Arhive pe categorii: Redescoperind România

Oraşele europene ale României – Oradea

Îmi place foarte mult Oradea, e un oraş care în ultimii ani a înflorit, pur şi simplu. Am avut ocazia de curând să petrec câteva ore acolo, ore care mi-au înseninat ziua şi m-au făcut să visez că aş putea fi undeva, oriunde, în Europa.

Faţă de Cluj, Oradea are avantajul spaţiilor deschise, piaţa din centru este uriaşă, toate clădirile sunt restaurate, iar privirea de ansamblu este una de mare efect. Ai putea foarte bine să fii la Viena sau la Budapesta, arată foarte asemănător.

Am făcut doar câteva fotografii, nereprezentative veţi spune, dar intenţia mea nu era să public ceva, doar aşa, nişte frânturi de gânduri în compania unor scriitori şi poeţi unguri, care mi-au şoptit la ureche să stăm liniştiţi, că nu le trebuie Ardealul.

Ady Endre chiar a fost de acord să mă ţină pe genunchi, iar în devenirea mea spre statutul de scriitoare, m-am simţit foarte onorată de această apropiere.

Dar obişnuinţa de a merge pe jos prin locuri mai neumblate şi mai… aproape de natură, m-a adus pe malul Crişului Repede, pe o cărare autentică, care sper că va rămâne aşa, nu va fi transformată într-o alee cu pretenţii. M-au fascinat copacii seculari ce străjuiesc râul, dând şi mai mult farmec locului. Aproape fiecare copac avea o plăcuţă verde, la început am crezut că e ca bulina roşie de pe blocurile din Bucureşti, adică spune cam aşa: ” ATENŢIE, COPAC CARE SE POATE PRĂBUŞI ÎN ORICE MOMENT!” Mergând mai aproape însă, am văzut că pe plăcuţele verzi scria specia, vârsta şi, cel mai important, numele celui care a adoptat copacul. Da, copacii de pe malul Crişului sunt adoptaţi, o idee nemaipomenită, zic eu. Ce poţi face pentru un copac pe care l-ai adoptat? Poate să-l vizitezi des, să-i spui o vorbă bună, să te îngrijeşti ca împrejurul lui să fie curat… Habar n-am ce ai mai putea face, că de apă nu duce lipsă, mai toţi au rădăcinile până în râu.

Cam asta a fost plimbarea mea prin Oradea, străzile unde accesul auto este interzis, pasajul Vulturul Negru, toate fac parte din farmecul acestui oraş, într-o continuă înflorire. Pot doar să-i felicit pe edili, iar celorlalţi primari din ţară le pot recomanda să ia exemplul celui de aici.

Vizitaţi România, dragii mei, este una dintre cele mai frumoase ţări din lume!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi

România oamenilor buni

Ieri veneam de la Cluj, și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că la izvorul de la Lunca Arieșului se întâmplă ceva. Ceva pozitiv, fiindcă de lucruri negative suntem sătui cu toții, am mai scris și eu în mai multe rânduri pentru a-mi exprima mâhnirea din pricina necivilizaților care iau apă de la izvor apoi lasă mizerie în împrejurimi, ba chiar urinează la câțiva metri distanță.

Acum însă e de bine, niște oameni cu suflet mare lucrau pentru a-i face izvorului o căsuță. Am oprit, eram curioasă cine sunt și cum de fac un lucru atât de minunat. Dialogul nostru a decurs cam așa:

