Arhive pe categorii: Redescoperind România

Mausoleul de la Mărăşeşti

După ce toţi stejarii au fost plantaţi, ne-am odihnit un pic, apoi am pornit pe drumul de întoarcere, nu înainte de a trece pe la vestitul mausoleu.

Până acum îl văzusem doar în poze, dar în realitate, mi s-a părut mult mai mare şi mai impunător.

Un ghid foarte bine pregătit ne-a spus povestea mausoleului şi ne-a explicat modul în care este structurat.

Ce am reţinut, este că aici sunt îngropaţi în cripte individuale şi comune 1926 de soldaţi, dintre cei peste trei sute de mii care şi-au pierdut viaţa pe frontul de peste 50 de kilometri, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Mausoleul a fost ridicat în etape, prima fiind terminată în 1921, iar cea de-a doua abia în 1938, din pricina costurilor foarte mari.

Sunt reprezentate provinciile care s-au unit în urma războiului şi zonele în care s-au dus lupte. Descrierea mea este seacă şi nu spune prea multe, dar dacă eşti acolo, ai parte de sentimente amestecate, mândrie patriotică şi compasiune pentru atâtea sute de mii de vieţi secerate în floarea vârstei.

Păşim cu evlavie de la o criptă la alta, în mijloc fiind mormântul generalului Ieremia Grigorescu, conducătorul armatei I, cel care nu s-a dat deoparte în faţa nemţilor şi a adus victoria finală. Din păcate, la câţiva ani după război, acesta a fost răpus de gripa spaniolă, dar i s-a îndeplinit ultima dorinţă, şi anume aceea de a fi înmormântat în mijlocul soldaţilor săi.

Tot aici se află mormântul căpitanului Ignat Grigore, (maior post mortem), care, pe dealul Răzoare, cu doar câţiva soldaţi care se perindau şi pe la mitralierele celor căzuţi, a ţinut pe loc o armată întreagă, până când armata română, care venea în fugă de la 15 kilometri, a ajuns să ocupe poziţiile de apărare şi astfel, bătălia a fost câştigată de către români.

Frânturi de poveşti, lacrimi furişe, totul amestecat cu o uşoară oboseală, datorată nu atât muncii, cât mai ales  multelor informaţii, care nu vin dintr-un film sau dintr-un roman de succes, sunt istoria adevărată a acestei ţări, pe care trebuie s-o descoperim din nou şi s-o transmitem mai departe, fiilor şi nepoţilor noştri.

Lângă mausoleu mai este şi un muzeu, care de asemenea merită să fie văzut, cu o frescă impresionantă, ce reprezintă scene şi figuri istorice importante, în ordine cronologică.

Am plecat de la Mausoleul de la Mărăşeşti plini de emoţie şi parcă mai puţin vorbăreţi, fiecare avea nevoie de puţină introspecţie şi de o privire în adâncul sufletului…

 

Puteţi să vă faceţi planuri pentru un sfârşit de săptămână la Mărăşeşti, mai ales atunci când stejarii vor înfrunzi. Drumul este minunat, iar locurile de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

 

 

Cetatea Rupea

Câţi dintre noi am trecut prin Rupea fără ca cetatea ce se înalţă falnic pe stânga şoselei să nu ne spună mare lucru, iar prin capetele noastre să treacă cel mult un gând fugar, de genul:” Mda… încă o cetate. Sunt destule în ţara asta, iar acum, sunt prea grăbit ca să mă opresc.”

Eu, de când mă ştiu, am trecut prin Rupea doar cu trenul, aşa că sâmbătă, când mergeam spre Mărăşeşti, iar acolo era chiar momentul necesar pentru ca şoferul să facă o pauză, am spus „Oau, voi vizita cetatea!”

Ce-i drept, am fost singura din grup care mi-am cumpărat bilet şi am intrat în cetate, toate astea în timp record, deoarece aveam puţin timp la dispoziţie. Nu merită să spun că eu m-am întors în timp util, ba am mai şi aşteptat minute bune în autocar până când ceilalţi voluntari au catadixit să termine cu masa…

Cetatea este frumoasă, restaurată în anii din urmă, iar plimbându-mă pe vechile alei şi intrând în încăperile în care accesul este permis, nu puteam decât să-mi închipui cum a fost viaţa celor care au trăit aici, cu sute de ani în urmă. Ferestre care devin tot mai înguste spre exterior, numai bune pentru a ţinti, dar şi pentru a nu putea fi ţintit. Nu ştiu câţi locuitori avea cetatea în vremurile ei de glorie, dar mi se pare destul de încăpătoare, iar fântâna imensă de la intrare cred că avea apă destulă pentru sute de oameni.

