă mine. Plouă atât de tare, că ai impresia că dacă vorbești apa-ți va inunda gura, dar totuși îl întreb pe șofer câți kilometri mai sunt până la Soto de Luina, unde voiam să ajung și unde, de fapt acum sunt obligată să merg, doar n-o să stau în ploaie toată ziua. După calculele mele mai sunt cam 4 kilometri, dar răspunsul lui mă demoralizează de-a binelea, zice că 7.

   Făcându-i-se milă de mine, îmi face semn să-mi dau pelerina jos, s-o pun în spate (e o mașină cu două locuri, în spate e pentru marfă) și să urc în mașină. În primul moment mă codesc, păi eu îmi promisesem că voi face toți, dar toți kilometri pe jos, iar acum, am impresia că trișez.

   Am două secunde ca să mă hotărăsc, secunde necesare pentru a face ce mi-a zis omul și să urc în mașină, la căldură. Mă gândesc că așa o șansă nu primește oricine, poate e un semn divin, așa că fac manevrele necesare și mă trezesc pasager, în loc de pelerin…

   Călătoria a durat foarte puțin, dar destul pentru a-mi da seama că mie mi-ar fi luat cel puțin două ore. M-a lăsat la doi pași de albergue, unde suedezul ajunsese deja și mă privește contrariat, întrebându-se precis cum naiba am ajuns atât de repede? Dar secretele sunt secrete, chiar și pe Camino. Îmi aleg un pat, apoi sunt îndrumată de către ceilalți pelerini la bar, pentru ștampila pe credențial și pentru a plăti cazarea. Pe drum, mă întâlnesc cu Javier, ca un câine ud, mirat din cale-afară că am ajuns înaintea lui, dar nu i-am divulgat nici lui secretul. În fond, unii fac Camino pe bicicletă, așa că o mică diversiune, cu mașina, nu e mare lucru.

   La bar, un cuplu în vârstă, un moș și-o babă, bine amețiți, joacă păcănele. Încerc să le fac o poză, dar nu reușește prea grozav.

   Cumpăr o groază de chestii de mâncare, uitând din nou că nu le pot mânca pe toate și mâine iar voi avea extragreutăți de cărat. Când ajung din nou la albergue, tocmai se întinsese o masă comună, la care am participat și eu cu mâncarea tocmai achiziționată.

   Afară e frig, în dormitor e frig, nu există o bucătărie, iar masa e pe terasă. Nici nu vreau să mă gândesc în ce hal aș fi ajuns dacă mai trebuia să merg încă 7 kilometri prin ploaia ce abia acum încetează, când toată lumea merge devreme la culcare, ne zgribulim în paturi, pentru a acumula un pic de căldură. Brrr! Ce bine ar fi să fii și tu aici, precis ai spune un banc și ne-am încălzi râzând…

Noapte bună, îți urează peregrina Dafina”

   

   Toată lumea doarme, iar luna, ieșită de după un nor somnoros, le luminează fețele obosite și mulțumite. O altă zi s-a încheiat, pentru fiecare altfel, dar sunt mulțumiți cu toții, au ajuns cu un pas mai aproape de țelul călătoriei lor. Au plecat la drum din diferite motive, dar, cu siguranță, la capătul lui, vor fi cu toții pelerini.”

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

Păşind prin spinii trandafirilor : fragment dintr-un roman aflat în durerile facerii

 

Capitolul  al XX – lea

 Miracol

 

Sunt din nou acasă, acolo unde mergem de câte ori ne este greu. Ce bine este când mai avem la cine să mergem, când cineva drag ne aşteaptă şi face tot ce-i stă în putinţă, doar ca să ne fie nouă bine.

Convalescenţa mea merge bine, cu fiecare zi mă simt mai în putere, iar vestea că am pierdut din nou anul nici nu mi se pare atât de groaznică, e important acum să mă pun pe picioare, apoi, voi mai vedea.

David a terminat între timp facultatea şi s-a străduit să ia repartiţie undeva în Ardeal, lângă  un oraş universitar, pentru ca eu să-mi pot termina facultatea. Nu ştiu de ce  n-a vrut să rămână în Bucureşti, ar fi putut să ia un post prin apropiere, dar nu l-am mai bătut la cap, voi merge acolo unde este şi el, ce rost are să-mi mai fac probleme acum?

Deocamdată sunt acasă, parcă ultimii ani nici n-ar fi fost, am aproape 22 de ani, dar am trăit cât alţii în 50. Sunt măritată a doua oară, cu şanse minime de a mai avea copii, după un avort care m-a lăsat sleită de puteri şi cu sufletul îmbătrânit.

  • Tata ţi-a luat bilet la băi, acolo poate o să-ţi revii, cine ştie? Mama intră în cameră cu veşnica ei tavă cu bunătăţi, iar vestea pe care mi-o aduce mi se pare bună, măcar din punct de vedere al schimbării peisajului.
  • Da, staţiunea aceasta este vestită, poate va face şi pentru mine ceea ce a făcut pentru alte femei… Deocamdată însă, nu mă grăbesc. Mai am doi ani de şcoală, ani pe care i-am pierdut cu bolile mele. Trebuie să mă pun pe picioare şi abia apoi mă gândesc la copii. Deocamdată, prioritară este facultatea. Mă voi transfera la toamnă.
  • Sigur, sigur, dar nu strică să fii şi sănătoasă, eu la asta mă gândeam, bate mama în retragere. Văzând că nu sunt în cea mai bună dispoziţie, face stânga-mprejur şi închide uşa fără niciun zgomot. A avut ea grijă atunci când am venit acasă să-l pună pe tata să ungă toate uşile, ştie că încă din copilărie mă deranja scârţâitul lor plângător.

***

Sunt la staţiune. Voi sta aici toată vara, sunt internată într-un soi de sanatoriu. Îmi place foarte mult, sunt la munte, înconjurată de păduri, în fiecare dimineaţă, sub geam vine o mică pasăre cântătoare, care-mi înseninează întreaga zi. Stau într-o cameră nu prea mare împreună cu încă două femei, toate avem aceeaşi problemă, vrem să facem copii, dar nu putem. Lucreţia şi Mariana sunt mai în vârstă, adică sunt trecute de 30 de ani, mie mi se par aproape bătrâne. Ce le mai trebuie copii, dacă n-au făcut până acum?

Suport cu stoicism toate tratamentele şi procedurile, strâng din dinţi când e nevoie, dar nu mă dau bătută. Aşa facem toate, sunt curioasă dacă şi bărbaţii ar face la fel, în cazul în care rolurile s-ar inversa. Mă cam îndoiesc de asta, ei se plâng şi când se lovesc la un deget, d-apoi să nască şi să crească nişte copii. Dumnezeu a ştiut foarte bine ce face când a lăsat asta în seama femeilor, bărbaţii ar fi putut, cel mult, să se plângă şi s-ar fi aşteptat să li se ridice câte o statuie pentru fiecare faptă de glorie, cum ar fi naşterea şi alăptarea.

Ca să nu mai vorbim despre marea nenorocire când femeia nu face copilul de sexul dorit. Bineînţeles că tot timpul sexul dorit este cel masculin, dar aş vrea să-i văd pe ei, pe masculi, trăind într-o lume fără femei… Cred că toate lucrurile ar fi slinoase, peste tot ar mirosi a bere iar râgâitul ar fi la loc de cinste. Doamne, ce gânduri nu-mi dau pace, tocmai azi, când vine David în vizită. Ia să mă fac eu frumoasă, că-mi vine soţiorul, nu ne-am văzut aproape de-o lună, trebuie să arăt cât de cât prezentabil, să fac faţă noilor provocări, am auzit că are colege de muncă tinere. Iar el, inginer stagiar cu nevasta plecată la sanatoriu, e numai bun de vânat… Taci, opreşte-te! Ce te tot bagi? Azi vreau să mă bucur de întâlnirea cu David! Punct. Sau… punct şi virgulă? De ce mă tot gândesc la prăpăstii, când eu, de fapt, trebuie doar să mă fac bine, să plec de aici şi să încep o viaţă nouă?

  • Sofia, la poartă, te caută cineva – îşi bagă capul pe uşă o pacientă din camera alăturată.
  • Am zburat, mulţumesc, îi răspund peste umăr şi mă grăbesc pe scări, nu fără a mă gândi la păţania care m-a adus de fapt aici. Uite, acum trebuia să mă bucur de copilul meu, nu să fac tratamente de fertilitate. O singură clipă de neatenţie mi-a furat câteva luni din viaţă, un an de facultate şi, cel mai grav, copilaşul pe care-l purtam în pântec. Ca să nu mai vorbim despre faptul că putea să-mi ia chiar viaţa.
  • Sofia, uitasem cât de frumoasă eşti! Cu un buchet de trandafiri albi în braţe, David mi se pare în lumina amiezii cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. Îi sar în braţe şi ne pierdem într-un sărut prelung, care aş vrea să ţină o veşnicie. Nu-mi dădusem seama că-mi lipseşte atât de mult, până în clipa în care l-am văzut stând acolo, un bărbat bine, un bărbat care este al meu şi care a venit să mă vadă. O mare fericire mă inundă, sunt convinsă că n-am greşit măritându-mă cu el, nu-mi doream ca altcineva să fie în locul lui, în acest moment. Mă îndepărtează puţin cu blândeţe ca pentru a mă vedea mai bine, iar ochii lui îmi spun că mă iubeşte, că eu sunt femeia lui şi numai a lui, că aşa va fi în vecii vecilor. Lăsăm bagajele şi trandafirii la poartă şi plecăm să ne plimbăm pe aleile parfumate, presărate din loc în loc cu bănci, pentru cei internaţi şi pentru vizitatori. Mă simt de parcă am fi la prima întâlnire, nu mă mai satur să-l privesc şi-l văd cu alţi ochi, cu ochi de femeie matură de acum, nu de copiliţă cu mofturi şi idei preconcepute.
  • Mi-a fost tare dor de tine, Sofia!
  • Atunci, de ce n-ai venit mai demult? Sunt aici de aproape o lună…
  • Ştiu, ştiu, dar am vrut să iau prima chenzină, să am banii mei, ca să nu mai fiu nevoit să cer de acasă. Mă înţelegi, nu-i aşa? De acum, eu voi avea grijă de tine, nu mai trebuie să iei bani de la ai tăi. Abia aştept să te întorci, deocamdată vom sta la un cămin de nefamilişti, dar am o promisiune că voi primi o locuinţă de serviciu, turuie el, iar eu îl privesc de parcă ar fi soarele ce tocmai a răsărit de după deal.

Ciripind ca două păsărele pe o creangă, ne afundăm tot mai mult în pădurea primitoare, iar iarba mătăsoasă parcă e anume făcută pentru noi, îndrăgostiţii de acum şi de când lumea, Romeo şi Julieta moderni, ce nu vor să moară înainte de a trăi, înainte de a se înfrupta din bucuriile vieţii. Mângâierile lui n-au fost niciodată atât de pasionale, iar din străfundurile mele n-am simţit până acum atâta dorinţă, atâta dor neostoit care până acum fusese doar un somn  latent, iar acum izbucnea la suprafaţă ca un vulcan încins, a cărui lavă mă arde şi mă ridică la cer, cânt cu îngerii şi mă zbat cu demonii, am toată viaţa înainte, dar parcă am murit de o mie de ori, înviind de fiecare dată, mai puternică şi mai frumoasă. Ne revenim după o vreme, privind iarba culcată de vârtejul trupurilor noastre tinere, ne privim zâmbind, iată, aceasta trebuie să fie dragostea adevărată, iar noi suntem doi norocoşi, fiindcă am descoperit-o. Îmi odihnesc capul pe pieptul lui şi-mi spun că nimic rău nu se mai poate întâmpla, simt fericirea aproape material, e ca un văl abia perceptibil ce ne acoperă pe amândoi şi ne face să fim unul, să respirăm şi să ne bată inimile la unison. E clipa noastră magică, unică şi irepetabilă, dar, în acel moment, credeam că o putem prelungi la nesfârşit.

  • Sofia!
  • Da!
  • Te iubesc, te iubesc cum n-am iubit şi n-o să mai iubesc pe nimeni vreodată!
  • Te iubesc cum iubeşte floarea-soarelui astrul zilei, la fel ca ea, te voi urmări toată viaţa…
  • A mea, sau a ta?
  • Ce contează? Voi fi mereu umbra ta, lumina ta, sclava şi regina ta. Până la sfârşitul veacurilor…
  • Ai devenit melodramatică, dar îmi place, îmi place la nebunie… Mai vreau, mai vreau clipe ca aceasta, doar noi doi şi…
  • Ssst! Vine cineva pe alee. Haide, repede, să fugim!

N-am privit în urmă, dar dacă nu mă înşelasem, iar cineva venea pe alee, putea să vadă doi tineri alergând, în timp ce, din fugă, îşi aranjau veşmintele ce le atârnau în mod ciudat.

 

Dacă v-a plăcut „cântarea”, v-o mai cânt, dar altăoară… vorba poetului.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

Violul

Iată încă un capitol din cartea mea, nu ştiu dacă vă va plăcea…

 

„PĂŞIND PRIN SPINII TRANDAFIRILOR

                                                                         roman în lucru                               


Toată ziua m-am gândit la momentul acesta, când voi sta, fără nicio apărare, cu picioarele desfăcute, pe masa ginecologică. S-a întâmplat un miracol, voi fi mamă, cu toată prognoza negativă a doctorilor, care, după întâmplările recente, nu-mi mai dădeau nicio şansă. Se pare însă că doctorii nu pot scrie soarta nimănui, nu se pot erija în Dumnezei care să hotărască dacă şi cât va mai trăi un pacient, ei pot doar să-şi facă meseria cât pot de bine şi să spere că vor primi ajutorul divin, fără de care nimic nu se poate înfăptui.

Stau pe masa rece şi inconfortabilă, aşteptând să apară medicul, un om între două vârste, cu ochi de viezure,  păr roşcat de irlandez, şi o faţă rotundă, dar care nu exprimă bonomie, ci, mai curând, un fel de viclenie bine ascunsă sub zâmbetul care se vrea larg, şi care dă la iveală nişte dinţi strâmbi şi pe alocuri cariaţi.

Sora vine să verifice dacă totul este în regulă, apoi se retrage fără un cuvânt, închizând uşa fără niciun zgomot. Minutele de aşteptare, şi aşa lungi, acum devin de-a dreptul kilometrice, mi se pare că mă aflu într-un caier de lână care, din ce în ce mai mult îmi îngreunează respiraţia…

  • Ia să vedem, ce avem aici? Intră doctorul val-vârtej, fără scuze că mă lăsase să-l aştept mai bine de 20 de minute pe masă.

Depărtându-mi şi mai mult picioarele îngheţate din cauza poziţiei nefireşti în care fusesem nevoită să stau atâta timp, abia acum mă priveşte PE MINE, până atunci fusesem doar o tânără ce vine la un control de rutină în timpul sarcinii, nimic neobişnuit, o biată femeie ce poate aştepta cu orele ca Măria sa, doctorul, să-i arunce o privire de pe piedestalul  pe care se căţărase cu greu, an cu an şi treaptă cu treaptă, dar de pe care nu se va mai lăsa dat jos cu una cu două… Privirea din ochii lui m-a făcut să mă înfior, era acea privire care exprimă deopotrivă dorinţa şi puterea, automat, mâinile lui, ca la un semnal, încetează a mai executa doar gesturile profesionale cerute de situaţia dată, încep să-mi mângâie gambele îngheţate, coapsele, ajungând în locuri pe care nu aveau niciun drept să le exploreze în acest fel…

Cred că în acel moment mi-am pierdut cunoştinţa, fiindcă, tot ce-mi mai amintesc mai târziu, era figura lui schimonosită deasupra mea, respiraţia de latrină împuţită care-mi mânjea faţa şi aproape că mă trimitea înapoi în leşin şi mâna mare, păroasă, care-mi apasă faţa, gura, în momentul în care-şi dă seama că vreau să ţip. Mi se pare că nu trăiesc cu adevărat aceste clipe, că e un coşmar, din care mă voi trezi şi totul va fi bine, voi reuşi să-l uit.

Într-un târziu, îmi dau seama că urangutanul a părăsit cabinetul, lăsându-mă acolo, umilită şi zdrobită, cu mintea golită de orice gând, fără dorinţa de a mai trăi, dar, ca şi când prin nişte fire nevăzute, atârnate de Cer, care mă ţin încă aici, în această viaţă, cu rolul clar de a da naştere unei noi vieţi, o viaţă mică, pângărită încă înainte de a se naşte, primesc atâta putere încât să mă dau jos de pe oribila masă, să-mi pun hainele cât de cât în ordine şi să părăsesc cabinetul, fără ca asistenta să-şi mai facă apariţia. Probabil întâmplarea de azi, care, din nefericire a fost a mea, se repetă de nenumărate ori, cu alte femei, la fel de neputincioase ca şi mine şi care nu fac nimic pentru a opri monstrul cu halat de medic de a mai călca peste suflete şi vieţi.

Părăsesc clinica, alegând o direcţie oarecare, trebuie să merg, să merg, ca să-mi limpezesc mintea, cele ce tocmai mi s-au întâmplat par desprinse dintr-un film de groază, încă nu pot crede că eu am fost protagonista unui scenariu pervers, scris de un alienat mintal, un medic cu grave probleme de comportament, dar care se bucură de toată stima colegilor şi a pacienţilor ce n-au trecut prin cabinetul lui, aşa cum am făcut-o eu.

Ajung în parcul plin de copaci seculari, mă aşez absentă pe o bancă, încercând să-mi fac un plan… cum să ies din asta? Cui să-i spun? Îmi dau seama că, toată viaţa, atunci când mi-a fost greu, am fost complet singură, niciodată n-am găsit un umăr pe care să pot plânge, sau un sfat pe care să-l pot urma.

După o matură chibzuinţă, constat că nu pot spune nimănui, soţul m-ar acuza pe mine, iar părinţii, probabil ar face prea mare tevatură, de care nu am nevoie în acest moment. Cum s-ar mai bucura unii dintre colegii mei de facultate, dacă aş fi târâtă şi murdărită într-un proces… Nu, nici vorbă, nu pot spune nimănui.

Hotărârea fiind luată, mă ridic anevoie de pe bancă, de parcă în câteva minute îmbătrânisem cu cincizeci de ani, cu gândul la un duş fierbinte, care mă va spăla de toată ruşinea şi umilirea îndurată astăzi.

Au urmat însă săptămâni lungi, în care, cu toate duşurile, n-am reuşit să alung mizeria ce parcă se lipise pe veci de mine. Doar faptul că viaţa ce creştea în trupul meu începuse să-mi dea semne că există, mângâierile fiinţei celei micuţe pe care le simţeam tot mai des înlăuntrul meu, au reuşit să mă readucă oarecum pe linia de plutire, momentele acelea groaznice se estompau, dar de uitat, nu cred că le voi uita vreodată.”

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

Când soarele răsare la Apus – fragment de carte

 

CAPITOLUL al II-lea

 Vestea

    Soarele s-a lăsat aşteptat câteva zile, dar iată că în sfârşit vremea depresivă îşi ia tălpăşiţa, lăsând în urmă gândurile negre şi privirile posomorâte. E abia ora 11, dar cele câteva terase ce se închiseseră provizoriu din cauza vremii neprietenoase s-au umplut din nou de oameni, bucuroşi să mai petreacă puţin timp afară, înainte ca temperatura să devină imposibil de suportat , iar centrul oraşului să devină mai trist, atunci când mesele şi scaunele vor fi strânse şi puse la păstrare, până la primăvară.

Pe băncile din parc, bunicuţe vesele şi mămici cu copilaşi foarte mici stau la taclale în modul cel mai firesc cu putinţă, chiar dacă se cunosc doar de câteva minute. Copiii sunt numitorul comun, ei le dau subiecte de discuţie uneori în contradictoriu, dar până la urmă fiecare pleacă acasă tot cu ideile ei, sau, în cel mai fericit caz, împrumutând câte puţin din cele auzite, în ceea ce priveşte alăptatul, colicii, sau alte subiecte de mare interes, în funcţie de vârsta micuţilor ce se joacă fără nicio grijă, sau dorm în cărucioare mai mult sau mai puţin sofisticate.

Cătălina trece îngândurată printre grupurile ce s-au format pe vârste (ale copiilor, dar şi ale doicilor) sau pe simpatii (la fel). Nu demult, făcea parte şi ea din acest peisaj, venea zilnic cu fetiţele la plimbare şi avea chiar prietene printre mămici. Chiar o caută acum pe una dintre ele, dar nu o vede nicăieri, aşa că hotărăşte să se reîntoarcă la muncă, poate Laurenţia va fi mai târziu în parc. Nu vrea să o sune pe mobil, ceea ce vrea să-i spună e prea personal pentru a putea fi comunicat la telefon, aşa că preferă să mai treacă peste două ore prin parc, atunci când se va întoarce acasă.

  • Mamiii! Aude două voci dragi şi cunoscute, iar Miruna şi Sabina apar în fugă de pe o alee, secondate de tatăl lor, mândru nevoie-mare de propriile progenituri ce se lipesc de mama lor, fiecare îmbrăţişându-i câte un picior.
  • Vai, frumoasele mele, de unde aţi apărut? Se apleacă spre ele şi le pupă pe rând, aranjându-le codiţele pe care Marius cu siguranţă s-a străduit mult ca să le facă perfect, însă, ca de obicei, nu i-a prea reuşit.
  • Am venit cu ta-ti! silabiseşte Sabina, ea e de obicei purtătoarea de cuvânt, Miruna fiind mai timidă şi mai puţin pricepută în ale vorbitului, dar ochişorii ei albaştri nu au nevoie de nicio vorbă, parcă îţi mângâie sufletul, atunci când se uită la tine.
  • Hello! Ce faci prin parc? Vezi că ai „famelie” mare de întreţinut, nu trage chiulul! Se apropie şi Marius, numai un zâmbet la vederea singurei femei de pe lumea asta care i-a furat inima şi o ţine într-un loc tainic, doar de ea ştiut, captivă pe vecie.
  • Ei, am ieşit şi eu să iau o gură de aer, prea era atmosfera încărcată în birou, Sorana se plânge ca de obicei, parcă ar fi singura persoană de pe planetă ce are tot felul de greutăţi. Dacă fac cumva vreo observaţie, ceva de genul că depinde doar de ea să le dea jos din spate, că nu o obligă nimeni să se erijeze în salvatoarea tuturor membrilor familiei ei, se îmbufnează de parcă am fi la grădiniţă şi i-aş fi furat iepuraşul … Ei, unchiule, şi tu eşti aici? E vreo reuniune de familie, iar eu nu ştiu?
  • Ce faceţi, găluştelor? Se adresează George întâi fetiţelor ce-l privesc zâmbind, în timp ce le ciufuleşte părul rebel. Mi se pare mie, sau aţi mai crescut un pic de ieri? Ei, ce să fac, am venit şi eu, ca pensionarii, să mă mai bucur de ultimele raze calde, înainte de a intra la hibernat.
  • Bine, eu v-am lăsat, cineva trebuie să şi muncească în familia asta, zice Cătălina zâmbind, în timp ce se îndepărtează cu paşi uşori, de balerină.
  • Bună, unchiule, nu te-am văzut azi, ai plecat devreme de acasă, observă Marius, cu ochii după soţia lui, ce din spate pare o adolescentă ce nu a părăsit încă băncile liceului. E mândru de ea şi de fetele lor, i se pare o fericire să se trezească în fiecare zi lângă o frumuseţe de femeie, care i-a mai dăruit şi două fiice perfecte.
  • Da, am fost şi pe la piaţă, am luat mai multe. O să încropim o masă pe cinste!
  • Bine, noi mergem spre casă, mai stai?
  • Da, e prea frumoasă ziua asta pentru ca s-o petrec în casă, mai rămân pe aici, poate vine careva să facem un şah.
  • Paa, Geoge! zic fetele în cor, începând să alerge spre poarta parcului. Ar mai vrea să rămână aici, dar ştiu că degeaba se pisicesc în faţa lui tati, el ştie cel mai bine ce trebuie făcut, aşa că  s-au obişnuit să-l asculte, fiindcă întotdeauna are nişte surprize nemaipomenite pentru ele.

Ajunsă înapoi la serviciu, Cătălina încearcă să-şi adune gândurile, să termine proiectul la care lucrează de două săptămâni, dar  prin faţa ochilor i se perindă holurile spitalului şi privirea îngrijorată a doctoriţei care-i dăduse o veste atât de îngrozitoare. Cu toate că trecuseră deja câteva zile de la această întâmplare, nu reuşise să-i vorbească lui Marius despre cele ce o frământau. Spera să o întâlnească azi pe Laurenţia, poate îi va da ea curajul ca să scape o dată de povara veştii rele pe care o poartă singură în suflet.

Poate ar fi mai bine să-i spună lui George, el e mai înţelept   şi precis bănuieşte ceva, de două ori    i-a dat ocazia să-i vorbească, dar ea s-a prefăcut  a nu pricepe, lăsându-l în continuare cu presimţirile lui negre, ce nu-l înşeală niciodată.

Soarele începe să coboare spre orizont, zilele sunt tot mai scurte, iar inima Cătălinei e parcă strânsă într-un corset de sârmă ghimpată, simte că dacă nu spune cuiva, o să-i pleznească, împroşcând în toate părţile cu sânge, acel sânge despre care tocmai a aflat că ceva nu e în regulă cu el, prea multe globule albe…

Ceasul de pe peretele din faţa Cătălinei arată ora 4,30, gata, programul s-a sfârşit, poate să plece fără nicio mustrare de conştiinţă, poate doar aceea că în ultimele zile s-a uitat mai mult pe fereastră, aşteptând să-i vină  inspiraţia ce parcă stă ascunsă undeva, în spatele unei uşi a cărei cheie a pierdut-o. De obicei, termina orice proiect în timp record, primea întotdeauna cele mai grele teme. Acum însă, stă prostită în faţa laptopului şi totul i se pare foarte greu şi de nerezolvat.

Cu o mişcare  rapidă, înşfacă pardesiul de pe cuier, o  salută  pe Sorana din cadrul uşii şi o ia literalmente la goană, trebuie să o întâlnească pe Laurenţia, parcă asta ar fi salvarea ei. Lumea din parc s-a rărit, doar câţiva copii se mai hârjonesc pe ici pe colo, iar pe faţa Cătălinei apare un mic zâmbet, în momentul în care o zăreşte de la depărtare pe Laurenţia, ce-şi plimbă bebeluşul care doarme fără nicio grijă în căruciorul împins cu drag de mama lui.

  • Laurenţia! Nu se abţine să n-o strige, cu toate că mai are doar cincizeci de metri până s-o ajungă.
  • Hei! De unde ai apărut, străino? Nu te-am văzut din secolul trecut.
  • Ei, am fost cam ocupată, dar zilele astea te-am mai căutat de două ori şi nu erai în parc.
  • Da, nu am fost, Sergiu a fost puţin bolnăvior, dar acum e bine. Uite ce frumos doarme, i-l arată mândră prietenei celei mai bune pe dolofanul de 9 luni ce se află în lumea viselor.
  • Şi tu? Ce-ai mai făcut? Cum te simţi, din nou la muncă? Nu că acasă ai fi stat degeaba, dar aşa se spune.
  • Cu munca e bine, dar am o veste tare proastă, nici nu ştiu cum să-ţi spun.

Abia acum Laurenţia o priveşte mai cu luare-aminte pe tânăra din faţa ei, observând cearcănele şi faţa trasă a acesteia.

  • Hai să stăm pe o bancă, nu arăţi prea bine, o ia de mână şi o conduce spre cea mai apropiată bancă, încă încălzită de ultimele raze ale soarelui, ce se pregăteşte să dispară printre copacii seculari.
  • Am leucemie!…
  • Ai auzit?
  • Da, am auzit, dar nu pot procesa. Nu se poate, trebuie să fie o greşeală. Tu eşti o fată sănătoasă tun, întotdeauna ai fost aşa. Eu eram cea care tot timpul răcea şi făcea pneumonie. Cine ţi-a spus aşa o enormitate?
  • Doctoriţa Sturza. Mi-am făcut nişte analize de rutină, săptămâna trecută.
  • Vai, nici nu ştiu ce să-ţi spun, draga de tine… Vai, fetiţele tale… şi Mariuus, începe Laurenţia să bocească!

Văzându-şi prietena în asemenea hal, Cătălina e cuprinsă de un val de curaj, îşi dă seama că de fapt ea e cea care trebuie să o îmbărbăteze pe Laurenţia şi nu invers.

  • Stai, fată, că n-am murit încă. Şi s-ar putea să nici nu mor, cel puţin nu din pricina asta. Poate analizele au fost greşite, sau e o formă mai uşoară, aşa zicea doctoriţa. Trebuie să merg să le repet săptămâna viitoare. Laurenţia îşi ridică privirea, abia acum dându-şi seama că ea e cea care trebuia să ofere consolare, nu să fie consolată. Ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gestul pe care Cătălina îl cunoştea prea bine încă din copilărie, gest care o face pe prietena ei să-şi recapete stăpânirea de sine şi curajul de a-şi privi în ochi sora, aşa cum îşi spuneau în liceu.

Se cunosc din clasa I, când Laurenţia a apărut în clasă de mână cu mama ei, care a condus-o până la bancă, apoi a dat să plece, moment în care fetiţa s-a pus pe plâns. Cătălinei i s-a făcut milă de colega ce apăruse la două săptămâni după începerea şcolii şi a chemat-o să stea împreună în bancă.

  • Haide, Lau, nu mai plânge, aici nu venim cu mama, avem multă treabă, trebuie să învăţăm o groază de lucruri.
  • Eu nu sunt „Lau” sau cum vrei să-mi mai zici, pe mine mă cheamă La-u-ren-ţia! Se sumeţeşte fetiţa, ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii, gest pe care-l mai foloseşte şi acum, când e cuprinsă de panică.

Au fost colege de bancă timp de 12 ani, prietenia lor nu a fost zdruncinată de nicio furtună. Marele lor noroc a fost că nu s-au îndrăgostit niciodată amândouă de acelaşi băiat, poate atunci ar fi sărit scântei, iar relaţia lor s-ar fi răcit. Era ca un consemn, dacă una din ele povestea despre un băiat anume, cealaltă îl privea doar ca pe un amic, distrându-se amândouă pe seama multor colegi ce „le ceruseră prietenia” cum se spunea pe vremea lor.

La amintirea primei lor întâlniri, Cătălina zâmbeşte doar cu inima, fiindcă faţa ei e împietrită, nu reuşeşte nici o grimasă care să exprime fericirea sau măcar buna-dispoziţie.

  • Ce a spus Marius? Se trezeşte întrebând Laurenţia, punând fără să ştie sare pe rană cu întrebarea ei.
  • Păi tocmai asta e, Marius încă nu ştie nimic. M-am tot gândit cum să-i spun, dar niciun scenariu nu mi s-a părut destul de bun. Cred că şi el şi George bănuiesc ceva, dar niciunul nu spune nimic, parcă aşteaptă de la mine să le lămuresc situaţia.
  • Încurcată treabă! Eu cred că cel mai bine ar fi să mergi acasă şi să le spui pur şi simplu, nu poţi ţine pentru tine un asemenea secret, care până la urmă tot va ieşi la iveală.