Iată – mă din nou la Muxia, locul din lumea aceasta care o dată ce m-a fermecat, mă cheamă din nou și din nou. Promit că nu voi mai privi niciodată malitios spre cei care merg în fiecare an în vacanță în același loc. Poate e locul lor de suflet de care se simt legați, asa cum mă simt eu, de Muxia. Scriu stand pe stânci, uneori e soare și frige, iar alteori norii mă fac să-mi doresc un pulover. Oceanul este întotdeauna capricios, așa că trebuie să-i respectam toanele, nu avem ce face.                 Am făcut și 10 zile de Camino până am ajuns aici, despre care sper să vă spun câte ceva până la sfârșitul lui august, cât voi sta aici hospitalera voluntaria la Albergue Publico. Anul trecut la sfârșitul lui octombrie am plecat de aici, iar acum am simțit că m-am întors acasă. Am fost foarte impresionată că cei de la albergue mi-au adus de la ei de acasă cratiță, tacâmuri, farfurie și pahar. Anul trecut, a trebuit să-mi cumpăr. Ba chiar și lingură de lemn, ulei și oțet am primit. S-ar părea că nu le-am lăsat o impresie proastă, anul trecut.    Am ajuns la albergue ieri după masă, iar odată cu mine a mai ajuns un cuplu de pelerini. Hospitalera le-a zis că mai este doar un loc, iar bărbatul s-a uitat cu obida spre mine:este al tău. Am lămurit faptul că eu sunt hospitalera și i-am zi colegei mele că-i primesc în cameră mea(care are 6 paturi). Au fost foarte recunoscători, nu știau cum să-mi mulțumească. Cum era să-i las pe dinafară, oamenii mersesera pe jos 1360 de km:Malaga-Santiago-Fisterra-Muxia. Tot respectul pentru efortul lor. Erau pe drum de 47 de zile. Sunt multe și să le numeri, d-apoi să mergi zeci de km în fiecare din ele. Ei, acum să vă arăt ce văd eu aici…

Ei, cam asta ar fi, deocamdată… Manuela Sanda Băcăoanu