Arhive pe categorii: Poveşti cu tâlc

Prizonieră în aeroport

Se spune că nu este faptă fără răsplată, că suntem singurii artizani ai vieţii noastre, că vom primi întotdeauna ceea ce transmitem Universului, că… Da, da şi da, sunt de acord cu toate aceste afirmaţii, ba şi cu altele, care spun cam acelaşi lucru.

Azi o să vă povestesc două întâmplări (hazlii în final, deoarece totul este bine când se termină cu bine), care s-au succedat la câţiva ani distanţă, dar sunt ca două episoade ale aceluiaşi serial.

În urmă cu vreo trei ani, am fost la aeroport cu cineva care pleca în Spania… nimic neobişnuit până aici, dar, la ieşirea din aeroport, constat că nu mai am tichetul de parcare, parcă-l înghiţise pământul. Nu putea fi decât pe sub scaune, dar oricât l-am căutat, nu l-am găsit. Merg la ghişeul unde se plăteşte parcarea, îi explic doamnei de acolo că am pierdut tichetul, dar ea, impasibilă, îmi răspunde că dacă nu am tichet, nu pot ieşi din aeroport. Mda, interesantă perspectivă, asta înseamnă că mă mut definitiv aici? Sau plec pe jos, iar când cineva se prinde că maşina mea e acolo de câţiva ani, poate mi-o livrează la domiciliu?

În pragul disperării, mă apropii de ieşire, când, o idee genială mă pocneşte direct în moalele capului: văd un taxi care-şi lasă clientul la intrare, aşa că-l rog să dea puţin în marşarier până în faţa unui senzor, apăs pe buton şi… Voila! Am un tichet de parcare nou-nouţ , pe care i-l duc victorioasă doamnei de la ghişeu, care nu se întreabă de ce plătesc doar doi lei, după ce mă învârtisem o grămadă pe acolo.  Probabil nu e plătită ca să-şi pună întrebări, ia lucrurile aşa cum sunt şi are grijă de nervii şi de sănătatea ei.

Fericită că am scăpat atât de ieftin, am povestit tuturor întâmplarea, cui voia sau nu voia să asculte. Bineînţeles că după o vreme am găsit tichetul cu pricina, fix sub scaunul din dreapta, dar asta nu mai are nicio importanţă…

Cam acesta ar fi primul episod, al doilea abia urmează. Acum două zile, l-am condus pe fratele meu la aeroport, ocazie cu care i-am povestit încă o dată păţania cu tichetul de parcare, parcă spre aducerea aminte a Universului, care şi-a zis că e momentul să plătesc acum, pentru păcăleala de acum câţiva ani.

Văd că am în portmoneu doar şase lei, refuz banii pe care vrea să mi-i lase fratele meu, deoarece acum sunt automate de parcare, pot plăti cu cardul, gata, suntem şi noi o naţie civilizată. (asta era însă doar în capul meu).

Ne despărţim, eu merg la automatul care… surpriză, nu are opţiune de plată cu cardul şi afişează suma de… 7 lei. Bun! Pentru un leu, iarăşi nu pot ieşi din aeroport. Întreb o poliţistă ce-i de făcut, iar ea-mi zice să scot bani de pe card, este bancomat. Mulţumesc Cerului şi băncii care a montat bancomat în aeroport, dar, s-ar părea că azi chiar am ghinion, tranzacţia îmi este refuzată, de două ori. Gata, azi n-am noroc cu automatele de niciun fel, s-ar părea.

Ies din nou din clădirea aeroportului, iar poliţista cea politicoasă mă trimite la ghişeul care, spre fericirea mea, nu s-a desfiinţat, iar acolo, toate problemele mele au dispărut ca un fum, atâta doar că pe cititorul doamnei suma era de 14 lei. „Bine, dar mie mi-a arătat 7 lei”, mă mir eu. ” Da, acum 11 minute,” zice doamna zâmbind, iar în ochii ei, am văzut strălucirea întregului Univers, care zâmbea ghiduş :” Îţi aminteşti că mai aveai o datorie de acum trei ani? Ei, bine, acum ai plătit diferenţa! Hi hi hi!” se hlizea Universul, iar mie nici că-mi păsa, mă simţeam în al nouă-lea cer, gata, am încheiat socotelile, de acum, viaţă lină şi succes… moment în care mi-am amintit că am o amendă de radar în Ungaria, de acum vreo 7-8 ani. Oare s-o fi prescris?

Nu uitaţi să fiţi fericiţi, cu viaţa pe care singuri v-o construiţi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Dă-te, fă’, că trece dom’ director!!!

Aceasta este o  poveste scurtă şi sugestivă, din păcate, adevărată.

Vă rog să vă închipuiţi o întreprindere de stat, în care, pe scara principală, coboară cu fală dom’ director, bărbat între două vârste, urmat de o suită, din care face parte inclusiv şoferul…

Din sens invers, cu capul în pământ, privind cu atenţie ca să nu se împiedice, urcă o doamnă, mai aproape de pensie decât de data angajării, de mulţi ani în instituţie.

I se pare la un moment dat că ceva (sau cineva) îi obturează calea, aşa că ridică privirea, tocmai la timp pentru a vedea  cum dom’ director s-a oprit contrariat, iar din spatele acestuia, şoferul îi face semn (doamnei) să se dea la o parte, măria-sa nu poate face un pas în stânga, pentru a lăsa o femeie să treacă, este cu toată suita, vrea să-i fie recunoscută… ce? valoarea?