Mi-ar plăcea să cred că o domniţă suavă, cu zulufi şi-un zâmbet fugar, privea de la una din ferestrele turnului, cum un mândru căpitan dădea ordine ostaşilor, intimidat de privirea domniţei ce-l ardea în ceafă, dar mereu bătăios şi plin de dorinţa de a face lucrurile cum trebuie, ştiind că viaţa multor oameni depinde de felul în care îşi conduce el oastea…

Păcat că am avut timp atât de puţin, altfel v-aş fi spus o întreagă poveste…

Invitaţia mea cred că este destul de evidentă, mai ales că se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte…

Să aveţi o vară frumoasă, iar dacă treceţi prin Rupea, nu rataţi cetatea!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Transursoaia

Denumire zdravănă, românească, fără putinţă de confundare cu alte spaţii, ale altor ţări. Când ajungi aici, te aştepţi ca de după brazii ce susţin la propriu drumul, să apară oricând o ursoaică, împreună cu puii mici, veseli şi jucăuşi.

Am fost pe acest drum în toamna lui 2016, auzisem mai demult despre el, dar abia atunci astrele s-au aliniat în mod benefic, pentru a-l străbate.

Am rămas uimită de frumuseţea lui, n-am mai multe imagini fiindcă aparatul meu foto era descărcat, acestea sunt doar câteva fotografii făcute în grabă, de către soţul meu, cu telefonul.

Dacă nu ştiţi pe unde este acest drum, vă spun eu: de pe Valea Arieşului, de la Horea, o iei la dreapta în direcţia spre Huedin şi ajungi într-o lume de basm, un drum străjuit de păduri seculare, cam strâmt şi cu multe curbe, dar care merită străbătut, măcar datorită frumuseţii lui. La un moment dat, te afli deasupra tuturor, te simţi ca un zeu ce veghează de sus la bunul mers al lucrurilor în Munţii Apuseni.

Parcări foarte frumos amenajate pe tot parcursul traseului, curăţenie şi un sentiment al lucrului bine făcut, te fac să admiri şi mai mult acest drum.

Am ajuns la barajul de la Beliş, iar după ce am trecut şi de localitate, am luat-o la dreapta, pe un drum peste dealuri, pe care eu am mai fost cu doi ani în urmă, nu pe drumul spre Huedin.

Am ieşit la şoseaua europeană la Căpuşu Mic, dacă bine-mi amintesc, dar periplul peste munţi şi dealuri a fost de neimaginat, ne-am încărcat bateriile şi ne-am umplut sufletele de lumina izvorâtă de sus, din cerul minunat de albastru, dar şi de pretutindeni, oriunde priveai, era un prilej de bucurie şi mândrie că trăim în această ţară atât de frumoasă, cu peisaje de poveste, care uneori te umplu de uimire,  iar obrazul simţi că-ţi este inundat de lacrimi..

Locuri de poveste – Şuncuiuş

Astă vară, am avut ocazia ca, într-o bună zi, să descind în staţia Şuncuiuş. Nimic deosebit până aici, veţi spune, atâta doar că pentru mine era un vis împlinit, demult voiam să explorez aceste locuri, pe care le văzusem  doar din tren.

Era o minunată zi de iunie, soarele strălucea exact atât cât să încălzească dar să nu ardă, iar toată lumea părea a mea. Întotdeauna mi s-a părut că aici este un „nu- ştiu- ce misterios”, poate datorită mulţimii de peşteri care se află în zonă, a liniştii şi curăţeniei dimineţii.

Nu aveam prea mult timp la dispoziţie, cam 2-3 ore până la trenul cu care trebuia să mă întorc la Cluj, aşa că l-am întrebat pe împiegatul de mişcare ce aş putea vedea în scurtul interval de viaţă pe care-l aveam la dispoziţie. Visul meu de câţiva ani încoace este să ajung în satul Zece Hotare, dar pe câţi oameni i-am întrebat, niciunul  n-a putut să-mi spună cu precizie câţi kilometri sunt până acolo, rezumându-se cu toţii la „foarte departe”. Când le ceream un număr exact, acesta varia între 7 şi 12 kilometri, e clar că românii sunt la fel de pricepuţi ca şi spaniolii în a evalua distanţe.

Cam acelaşi răspuns l-am primit şi din partea împiegatului de mişcare, dar am primit şi o informaţie preţioasă, îndrumarea spre peştera Unguru Mare, care se află cam la 2 km de gară, drumul până acolo e extrem de uşor de străbătut, dar şi foarte pitoresc.

Dacă pentru Zece Hotare va trebui să-mi rezerv mai mult timp pentru a ajunge în acel loc „foarte departe”, unde, am citit pe internet că locuieşte de vreo 20 de ani un francez pe numele lui Alain, dar care, cu timpul, s-a transformat în „Alinu nost”, fiind un fel de binefăcător al satului şi pe care sper să-l întâlnesc cândva, am pornit aşadar spre Peştera Ungurului, care era la o distanţă acceptabilă şi accesibilă.

Mă simţeam ca pe un Camino adevărat, acesta era un fel de preludiu de fapt al Camino-ului meu de anul trecut, din Spania, aşa că nu mi-a fost greu să intru în „spiritul Camino”, cum ne place nouă, caminanţilor, să spunem.

Mai repede decât mi-aş fi dorit, am ajuns la peşteră, trecând pe lângă două pensiuni noi, foarte frumoase. Din păcate, accesul era permis doar după ora 10, iar în peşteră se intra cu ghid, acesta obosindu-se să-şi exercite meseria doar pentru cel puţin 10 persoane. Se pare că numărul 10 guvernează acest loc, dar n-am nicio şansă să vizitez peştera, nu mai e ţipenie de om prin preajmă, d-apoi încă nouă, ca să fim ca-n poezia cu Peneş Curcanul şi să putem intra.

Văd că este şi un Camping aici, e chiar foarte frumos şi bine organizat, iar când mă apropii de Criş, observ o fată care contemplă peisajul, stând pe o bancă. Mă gândesc că ar fi bine să am şi eu o poză din acest loc minunat, aşa că o rog pe ea să mă ajute, moment în care m-am simţit exact ca pe Camino, fata nu înţelege româneşte, e din Ungaria, în excursie cu bicicleta prin România, dar de fapt, locuieşte în Spania de un timp, unde este profesoară de engleză . Toată conversaţia noastră s-a mutat în engleză, aşa că n-am mai avut probleme de comunicare.

Am rămas înţelese să ne întâlnim la tren, mergea şi ea până la Huedin şi prefera să meargă cu trenul, şoseaua fiind destul de periculoasă pentru biciclişti, în această zonă.

Ne-am despărţit, eu voiam să văd puţin localitatea, iar ea trebuia să-şi strângă lucrurile, dormise singură în tot campingul astă noapte, ceea ce mie mi s-a părut o faptă de-a dreptul vitejească, mai ales că nu se vedea nici urmă de paznic.

Încă nu ajunsesem în gară, când fata (nu mai ţin minte cum o chema) mă întrece, trecând pe lângă mine în trombă pe bicicletă, urmată, spre mirarea mea, de un câine, maidanezo-doberman.

Şuncuiuşul este un mic orăşel tihnit şi curat, un loc vizitat de mulţi turişti, în special străini, datorită (cum am mai spus) numărului mare de peşteri  din împrejurimi.

Am stat pe o terasă la o cafea, m-am plimbat puţin prin localitate, apoi m-am îndreptat spre gară, unde a venit şi noua mea prietenă, împreună cu câinele de pripas ce o alesese drept stăpână, şi din pricina căruia a fost tristă tot drumul, fiindcă nu putea să-l ia cu ea.

Mergea la Răchiţele, ca să facă o săptămână voluntariat la o fermă de permacultură şi implicit să înveţe din tainele acestei agriculturi. Serios? Vine fata din Spania ca să înveţe permacultură la Răchiţele, iar eu, de la o aruncătură de băţ, nu ştiu nimic?

Drumul până la Huedin l-am făcut în picioare, la capătul vagonului, unde, fireşte, nu era compartiment pentru biciclete (cu toate că plătise bilet şi pentru bicicletă) şi trebuia s-o tot manevreze când apărea vreun călător ce voia să treacă pe acolo.

Cam aceasta este povestea, vă las în continuare să vă bucuraţi de imaginile surprinse în acea zi molcomă de început de vară, a anului de graţie 2017…

 

 

 

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Camino, la final de 2017

Ziceam că ar fi bine să încheiem anul în spirit ”caminant”, așa că, am petrecut două zile prin Maramureș, de la Vișeu de Jos, la Sighetu Marmației. A fost o experiență interesantă, prima zi a fost mai bună pentru mine, în sensul că în cea de-a doua a revenit durerea mea de astă vară, la genunchi.

Locurile prin care am trecut sunt minunate, oamenii, în mare parte, minunați și ei, excepție făcând patronul unui depozit de materiale de construcții, care nu mi-a dat voie să stau măcar în curte, pentru a-mi pune genunchiera, deoarece simțeam că nu mai pot face niciun pas. Noroc cu îngerul meu păzitor, care mi-a scos în cale o casă veche și părăsită…

Locurile sunt fermecătoare, cu vechi  căsuțe în stil tradițional, alături de case noi, unele chiar frumoase… Pe unele, le-am fotografiat fiindcă-mi plăceau, pe altele, dimpotrivă…

Și porți, minunatele și faimoasele porți maramureșene, tot mai rare și mai prețioase, pe măsura trecerii timpului.

Dacă treceți prin zonă, vă recomand cu căldură pensiunea ”Sânziene” din Strâmtura și pensiunea ”Ardelean ” din Slătioara, unde am și dormit.

Mănăstirea Bârsana, un adevărat domeniu, e ceva ce n-am mai văzut până acum.

Ultimii 5 km i-am făcut cu o mașină de ocazie, apoi ne-am întors la Cluj cu autobuzul… În Sighet n-am mai avut chef să fac poze, dar vă las în compania celor făcute pe drum…

Fie ca 2018 să fie un an bun, pentru noi toți!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din Munții Apuseni

Îmbrăţişează un copac!

De câte ori nu ne-am simţit învigoraţi şi plini de energie după o plimbare prin pădure! De cele mai multe ori, punem acest lucru pe seama faptului că am făcut mişcare, că am respirat aer curat, că, pur şi simplu, am ieşit din casă.

Bineînţeles că toate acestea  sunt adevărate, dar uităm ceva esenţial, şi anume energia benefică a copacilor, pe care ne-o dăruiesc şi nouă, fără măcar să le-o cerem.

E bine să fim cât mai des în preajma copacilor, s-au făcut chiar studii care arată care copac este mai bun pentru cutare boală. Eu sunt de părere că dacă stăm cât mai mult în apropierea lor, ba chiar îi îmbrăţişăm pentru câteva minute, viaţa noastră se îmbunătăţeşte nu numai din punct de vedere al sănătăţii. Ei ne dau ceva din energia şi înţelepciunea lor,  sunt adevărate laboratoare în care se sintetizează substanţe vindecătoare.

Cu ceva timp în urmă, am aflat povestea unui om ce avea tuberculoză pulmonară, medicii nedându-i mai mult de o lună de trăit. Fiindcă era vară, iar omul nu voia să-şi necăjească familia cu nevoile lui, a plecat în pădurea de pin, unde şi-a înjghebat un adăpost, aşteptând să moară. Tot aşteptând, a venit toamna, aşa că omul s-a hotărât să se întoarcă acasă, dacă tot n-a murit. S-a dus şi la doctor, doar aşa, ca să vadă că e încă în viaţă. Uimiţi că omul nostru trăieşte, ba chiar arată perfect sănătos, i-au făcut analize, în urma cărora au constatat ceea ce se vedea şi cu ochiul liber: nici urmă de boală nu mai era în trupul lui, plămânii se regeneraseră complet, datorită uleiurilor esenţiale ce le emană pădurea de pin.

După ce ne-am despărţit de d-l Emil Roşca, am plecat în continuare la drum, am ajuns până aproape în vârful Curmăturii, unde am luat-o pe un drum la stânga. Câteva case mai stau dovadă a faptului că pe aici au locuit sau mai locuiesc foarte puţini oameni. Peisajul e de-a dreptul dumnezeiesc, păcat că oamenii au fost alungaţi de exploatarea de la Cupru Min.

Am ajuns pe culme. Nu am mai fost pe aici de anul trecut, timp în care mestecenii au luat destul de mult în înălţime. Cu ani în urmă, în aceste locuri erau păşuni şi fâneţe, în curând va fi pădure peste tot. Nu e rău că se împădureşte, şi aşa toţi se plâng de lipsa pădurilor din Munţii Apuseni, păcat este că oamenii au fost nevoiţi să se mute în alte zone ale ţării, din cauza unei politici nedrepte şi total lipsită de inteligenţă.

Mă gândeam că, dacă ar fi ca într-o bună zi Camino de Santiago să treacă pe Valea Arieşului, prin aceste locuri ar trebui neapărat să treacă, sunt prea frumoase pentru a nu fi arătate lumii întregi.

Dragi caminanţi, spuneţi şi voi, e mai frumos în Spania decât aici?

Am trecut prin spatele Mărgăii (stânca din prima imagine) şi am coborât pe o cărare abruptă, printre Mărgăi ( una e Mărgaia, iar cealaltă Mărgăiţa). Suntem obosiţi, dar plini de energiile tuturor copacilor pe care i-am îmbraţişat de-a binelea, sau numai cu privirea.

Dragii mei, vă aştept la Lupşa, pentru excursii de neuitat!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni

Aventură la Câmpeni

Ca de obicei, vineri am fost din nou la Câmpeni. Nu ca de obicei, am luat cu mine şi cauciucurile de vară, ştiam că am o vulcanizare în drum, la marginea Câmpeniului.

Am lăsat maşina şi cauciucurile aferente la vulcanizare pe la ora 18,30, cu bucuria de a avea 45 de minute doar pentru mine, ca să le petrec aşa cum doresc.

O potecă ce urcă abrupt pe stânga şoselei îmi face cu ochiul, aşa că pornesc voiniceşte la drum, având ca şi combustibil o pungă de pufuleţi şi nelipsita sticlă cu apă. O femeie ce coboară cu ceva bagaje care par a fi cutii de brânză mă priveşte curioasă, ne salutăm, iar eu, după încă o sută de metri, ajung într-o poiană… Aici, cărarea se bifurcă, e o variantă care urcă în continuare şi una ce merge oarecum drept, prin pădure. Aş alege cărarea care urcă, dar la 50 de metri mai sus e străjuită de un câine ce deocamdată nu latră, dar mă priveşte curios, la fel ca femeia de acum câteva minute. E clar că nu sunt de pe aici, nu-mi recunoaşte mirosul, aşa că se apropie, ca să „mă simtă” mai bine.

  • Cuţu, cuţu! îi arunc nişte pufuleţi că altceva nu am de mâncare, iar el vine şi-i ia cu delicateţe, parcă duce o ofrandă.

Mă îndrept spre cărarea ce duce prin pădure, o fi având el niscaiva prieteni mai puţin prietenoşi prin preajmă, lucru care se adevereşte în secunda următoare, când mai multe lătrături mă anunţă că „mi-au luat urma”. Peste două minute, toată valea răsună de lătratul câinilor, parcă se anunţau din munte în şes şi înapoi, mă simt ca şi Cruela (măcar că nu par a fi personaj negativ) din 101 Dalmaţieni.

E clar, drumul meu de întoarcere nu poate fi pe unde am urcat, o întreagă haită de câini mă aşteaptă, poate vor şi ei pufuleţi, mai ştii?

Cobor până într-o vale, urc din nou, pădurea se termină şi ajung în nişte hăţişuri, numai bune de agăţat ciorapi. Am uitat să spun, sunt îmbrăcată în fustă, foarte potrivit pentru excursii montane. Garduri, hăţişuri, garduri, parcă sunt într-o emisiune din aceea de supravieţuire, în care îţi pui viaţa în pericol pentru nu ştiu câte zeci de mii de  dolari. Ei, acum eu fac asta de gratis, ceea ce face ca totul să fie  mult mai palpitant.

După ce trec printr-un gard şi escaladez un altul, ajung în sfârşit pe un teren decent, adică unul cosit şi curat, aşa că pot coborî la şosea, fără alte peripeţii.

Bag seama că am ajuns la Bistra tot umblând eu pe dealuri…

De-a lungul excursiei am făcut şi nişte poze, pentru delectarea cititorului…

Trebuie să mă grăbesc, ca să ajung la timp să iau maşina. Aaa, uite, aici o maşină ia cina, direct din căpiţa de fân. Probabil e la desert.

Fix la 19,15 am ajuns în locul din care pornise mica mea aventură, tocmai la timp pentru a lua maşina încălţată de vară.

Vă doresc o zi nemaipomenită. Atenţie la câini!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă din Munţii Apuseni