  • Bună ziua, ce lucru frumos faceți aici! De unde sunteți?
  • De la Horea.
  • A, am văzut și pe la Horea, de fapt pe toată Transursoaia amenajări frumoase ale izvoarelor. Dar cine plătește? La întrebarea mea, oamenii se uită spre cer, iar unul zice:
  • Suntem voluntari.
  • Sunt și mai mirată acum, iaca, în România noastră, mai sunt oameni care chiar fac lucruri adevărate, fără a aștepta vreo plată în schimb. Am făcut apoi cunoștință cu preotul Ciprian Negrea și am aflat că este o acțiune a bisericii. Foarte frumos, mă bucur că în sfârșit moții încep să mute munții. Sper să pot muta și eu măcar o pietricică. Oricum, am rămas înțeleși că pentru lucrarea de lăcuire mă ofer și eu voluntar, asta mă pricep să fac. Se va înfrumuseța probabil și repara și aducțiunea de apă de la Sălciua. Clar, omul sfințește locul, iar când se adună mai mulți, nu poate ieși decât un lucru bun. Îi felicit din inimă pe cei care au inițiat această acțiune și, bineînțeles pe cei care au făcut ca un proiect să devină realitate.
  •  Sper din toată inima ca acei oameni răi care au tăiat și furat masa și băncile ce se aflau până acum vreo doi ani la izvor, să nu mai treacă în veci pe acolo, sau, dacă trec, să nu care cumva să se atingă de lucrarea făcută din suflet, pentru suflete, pentru ca atunci când un străin trece pe drum, să spună: ”Aici, trăiesc oameni gospodari!”

    Vă invit pe Valea Arieșului, una dintre cele mai frumoase destinații din România!

    Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

De la Lupșa la Abrud, prin Roșia Montană

Ideea de a merge de la Lupșa la Roșia Montană era foarte vie în mintea mea, așa că, duminica trecută, am dus-o la îndeplinire. Ne-am adunat șase iubitori ai excursiilor pe jos, și am reușit mai mult decât îmi propusesem eu inițial, adică am ajuns chiar până la Abrud.

Mai jos, puteți admira fotografiile făcute de un demn caminard, Cristian Mera, care a fost sufletul excursiei noastre.

Marcati linkul si dati click dreapta, apoi, alegeți opțiunea vizualizare link,

https://www.dropbox.com/sh/4cqiilq2nv6ae79/AAAfPTuzf1Ti_Wi_6LvoxWxMa?dl=0

Vă doresc un sfârșit de săptămână minunat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu Apusenii pe tălpi

( ideea acestei semnături mi-a dat-o dl. Ioan Vlad, lucru pentru care-i mulțumesc și-i sunt recunoscătoare)

.PS. Poza cu vacile seamănă teribil cu una de pe Camino del Norte, vacile din acea poză păscând însă deasupra oceanului. Asemănarea este că nici acelea, nici acestea nu-și pot da seama de magnificul peisaj în care-și duc viața… Sunt doar vaci, nu le putem cere mai mult, nu-i așa?

 

Mausoleul de la Mărăşeşti

După ce toţi stejarii au fost plantaţi, ne-am odihnit un pic, apoi am pornit pe drumul de întoarcere, nu înainte de a trece pe la vestitul mausoleu.

Până acum îl văzusem doar în poze, dar în realitate, mi s-a părut mult mai mare şi mai impunător.

Un ghid foarte bine pregătit ne-a spus povestea mausoleului şi ne-a explicat modul în care este structurat.

Ce am reţinut, este că aici sunt îngropaţi în cripte individuale şi comune 1926 de soldaţi, dintre cei peste trei sute de mii care şi-au pierdut viaţa pe frontul de peste 50 de kilometri, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Mausoleul a fost ridicat în etape, prima fiind terminată în 1921, iar cea de-a doua abia în 1938, din pricina costurilor foarte mari.

Sunt reprezentate provinciile care s-au unit în urma războiului şi zonele în care s-au dus lupte. Descrierea mea este seacă şi nu spune prea multe, dar dacă eşti acolo, ai parte de sentimente amestecate, mândrie patriotică şi compasiune pentru atâtea sute de mii de vieţi secerate în floarea vârstei.