Dezmeticindu-se, doamna face un pas în dreapta, lăsând cale liberă acestui „domn” de viţă nouă, care n-are nici cea mai mică legătură cu cei şapte ani de acasă, sau cu regulile elementare de politeţe.

Mda… nu trebuie probabil să mai adaug că dom director este pesedist, fiindcă v-aţi dat seama din prima.

Să aveţi o zi senină! Dacă nu povesteam, simţeam că explodez.

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Cea mai recentă aventură – pe polei

Aruncând o privire în urmă printre cele scrise pe acest blog, mi-am dat seama că în ultima  jumătate de an, am fost extrem de leneșă…

Am găsit doar câteva  articole răzlețe, mă și mir că lumea mai dă peste ele, că le mai răsfoiește cineva. Probabil că trebuia să mi se întâmple ceva care să mă zgâlțâie (la propriu și la figurat) un pic, ca să mă scoată din starea de confort în care mă complac de o bună perioadă. Să nu credeți că nu am scris, aproape termin cea de-a doua carte, iar în minte, am scris zeci de articole, păcat că nu le-am pus și ”pe hârtie”.

Dar ce atâta pălăvrăgeală, să trec la subiect, că de aceea sunteți pe această pagină, nu ca să-mi ascultați (citiți) lamentările. Ieri dimineață pe la 8, am pornit de la Lupșa spre Gârda de Sus, unde aveam niscaiva interes… Sunt aproape 50 de kilometri până acolo, dar menționez că nu am plecat pe jos, ci cu mașina…

Când pornesc motorul, prima știre de la radio este că a murit Fidel Castro. Nu știu de ce, am impresia că nu e de bun augur. Știu că era prietenul lui Ceaușescu și s-a purtat cu cubanezii mai rău decât susnumitul cu românii, dar aceasta nu este ora de politică, așa că Dumnezeu să-l ierte, că are de ce.

Apoi, se anunță că este ceață pe o mare suprafață a țării, dau din cap aprobator, este și aici. Nu prea deasă, dar destulă cât să mențină o atmosferă umedă. Se mai spune că pe alocuri, din pricina ceței, poate fi și polei, eu mă gândesc că aici drumul e uscat, dar, în acea secundă, într-o curbă unde probabil am frânat, am simțit cum mașina dansează, stânga, dreapta, un-doi-trei, fără să o pot redresa deloc, parcă avea propria voință. Finalul, fericit zic eu, a fost într-o salcie zdravănă de pe stânga drumului, și roțile din spate în aer. Ia uite, poleiul a sărit din radio, direct în curba asta!

Mi s-a părut ciudat că nu simt nimic, parcă totul i se întâmpla altcuiva, iar eu eram doar o privitoare pasivă. La câteva secunde, cineva îmi bate în geam, era un om care avea casa peste drum și văzuse (mai mult auzise ) toată tărășenia. Voia să se asigure că sunt bine, da, eram, am ieșit pe ușa din dreapta, fiindcă pe stânga era un pic mai periculos.

Cu câteva telefoane, am reușit să găsesc oamenii potriviți care să mă scoată din impas, iar cu ajutorul șoferilor opriți de nevoie pe drum, fiindcă manevrele de salvare au necesitat blocarea acestuia, și care au pus umărul la ridicarea mașinii din poziția nefirească în care ”măiestria” mea de șoferiță o adusese, în mai puțin de o oră eram iar ”pe roți”, și cu daune minime, în mod cu totul miraculos.

Vreau să le mulțumesc din inimă tuturor celor ce m-au ajutat, fiindcă

până să mă dezmeticesc eu, s-au împrăștiat ca potârnichile, fiecare acolo unde-l ducea interesul și destinul.

Văzând că am doar puțin capota înfundată, mi-am continuat și eu drumul, doar cu o oră întârziere, o oră care ar fi putut face diferența între ”a fi, sau a nu mai fi”, deoarece toată lumea zicea că am fost extrem de norocoasă, fiindcă dacă era puțin mai la dreapta, sau în curba precedentă, puteam zbura în Arieș, iar datele problemei ar fi fost altele, în acel caz.

Mulțumesc Îngerului meu păzitor și tuturor entităților care m-au ajutat să scap atât de ușor din această aventură pe polei, sunt fericită că am trecut și peste asta, probabil că mai am lucruri neterminate în această viață, de aceea sunt încă aici. Am privit mai bine pozele și într-adevăr o mulțime de entități globulare înconjoară mașina.

Mă simt binecuvântată!

Aveți grijă mare de voi, și de cei pe care-i iubiți!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Primăvara la Lupşa

Făcând abstracţie de mizeria agăţată în tufele de pe malul Arieşului, peisajul este minunat, îndemnându-te să descoperi tot ce-ţi poate oferi.

Cineva, cu ani în urmă, îmi spunea: „Cine ar veni la Lupşa, ca să admire peisajele?” . Aceeaşi persoană, plecată în străinătate de mai bine de 20 de ani, se entuziasmează de câte ori vine acasă, la Lupşa. E clar că nu privim cu aceiaşi ochi un loc familiar, ori unul pe  care-l vedem foarte rar, sau o dată-n viaţă.

Însoţiţi de Chino, fiul Mashei, excursia e mai veselă şi mai plină de antren.

O turmă de capre merg şi ele ca să ia masa de prânz, Arieşul curge trist a vale, ducând cu el povara tuturor gunoaielor aruncate cu totală lipsă de respect faţă de natură, iar… viaţa merge înainte.

 

Vă doresc o primăvară însorită şi curată, în suflet şi înafara lui!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni