La vie en rose

Pentru că e un nou an, îl voi începe cu o nouă carte, noi speranțe, noi provocări.

”CARUSELUL VIEȚILOR

CAPITOLUL I – La vie en rose

    Lumina dimineții se insinuează subtil pe la marginea draperiilor grele, din brocart turcoaz, care dau încăperii destul de simple un aer princiar. Sunt singurul element de decor care mai amintește de vechea locatară, mutată de curând la cimitir, în locul căreia a venit  o chiriașă care n-a mai păstrat nimic din vechiul mobilier, cu excepția lor. La început, a vrut să le dea jos, dar și-a dat seama că tot șicul încăperii ar dispărea.

    A închiriat apartamentul pentru un an de la rudele răposatei, niște nepoți îndepărtați, ea nu avusese copii, dar trăise aproape o sută de ani între pereții albi, proaspăt zugrăviți acum, dar care, înainte, prinseseră o nuață gălbuie, la fel ca fața de pergament a proprietarei lor.

    Lavinia sare speriată din pat, din nou n-a auzit soneria telefonului, precis va întârzia la muncă iar șefa de birou o va privi mustrător peste lentilele ochelarilor, cu toate că în fiecare zi pleacă ultima și niciodată nu întârzie cu predarea lucrărilor. Firma de construcții la care lucrează este una dintre cele mai mari, are foarte mult de lucru, ea fiind cea care verifică proiectele înainte ca acestea să fie predate dirigintelui de șantier, făcând și observațiile necesare, dacă este cazul. Visul ei a fost să devină arhitect, dar a ratat examenul de intrare la facultate, așa că a trebuit să se resemneze și să meargă la construcții. Nu se plânge, îi place ceea ce face, mai ales deplasările pe teren, la obiectivele pe care firma la care lucrează le construiește. De câte ori verifică însă un proiect, își dă seama că sunt multe detalii pe care ea le-ar fi gândit altfel și care ar fi dat o altă alură clădirii sau spațiul ar fi fost mai bine folosit. În timp, șeful ei s-a obișnuit să țină cont de părerea femeii micuțe, cu ochelari mari, dar cu multă imaginație și foarte hotărâtă să-și pună în practică ideile.

 Hainele împrăștiate aiurea prin toată camera îi amintesc de seara precedentă, de fapt noaptea, când s-a întors de la ziua Silviei, colega ei, după mai multe pahare de coniac decât ar fi fost cazul și terminată cu un plâns bun, una pe umărul celeilalte după ce toți ceilalți au plecat acasă. 35 de ani e o vârstă frumoasă, dar când te prind prin apartamente închiriate, fără un suflet aproape, singura avere fiind doar cele câteva haine care încap într-o valiză și câteva obiecte de mobilier pe care ai ambiția să le cari după tine ori de câte ori te muți, parcă-ți vine așa, să dai o palmă vieții, măcar una, să te răzbuni pentru prea multele (nu doar palme, chiar și picioare în fund) încasate de la ea.

    Nu se mai aude niciun zgomot, semn că Sergiu, colegul de apartament, a plecat demult spre job-ul lui. Ar fi vrut să poată închiria singură apartamentul, prețul era bun, iar amplasarea lui nemaipomenită, dar o cameră era deja închiriată, așa că a fost fericită că i-a mai rămas și ei una. Un living uriaș este comun, dar fiecare are câte o mică baie proprie, așa că nu se incomodează prea mult. Ba, dacă stă să se gândească, e chiar plăcut să mai auzi seara zgomote familiare prin casă, să nu fii doar tu cu gândurile tale, nu întotdeauna foarte vesele.

    Un duș rapid, apoi, înfășurată în halatul pufos de baie primit cadou de a fostul, pe care nu l-a aruncat la despărțire doar fiindcă îi plăcea prea mult și fiindcă-și spunea că e mai bine să fie practică decât patetică, aleargă spre bucătăria în care, spre marea ei mulțumire, găsește cafea proaspătă și omletă pe aragaz, semn că Sergiu e totuși un băiat bun, nu așa cum crezuse când s-au întâlnit prima dată. Înfulecă la repezeală omleta care încă mai e călduță, Sergiu a avut grijă să pună un capac peste tigaia în care o preparase. Bea câteva înghițituri de cafea, iar pe cealaltă o toarnă în micul termos de care nu se desparte niciodată, apoi se întoarce în camera ei și deschide dulapul bine garnisit cu tot felul de haine, care de care mai haioase.

    ”Hmm! Silvia a împlinit 35 de ani, pe mine mă mai despart doar câteva luni de această ”frumoasă vârstă”, cred că ar trebui să-mi schimb un pic garderoba, prea seamănă cu cea a unei liceene! Dar, la dracu, nu arăt rău în niciuna dintre hainele astea, de ce le-aș arunca? Ca să mă îmbrac ca o domnișoară bătrână? Niciodată! Și nici pisică n-o să-mi iau, chiar dacă îmbătrânesc singură, asemeni doamnei care a locuit aici înaintea mea!”

    De obicei, când te muți în ”casă nouă”, nu-ți prea pasă cine au fost vechii proprietari, mai ales dacă locuința este într-un imobil cât de cât nou, care nu are o istorie prea interesantă. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când ai ocazia să locuiești într-o clădire care a văzut generații întregi crescând între pereții ei, care e o bunică ce nu se dă răpusă de vreme și care privește încă țanțoșă spre suratele mai tinere și mai cu fițe dar care nu par a se ține atât de bine pe picioare, care n-au avut fericirea de a fi fost construite de specialiști renumiți, convinși că pentru a face o clădire trainică nu trebuie să faci rabat la materialele de calitate. E tot așa și cu oamenii. Unii vin pe lume perfect sănătoși, cu un ADN bine structurat, pe când alții duc cu ei tot felul de boli încă din copilărie, fapt ce pare cu totul și cu totul nedrept. Și totuși… s-ar părea că lumea în care trăim este construită într-un echilibru perfect, nimic nu este la voia întâmplării, toate sunt mult mai bine organizate decât își poate da seama mintea unui muritor de rând.

    Unul dintre motivele pentru care Lavinia a vrut neapărat să se mute la acea adresă, aparent o clădire ca oricare alta de acum două veacuri, cu trei nivele și fără ascensor, a fost faptul că pe seama ei circulau tot felul de povești, despre familii înstărite care au locuit aici cu mulți ani în urmă și care au trăit adevărate drame. Nu e o fire morbidă, nu-i plac filmele triste, dar acest loc are pentru ea o atracție aparte, iar despărțirea de Răzvan a fost catalizatorul care a ajutat-o să se mute exact în locul pe care și-l dorea.  

    Fără a sta prea mult pe gânduri, extrage din dulap o fustă în culorile curcubeului, o bluză liliachie dintr-o mătase fină și o eșarfă de aceeași nuanță, își piaptănă rapid părul aproape blond, de un șaten coniac, dă cu un pic de ruj pe buze, își acoperă genele cu rimel,apoi clipește de două ori sub lentilele cu rame mai mari decât ar fi necesar ale ochelarilor de vedere;  ochii albaștri care o privesc din oglinda ovală chiar arată ca ai unei liceene mirate de întorsătura pe care a luat-o viața ei, dar, mulțumită de ceea ce vede, își atârnă în urechi o pereche de cercei galbeni, ”ca două raze de soare”, se încalță rapid cu sneakerșii roz-liliachiu și o ușchește pe scări în jos. La ora aceasta trebuia să fie deja la muncă, dar azi are un motiv plauzibil, tot biroul fusese la aniversarea Silviei, așa că s-ar putea să nu fie singura întârziată.

    ”Trebuie să-mi fac timp să merg la oftalmolog, pentru rețeta de lentile de contact. Sunt singura din birou care mai poartă ”biciclete” pe nas, am observat că toți ceilalți mă privesc un pic de sus. Și ce dacă? Poate nici n-o să le suport, cu alergiile mele, mai știi?” Trece în viteză pe lângă un magazin de materiale sportive și nu se poate abține să nu se privească în vitrina imensă, plină de obiecte a căror utilitate în general n-o cunoaște. ”Mda, eu sunt bine și cu ochelari, nu vreau să schimb nimic!” hotărăște ea, după ce și-a zâmbit imperceptibil, pentru ca ceilalți trecători să n-o creadă nebună. ”Acum e ușor să vorbești și să gesticulezi de unul singur pe stradă, poți crea impresia că vorbești la telefon, chiar dacă faci asta doar pentru tine însuți. Cu ani în urmă, când nu aveam telefoane mobile, cu siguranță erai dus la doctorul de capete, dacă te manifestai în mod ciudat pe stradă. Haha, ”doctorul de capete”, ce bine sună, oare cum mi-a venit expresia asta în minte, n-am auzit-o și bineînțeles că nici n-am folosit-o niciodată! Oh, căcat! Toată ziua o să am noroc. Ba nu, toată ziua cineva va întreba: ”Nu vi se pare că miroase ciudat aici? Să mai deschidem o fereastră!” Lavinia râde în hohote, în timp ce încearcă să-și șteargă încălțămintea pe iarba de la intrarea la metrou.

    Din păcate, civilizația n-a pătruns cu adevărat în capitala României, mulți proprietari de câini uită că trebuie să strângă după animalele lor de companie. Sau, acesta o fi fost unul dintre câinii comunitari, după care nu strânge nimeni…

    Însoțită de aceste gânduri, Lavinia împinge ușa biroului, iar trei capete se ridică pentru a vedea cine a intrat. Mormăind un ”Bună dimineața!” nu prea convins văzând atmosfera constipată de la locul de muncă, Lavinia își deschide computerul, fără alte comentarii la ziua de ieri, la cât de bine s-au simțit, habar nu are de ce e atâta liniște, nimeni nu scoate o vorbă, parcă sunt cu toții ocupați până peste cap, să termine în timp record lucrările care le-au fost repartizate.

    După vreo jumătate de oră, ușa se deschide din nou, iar Silvia intră radioasă:

– Ta-taa! Gogoși pentru toată lumea! Vorbele ei cad ca un pietroi într-o apă adâncă, după un bâldâbâc, sunt aspirate de liniștea înconjurătoare, iar privirea neliniștită a Laviniei n-o ajută să se simtă mai bine. Vine lângă ea, ținând încă în brațe uriașa cutie cu gogoși și o întreabă în șoaptă:

– Ce s-a întâmplat? A murit cineva?

– Nu știu, am ajuns acum o jumătate de oră și nimeni n-a scos o vorbă, așa i-am găsit. N-am idee ce s-a întâmplat, dar nimeni n-a catadicsit să-mi spună. Nu pare a fi ceva de bine, după mutrele lor.

– Mda, cam așa s-ar părea… Lasă cutia cu gogoși pe masa din mica bucătărie, apoi se îndreaptă spre biroul ei, simte că trebuie să nu facă prea multă vâlvă cu venirea  târzie la serviciu, măcar că ieri au făcut un chef de zile mari, al cărui cost l-a suportat singură, nu s-a oferit nimeni să participe la cheltuieli.

    Ușa se deschide din nou, de astă dată însuși directorul companiei intră, însoțit de doi bărbați îmbrăcați la patru ace, de parcă se pregătesc să meargă la un bal sau la o recepție. Directorul salută jovial, parcă prea jovial pentru atmosfera sumbră care domnește în încăpere. Ceilalți doi se rezumă la un gest cu capul, iar cei aflați în spatele computerelor reacționează care cum, unii sar direct în picioare, salutând ceremonios, alții (de fapt altele, că doar ele au rămas așezate, Lavinia și Silvia) salută politicos, n-au habar care este rostul acestei vizite neașteptate.

– Bună ziua, dragii mei, probabil este o surpriză pentru voi venirea noastră aici, dar am vești bune, nu vă speriați! Faptul că are la înaintare o burtă considerabilă nu-i este de ajutor directorului în aceste momente, ( ca de altfel, oricând altcândva) îl face să gâfâie și să vorbească precipitat. Au mai trecut și pe la ceilalți angajați ai firmei, voiau să-i vadă pe fiecare la locul lui de muncă, cu toate că ar fi fost mult mai simplu să-i strângă pe toți în sala de ședințe și să le comunice informațiile o singură dată, tuturor.

    Toată partea masculină din încăpere zâmbește forțat, doar Lavinia și Silvia sunt nedumerite, ele sunt singurele care nu știu despre ce este vorba. Intuind că nu toată lumea este la curent cu cele mai recente hotărâri luate de către consiliul administrativ al companiei, directorul repetă pentru-a nu știu câta oară frazele deja învățate pe de rost:

– Suntem o firmă destul de mare și prosperă. Nu ne-am fi gândit niciodată, dar s-ar părea că avem oportunitatea de a lucra într-un mare concern internațional, de care vom fi… cum să spun… absorbiți.

    Liniștea e mormântală. Se știe că întotdeauna când are loc o preluare, nu toți angajații vor pleca la noua firmă. Acum va fi fiecare pe cont propriu, nu mai are nicio însemnătate dacă șeful te place, dacă ”ai pile” la resurse umane, sau dacă ești nepoata nu-știu-cui. Când liniștea devenise de nesuportat, o femeie micuță, cu niște ochelari cât roata carului pe nas, îndrăznește să întrebe:

– Și cu noi… ce-o să se întâmple? Putem să ne luăm lucrurile personale și să ne căutăm alt job?

    Privirea ei de pasăre speriată s-ar părea că i-a amuzat pe cei doi necunoscuți, ei sunt nemți, nu știu prea bine românește, dar mimica feței Laviniei au înțeles-o perfect. Directorul e puțin descumpănit de întrebare, știe că nu are un răspuns pozitiv pentru toată lumea, așa că încearcă să amâne răspunsul, sau măcar să-l îndulcească:

– Păi… va fi o evaluare… iar… majoritatea vor rămâne, doar câțiva vor pleca.

– Eu am auzit că va fi exact pe dos, se trezește șefa de birou, o femeie la 50 de ani, bărbătoasă și hârșită în lupta pentru supremație într-o lume a bărbaților, vorbind neîntrebată.

– Adică?

– Adică vor rămâne doar câțiva, iar cei mai mulți vor pleca.

– Cine v-a spus așa o enormitate?

– Chiar dumneavoastră, ieri, dar atunci n-am înțeles unde băteați. Terminând fraza cu obidă, femeia începe să-și strângă lucrurile de pe birou, știe că nu va avea nicio șansă în fața celor mai tineri și mai plini de tupeu.

    Lavinia și Silvia se privesc speriate, habar nu avuseseră azi dimineață cum se va sfârși ziua lor, dar e mult mai rău decât în cele mai negre coșmaruri. Nu știu cum să reacționeze, să plece fără luptă, sau să încerce să se mențină printre angajații concernului care-i va prelua? Cântărind opțiunile pro și contra, amândouă hotărăsc că e mai bine să plece, cei rămași cu siguranță vor avea salarii mai mari, dar vor munci întreit pentru ele.

– Pentru cei care vor pleca, avem bonusuri foarte mari, care le vor permite să trăiască la fel ca până acum cel puțin șase luni, timp în care cu siguranță vor găsi altceva.

    Ușa biroului se deschide din nou, de data aceasta pentru a le lăsa să treacă pe cele trei femei, fiecare cu câte o cutie în brațe, exact la fel cum vezi în filmele americane. Pentru Dana, se încheie cel mai lung capitol din viață, ea lucrează aici de 25 de ani, a fost prezentă când s-a înființat firma, a pus umărul la propășirea ei, dar azi, directorul a lăsat-o să plece oarecum ușurat că nu trebuie s-o concedieze el însuși. Acum e nevoie de oameni tineri, care să aibă o nouă viziune în ceea ce privește modul în care se vor extinde și se vor promova pe piață. Știe că e puțin nemernic lăsând unele dintre cele mai bune angajate să plece, dar a observat că noii parteneri preferă să lucreze cu bărbați, așa că probabil le-a scutit de stresul unor teste pe care e foarte posibil să nu le treacă, pentru simplul motiv că sunt femei.

– Șefa, ce facem acum? Of, am uitat gogoșile! Să mă întorc să le iau?

– Da, ia-le, noi suntem șomere din acest moment, nu ne permitem să le dăm de mâncare unora cu salarii mari! Și nu-mi mai zice ”Șefa”, că nu sunt șefă nici măcar la scara mea de bloc. Gata cu șefia, de acum sunt doar ”Dana” și atât! Nu vă uitați că sunt mai bătrână, am un chef de viață, cum n-am simțit niciodată!

    Între timp, Silvia se întoarce cu gogoșile, înjumătățite între timp de masculii rămași să sărbătorească:

– Nesimțiții, știți ce făceau? Beau șampanie și mâncau gogoși. Li le-am luat de sub nas. Păcat că n-am putut face și o poză, nu mai aveam o mână disponibilă. Mutrele pe care le-au făcut când le-am luat gogoșile, făceau toți banii.”

Urmarea… sper să prindă contur cât de curând.

La mulți ani VASILE, oricine ai fi și oriunde te-ai afla!

Manuela Sanda Băcăoanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s