Păşim cu evlavie de la o criptă la alta, în mijloc fiind mormântul generalului Ieremia Grigorescu, conducătorul armatei I, cel care nu s-a dat deoparte în faţa nemţilor şi a adus victoria finală. Din păcate, la câţiva ani după război, acesta a fost răpus de gripa spaniolă, dar i s-a îndeplinit ultima dorinţă, şi anume aceea de a fi înmormântat în mijlocul soldaţilor săi.

Tot aici se află mormântul căpitanului Ignat Grigore, (maior post mortem), care, pe dealul Răzoare, cu doar câţiva soldaţi care se perindau şi pe la mitralierele celor căzuţi, a ţinut pe loc o armată întreagă, până când armata română, care venea în fugă de la 15 kilometri, a ajuns să ocupe poziţiile de apărare şi astfel, bătălia a fost câştigată de către români.

Frânturi de poveşti, lacrimi furişe, totul amestecat cu o uşoară oboseală, datorată nu atât muncii, cât mai ales  multelor informaţii, care nu vin dintr-un film sau dintr-un roman de succes, sunt istoria adevărată a acestei ţări, pe care trebuie s-o descoperim din nou şi s-o transmitem mai departe, fiilor şi nepoţilor noştri.

Lângă mausoleu mai este şi un muzeu, care de asemenea merită să fie văzut, cu o frescă impresionantă, ce reprezintă scene şi figuri istorice importante, în ordine cronologică.

Am plecat de la Mausoleul de la Mărăşeşti plini de emoţie şi parcă mai puţin vorbăreţi, fiecare avea nevoie de puţină introspecţie şi de o privire în adâncul sufletului…

 

Puteţi să vă faceţi planuri pentru un sfârşit de săptămână la Mărăşeşti, mai ales atunci când stejarii vor înfrunzi. Drumul este minunat, iar locurile de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Cetatea Rupea

Câţi dintre noi am trecut prin Rupea fără ca cetatea ce se înalţă falnic pe stânga şoselei să nu ne spună mare lucru, iar prin capetele noastre să treacă cel mult un gând fugar, de genul:” Mda… încă o cetate. Sunt destule în ţara asta, iar acum, sunt prea grăbit ca să mă opresc.”

Eu, de când mă ştiu, am trecut prin Rupea doar cu trenul, aşa că sâmbătă, când mergeam spre Mărăşeşti, iar acolo era chiar momentul necesar pentru ca şoferul să facă o pauză, am spus „Oau, voi vizita cetatea!”

Ce-i drept, am fost singura din grup care mi-am cumpărat bilet şi am intrat în cetate, toate astea în timp record, deoarece aveam puţin timp la dispoziţie. Nu merită să spun că eu m-am întors în timp util, ba am mai şi aşteptat minute bune în autocar până când ceilalţi voluntari au catadixit să termine cu masa…

Cetatea este frumoasă, restaurată în anii din urmă, iar plimbându-mă pe vechile alei şi intrând în încăperile în care accesul este permis, nu puteam decât să-mi închipui cum a fost viaţa celor care au trăit aici, cu sute de ani în urmă. Ferestre care devin tot mai înguste spre exterior, numai bune pentru a ţinti, dar şi pentru a nu putea fi ţintit. Nu ştiu câţi locuitori avea cetatea în vremurile ei de glorie, dar mi se pare destul de încăpătoare, iar fântâna imensă de la intrare cred că avea apă destulă pentru sute de oameni.

Mi-ar plăcea să cred că o domniţă suavă, cu zulufi şi-un zâmbet fugar, privea de la una din ferestrele turnului, cum un mândru căpitan dădea ordine ostaşilor, intimidat de privirea domniţei ce-l ardea în ceafă, dar mereu bătăios şi plin de dorinţa de a face lucrurile cum trebuie, ştiind că viaţa multor oameni depinde de felul în care îşi conduce el oastea…

Păcat că am avut timp atât de puţin, altfel v-aş fi spus o întreagă poveste…

Invitaţia mea cred că este destul de evidentă, mai ales că se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte…

Să aveţi o vară frumoasă, iar dacă treceţi prin Rupea, nu rataţi cetatea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Transursoaia

Denumire zdravănă, românească, fără putinţă de confundare cu alte spaţii, ale altor ţări. Când ajungi aici, te aştepţi ca de după brazii ce susţin la propriu drumul, să apară oricând o ursoaică, împreună cu puii mici, veseli şi jucăuşi.

Am fost pe acest drum în toamna lui 2016, auzisem mai demult despre el, dar abia atunci astrele s-au aliniat în mod benefic, pentru a-l străbate.

Am rămas uimită de frumuseţea lui, n-am mai multe imagini fiindcă aparatul meu foto era descărcat, acestea sunt doar câteva fotografii făcute în grabă, de către soţul meu, cu telefonul.

Dacă nu ştiţi pe unde este acest drum, vă spun eu: de pe Valea Arieşului, de la Horea, o iei la dreapta în direcţia spre Huedin şi ajungi într-o lume de basm, un drum străjuit de păduri seculare, cam strâmt şi cu multe curbe, dar care merită străbătut, măcar datorită frumuseţii lui. La un moment dat, te afli deasupra tuturor, te simţi ca un zeu ce veghează de sus la bunul mers al lucrurilor în Munţii Apuseni.

Parcări foarte frumos amenajate pe tot parcursul traseului, curăţenie şi un sentiment al lucrului bine făcut, te fac să admiri şi mai mult acest drum.

Am ajuns la barajul de la Beliş, iar după ce am trecut şi de localitate, am luat-o la dreapta, pe un drum peste dealuri, pe care eu am mai fost cu doi ani în urmă, nu pe drumul spre Huedin.

Am ieşit la şoseaua europeană la Căpuşu Mic, dacă bine-mi amintesc, dar periplul peste munţi şi dealuri a fost de neimaginat, ne-am încărcat bateriile şi ne-am umplut sufletele de lumina izvorâtă de sus, din cerul minunat de albastru, dar şi de pretutindeni, oriunde priveai, era un prilej de bucurie şi mândrie că trăim în această ţară atât de frumoasă, cu peisaje de poveste, care uneori te umplu de uimire,  iar obrazul simţi că-ţi este inundat de lacrimi..

Locuri de poveste – Şuncuiuş

Astă vară, am avut ocazia ca, într-o bună zi, să descind în staţia Şuncuiuş. Nimic deosebit până aici, veţi spune, atâta doar că pentru mine era un vis împlinit, demult voiam să explorez aceste locuri, pe care le văzusem  doar din tren.

Era o minunată zi de iunie, soarele strălucea exact atât cât să încălzească dar să nu ardă, iar toată lumea părea a mea. Întotdeauna mi s-a părut că aici este un „nu- ştiu- ce misterios”, poate datorită mulţimii de peşteri care se află în zonă, a liniştii şi curăţeniei dimineţii.

Nu aveam prea mult timp la dispoziţie, cam 2-3 ore până la trenul cu care trebuia să mă întorc la Cluj, aşa că l-am întrebat pe împiegatul de mişcare ce aş putea vedea în scurtul interval de viaţă pe care-l aveam la dispoziţie. Visul meu de câţiva ani încoace este să ajung în satul Zece Hotare, dar pe câţi oameni i-am întrebat, niciunul  n-a putut să-mi spună cu precizie câţi kilometri sunt până acolo, rezumându-se cu toţii la „foarte departe”. Când le ceream un număr exact, acesta varia între 7 şi 12 kilometri, e clar că românii sunt la fel de pricepuţi ca şi spaniolii în a evalua distanţe.

Cam acelaşi răspuns l-am primit şi din partea împiegatului de mişcare, dar am primit şi o informaţie preţioasă, îndrumarea spre peştera Unguru Mare, care se află cam la 2 km de gară, drumul până acolo e extrem de uşor de străbătut, dar şi foarte pitoresc.

Dacă pentru Zece Hotare va trebui să-mi rezerv mai mult timp pentru a ajunge în acel loc „foarte departe”, unde, am citit pe internet că locuieşte de vreo 20 de ani un francez pe numele lui Alain, dar care, cu timpul, s-a transformat în „Alinu nost”, fiind un fel de binefăcător al satului şi pe care sper să-l întâlnesc cândva, am pornit aşadar spre Peştera Ungurului, care era la o distanţă acceptabilă şi accesibilă.

Mă simţeam ca pe un Camino adevărat, acesta era un fel de preludiu de fapt al Camino-ului meu de anul trecut, din Spania, aşa că nu mi-a fost greu să intru în „spiritul Camino”, cum ne place nouă, caminanţilor, să spunem.

Mai repede decât mi-aş fi dorit, am ajuns la peşteră, trecând pe lângă două pensiuni noi, foarte frumoase. Din păcate, accesul era permis doar după ora 10, iar în peşteră se intra cu ghid, acesta obosindu-se să-şi exercite meseria doar pentru cel puţin 10 persoane. Se pare că numărul 10 guvernează acest loc, dar n-am nicio şansă să vizitez peştera, nu mai e ţipenie de om prin preajmă, d-apoi încă nouă, ca să fim ca-n poezia cu Peneş Curcanul şi să putem intra.

Văd că este şi un Camping aici, e chiar foarte frumos şi bine organizat, iar când mă apropii de Criş, observ o fată care contemplă peisajul, stând pe o bancă. Mă gândesc că ar fi bine să am şi eu o poză din acest loc minunat, aşa că o rog pe ea să mă ajute, moment în care m-am simţit exact ca pe Camino, fata nu înţelege româneşte, e din Ungaria, în excursie cu bicicleta prin România, dar de fapt, locuieşte în Spania de un timp, unde este profesoară de engleză . Toată conversaţia noastră s-a mutat în engleză, aşa că n-am mai avut probleme de comunicare.

Am rămas înţelese să ne întâlnim la tren, mergea şi ea până la Huedin şi prefera să meargă cu trenul, şoseaua fiind destul de periculoasă pentru biciclişti, în această zonă.

Ne-am despărţit, eu voiam să văd puţin localitatea, iar ea trebuia să-şi strângă lucrurile, dormise singură în tot campingul astă noapte, ceea ce mie mi s-a părut o faptă de-a dreptul vitejească, mai ales că nu se vedea nici urmă de paznic.

Încă nu ajunsesem în gară, când fata (nu mai ţin minte cum o chema) mă întrece, trecând pe lângă mine în trombă pe bicicletă, urmată, spre mirarea mea, de un câine, maidanezo-doberman.

Şuncuiuşul este un mic orăşel tihnit şi curat, un loc vizitat de mulţi turişti, în special străini, datorită (cum am mai spus) numărului mare de peşteri  din împrejurimi.

Am stat pe o terasă la o cafea, m-am plimbat puţin prin localitate, apoi m-am îndreptat spre gară, unde a venit şi noua mea prietenă, împreună cu câinele de pripas ce o alesese drept stăpână, şi din pricina căruia a fost tristă tot drumul, fiindcă nu putea să-l ia cu ea.

Mergea la Răchiţele, ca să facă o săptămână voluntariat la o fermă de permacultură şi implicit să înveţe din tainele acestei agriculturi. Serios? Vine fata din Spania ca să înveţe permacultură la Răchiţele, iar eu, de la o aruncătură de băţ, nu ştiu nimic?

Drumul până la Huedin l-am făcut în picioare, la capătul vagonului, unde, fireşte, nu era compartiment pentru biciclete (cu toate că plătise bilet şi pentru bicicletă) şi trebuia s-o tot manevreze când apărea vreun călător ce voia să treacă pe acolo.

Cam aceasta este povestea, vă las în continuare să vă bucuraţi de imaginile surprinse în acea zi molcomă de început de vară, a anului de graţie 2017…

 

 

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni