Arhive pe categorii: Redescoperind România

Plimbare la Bistra

1 răspuns

Ieri a fost o vreme în care soarele părea că se va arăta din ceață. A și făcut-o, dar numai pentru scurt timp. Cum nu mă mai mișcasem de câteva zile, o excursie pe jos până la Bistra (11 km) mi s-a părut alegerea potrivită.

Am pornit în ideea că voi veni înapoi cu prietena și vecina mea, care pleca la Câmpeni și mă lua de undeva de pe drum, când se întorcea. Fără niciun stres, am pornit la drum… Totul a fost foarte bine până când am ajuns în satul Mănăstire, în apropiere de Pensiunea Casa Apuseană, unde un câine mare și lățos mi-a pus gând rău. Eu îl amenințam cu un bețișor de vreo două palme, că atâta găsisem pe marginea drumului, dar el nu se lăsa intimidat. Tocmai se pregătea să treacă șoseaua și să mă înșface. Eram chiar speriată, de obicei un câine pe care-l ameninți și nici nu e legat, se retrage strategic. Ăsta, parcă era nebun.

Tocmai când mă gândeam că ar trebui să țip, că nu era nimeni pe afară, o mașină oprește exact în fața câinelui, obstrucționându-i trecerea. Mă socotesc foarte norocoasă, uite, cineva tocmai are treabă aici și mă scapă de câine. Măresc pasul, ca să pun mai multă distanță între noi, iar când peste câteva secunde privesc în urmă, văd că și mașina pleacă, Nimeni n-a urcat sau coborât, pur și simplu m-a salvat de câine. Nu-mi vine să cred nici acum, dar dacă, din întâmplare, cel care era la volan citește aceste rânduri, îi mulțumesc din inimă.

Am pornit bucuroasă la drum, am intrat pe la Mănăstirea ce a luat ființă în jurul micii bisericuțe construită la 1429 și care arată ca o bijuterie.

Mănăstirea Lupșa e un locaș în care, cu siguranță, îți găsești liniștea și pacea.

Drumul meu a continuat pe șosea, pe marginea Arieșului, ale cărui maluri sunt, din păcate, murdărite la maximum din pricina nepăsării oamenilor.

La acest izvor am găsit-o pe Masha în urmă cu patru ani și jumătate, e la granița dintre Lupșa și Bistra, nu știu însă cum se împart gunoaiele lăsate de către cei ce vin să ia apă.

Și-am ajuns la Gârde, unde, într-o curbă, pe polei, am făcut o cascadorie cu mașina, tot acum vreo 4 ani. Din fericire totul s-a terminat cu bine, doar cu capota puțin îndoită, fiindcă se putea termina în Arieș.

Scara aceasta acoperită de la Valea Dobrii îmi amintește de Scara Școlii dn Sighișoara, care are vreo 600 de metri și a fost construită acum 600 de ani, pentru ca elevii să poată merge în siguranță la școală, păziți de câini, dar să nici nu poată să o ia pe alt drum și să chiulească. Bună idee, nu?

Și-am ajuns la Bistra… Acolo n-am mai făcut poze. Cum prietena mea nu-mi răspundea la telefon, am urcat în microbusul ce merge la Cluj și m-am întors la Lupșa. Abia după ce am ajuns acasă m-a sunat, își uitase telefonul acasă și atunci ajunsese. Noroc cu îngerii mei păzitori, că am ajuns și eu.

Cam… asta a fost.

Manuela Sanda Băcăoanu – scriitoare

Apollo de Jurilovca

Lasă un răspuns

Dacă ați trecut azi cu mașina prin Lupșa și ați văzut o ”doamnă” cu mătură, roabă și lopată curățând marginea drumului, să știți că eu eram.

Dar să revenim la vacanță, v-am rămas datoare cu a doua parte a zilei, după ce ne-am întors de la Gura Portiței și mi-am pierdut/găsit eșarfa…

Când am ajuns și eu la pensiune, toată lumea era dușată (cred) și adunată pe terasă, la masă, savurând specialități pescărești, porcești sau puiești, fiecare după gustul și dorința sa. Nu doream să merg acolo ca să le stric pofta de mâncare, așa că am hotărât să mănânc de una singură, ce mai aveam prin traistă.

Am uitat să vă spun, încă din prima zi m-am împrietenit cu un băiețel pe nume Andrei, întâlnirea noastră derulându-se cam așa:

El vine la mine, cu intenția vădită să intre în vorbă. Eu, de pe leagăn: Cum te cheamă? Andrei! Andrei Dob… vine prompt răspunsul. Și câți ani ai? Trei degețele ridicate mi-au confirmat ceea ce deja bănuiam. Pot să te dau eu în leagăn? Da, poți, mă bucur eu că am găsit un cavaler desăvârșit. Dar de unde ești? De la familia Dob… Aaa, e prea greu să-mi spui? Da, e prea greu. Auzind discuția, bunicul completează: Din București, Andrei. Din București repetă și băiețelul, apoi vine să-l iau în brațe și ne dăm amândoi, fericiți, în leagăn.

Asta a fost ieri. Apoi, seara am înfulecat amândoi niște cireșe foarte gustoase, pecetluind și mai mult prietenia noastră.

Azi dimineață ne-am întâlnit fugar, noi ne pregăteam de drum, iar el își mai găsise și alți prieteni,dintre cei care făceau parte din personalul pensiunii.

Ei, după ce mi-am pus și eu burta la cale, ce aș mai putea face? Nimic mai plăcut decât să citesc o carte, pe cearceaf, în fața camerei noastre. Din fericire, e cea mai ferită, chiar în capătul curții. Soțul meu îmi aduce o cafea, iar după-masa devine din ce în ce mai plăcută. Cum stăteam eu pe burtă foarte atentă la ceea ce citeam, o atingere pe gambe m-a făcut să cred că a venit Andrei, pentru conversație și cireșe. Andrei, tu ești? apuc să zic, până când, întorcându-mă, mi-a stat inima în loc. Un câine cât o casă mă mirosea, apoi, fără nicio invitație, s-a trântit lângă mine, pe cearceaf. Ei, acum urmează țipetele mele: Ștefan, Ștefan! Nu ca să mă apere îl strigam, ci ca să-mi facă o poză. Noroc că a venit la timp, fiindcă am decăzut destul de repede din grațiile lui Apollo, cum am aflat mai târziu că se numește câinele, care s-a dus să exploreze alte orizonturi. Apollo are și o soție, pe nume Hera, așa că la pensiunea Heracleea, te simți oarecum ca în Olimpul Antic, înconjurat de atâtea zeități.

Am mai făcut și o plimbare solitară, care mi-a plăcut foarte mult. Era să iau cu mine doi căței singuri pe lume și tare prietenoși, dar eram la vreo 3 km de pensiune și nu aveam în ce să-i pun, iar lăbuțele lor nu erau în stare să facă atâta drum.

Ei, cam asta ar fi… Urmează Marea cea Mare…

Nu știu ce pot povesti ceilalți, fiindcă lipiți de masă i-am lăsat și tot acolo i-am găsit, doar cu ceva mai mult alcool în cap.

Manuela Sanda Băcăoanu

Gura Portiței

Lasă un răspuns

Acum câteva minute, am văzut la TV că NAVROM nu mai circulă în deltă din lipsă de combustibil, iar oamenii vor fi nevoiți să plătească în loc de 9 lei un bilet de la Tulcea până nu știu unde, 50 de lei. Acum o săptămână, aș fi zis vai, săracii de ei, dar acum, când am fost acolo și chiar am intrat și pozat vaporul Navrom, mi se pare că unor prieteni apropiați li s-a întâmplat un mare necaz. Exact imaginea aceasta au dat-o la TV:

Ei, dar cum nu sunt în poziția de a putea face ceva concret pentru acei oameni izolați de lume, să vă povestesc cum a decurs ce-a de-a doua zi de vacanță…

Dimineața ne-am trezit destul de târziu, asta din pricină că cerul era acoperit de nori total neprietenoși, ploaia plutea în aer, dar… n-a căzut peste noi. Pe la ora 10, după un mic dejun ”din traistă” împreună cu toată gașca (noi am completat proviziile de la Profi), soarele și-a reintrat în drepturi, iar noi am pornit spre port, luându-ne după cei care se pare că știau drumul. Aveam rezervată barca pensiunii, pentru a merge la Gura Portiței. După mai multe întortochieri pe străzile extrem de curate, asfaltate și pline de flori din Jurilovca, unii cu mașina, alții pe jos, Ștefan cu prietenul lui, iar eu coada, căscând gura în stânga și-n dreapta, am ajuns într-un final în port, care mi-a lăsat din nou o impresie foarte bună. Clădirile acoperite cu stuf, curățenie, ce mai, un loc în care-ți face plăcere să revii.

Ne înghesuim cu toții în barca de 12 locuri, noi fiind 15 cu barcagiu cu tot, iar în grup erau cel puțin trei persoane trecute bine de 100 de kilograme. Domnii ”cu greutate” s-au așezat în poziții cheie ca să nu se răstoarne barca și… la drum.

Pentru cei care nu știu, (nici eu nu știam până săptămâna trecută), Gura Portiței este o limbă de pământ între lacul Golovița și Marea Neagră. Drumul până acolo a fost condimentat doar cu un viraj brusc și neașteptat, care ne-a udat din cap până-n picioare pe noi, cei ce ședeam în spate și a produs multe țipete pe mai multe voci feminine, în general.

Și-am ajuns… Gura Portiței e un fel de Mamaia de acum 50 de ani, cu niște căsuțe destul de sărăcăcioase, dar are și elemente de prezent, sunt construcții noi, cu tot confortul și cu prețuri ”neprețuite”, ca să zic așa. După plimbarea cu barca, ce a durat vreo 25 de minute, coboram din nou pe pământ stabil. Eu era să uit să-mi dezbrac vesta de salvare pe care mi-o pusesem din precauție, înotul meu fiind departe de cel al copilului minune al României.

La întrebarea barcagiului despre cât vrem să rămânem aici, unul dintre membrii grupului a strigat ( am crezut că în glumă, dar el vorbea serios) 15 minute. Poftim? Am făcut 900 de kilometri ca să stau 15 minute la Gura Portiței? Au urmat negocieri, s-a hotărât că rămânem aici trei ore, care în final s-au făcut două, că unii dintre noi s-au plictisit de statul la terasă. I-am și spus lui Ștefan că nu mai merg în veci cu oameni de vârsta noastră, fiindcă sunt cu 20 de ani mai bătrâni decât noi.

Am explorat cât am putut împrejurimile, o plajă sălbatică se întindea spre sud și una plină de scoici spre nord, iar la ora 13, eram prezenți la barcă, fiindcă așa hotărâse majoritatea ( de aia sunt eu individualistă, n-am nevoie de turmă ca să merg în vacanță).

Stupoare, la barcă era doar barcagiul, ceilalți erau la terasă și nici nu dădeau semne că s-ar grăbi. Bine că noi ne-am stricat plimbarea, de dragul lor.

Ne-am întors pe canalul Leahu spre lacul Sinoe, unde am văzut cormorani (nu știu dacă ai lui Daia) și pelicani (ăștia nu știu ai cui erau). Măcar atât pot spune că am văzut și eu în această excursie în deltă, care n-a fost tocmai acolo, după cum povesteam ieri.

Drumul spre ”casă” a fost mai lung, fiindcă a trebuit să ne întoarcem din nou pe lacul Golovița; după emulația cu pelicanii (care, fie vorba între noi, erau destul de departe încât să nu-i deranjăm), am ajuns cu bine în cochetul port din Jurilovca.

Ștefan și cu mine am hotărât că nu mai facem fâț la stânga, fâț la dreapta, am luat-o drept înainte din port și mare ne-a fost mirarea când strada cu pensiunea noastră era destul de aproape, la dreapta. Oricum, mult mai aproape decât fusese dimineață. Ei, și din vișin în vișin ( în fața caselor toți au vișini, iar acestea erau tocmai coapte), aproape că ajungeam la pensiune, când constat cu stupoare că nu mai am eșarfa ce-o pusesem în toarta rucsacului. Cum știu prea bine că istoria se repetă dacă nu-i înveți lecțiile, mă gândeam că n-ar fi tocmai potrivit să pățesc la fel ca pe Camino Portughez, când mi-am pierdut eșarfa galbenă.

Cert este că era ora 15, cald ”domle”, cald, iar eu am luat-o înapoi spre port, ca să-mi caut eșarfa. Am ajuns la banca pe care stătusem la venire, nimic. Când, ce să vezi, am găsit-o după o mașină, o bătuse vântul. Mda, s-ar părea că unele lecții le-am învățat, trebuie doar să mai repet din când în când. M-am întors la pensiune, pregătită pentru o după-masă plicticoasă, credeam eu. Dar… n-a fost deloc așa.

VA URMA

Manuela Sanda Băcăoanu

Arieșeni

Lasă un răspuns

Povestea va fi scurtă, dacă am pus pozele întâi, nu multă lume ajunge până aici. Azi a fost o zi de vacanță, de fapt, câteva ore de vacanță. Ne-am hotărât într-un minut, azi dimineață, să dăm o fugă până la Arieșeni. De la Lupșa, sunt vreo 60 de km până în Vârtop, unde sunt pârtiile de schi.

Ce pot spune este că într-o zi perfectă de iarnă, destul de caldă, cu grade pozitive la soare, nu mă așteptam să găsim imenșii munți de zăpadă printre care sute de oameni se simțeau minunat, pe toate chipurile se vedeau zâmbete și destindere, doar coada de la telecabină îți încerca oarecum nervii. Dar oamenii sunt în vacanță, au timp să aștepte, soarele e sus, iar plăcerea coborârii pe schiuri merită așteptarea.

Aș fi dorit să facem și noi o tură sus-jos cu telescaunul, noi ne-am dus acolo doar să căscăm gura, dar cred că pe puțin 200 de oameni își doreau același lucru și erau cu toții înaintea noastră. Ne-am mai fâțâit un pic pe acolo, am luat un Kurtos și ne-am îndreptat spre mașină. Ne-am făcut damblaua, dar mai avem treabă și acasă.

Când ne-am întors, dăm la TV peste ”caravana libertății”. Dacă ar fi după mine, aș ridica toate restricțiile, să nu mai aibă auriștii ce comenta. Și pe urmă, scapă cine poate! Dacă te protejezi, foarte bine! Dacă nu, ești pe cont propriu, frate! Au murit destui idioți în această pandemie, ce mai contează câțiva? Vorbesc despre cei care s-au infectat cu voia, pentru a demonstra…ce?

Hai, Biden!

Să aveți un sfârșit de săptămână plin de bucurie.

Iarna pe uliță

Lasă un răspuns

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți în propriul vostru oraș sau sat și să ajungeți în locuri pe care nu le-ați mai văzut, locuri pe care nu le-ați bătut cu pasul, niciodată? Bineînțeles, acest lucru ți se poate întâmpla des într-un oraș mare și mai greu de crezut că se poate întâmpla într-un sat.

Ei bine, ieri pe la 16,30 am ieșit din casă, cu toate că era destul de frig , cam -6 C, dar dacă te miști repede și ești îmbrăcat corespunzător, o plimbare prin ger e deosebit de plăcută.

Nu știam încotro s-o iau, când am văzut ultimele raze ale soarelui, care dădeau muntelui îmbrăcat în zăpadă un farmec de basm, așa că am luat-o în acea direcție, cu dorința să fac câteva poze. Nu voiam să escaladez muntele, doar să mai prind câteva minute cu minunata lumină rozalie a asfințitului. Am luat-o spre gară sau, mai precis spre ce a mai rămas din ceea ce pe vremuri se numea gară…

O haită de vreo cinci câini, unii veseli iar alții furioși au venit să ,mă întâmpine. Unul mic și negru era chiar prietenos, când ceilalți au hotărât că și-au făcut datoria, adică au lătrat destul, el a hotărât să mă însoțească, așa că a venit cu mine până la Valea Lupșii, mai bine de un kilometru, pe drumul care o dată era calea ferată. Nu s-ar fi întors nici atunci, dar eram pe o uliță pe care doar cu două zile înainte o descoperisem, iar un câine mult mai mic și galben l-a certat atât de tare, încât a fost nevoit să se întoarcă.

Era o seară magică, zăpada scârțâia sub pașii mei, soarele se rostogolise după munți, iar o lună nouă, asemeni unei așchii strălucitoare, mă urmărea printre crengile desfrunzite ale unui nuc uriaș, singurul sprijin al unei căsuțe ce părea a nu mai fi locuită. (Mă urmărește chestia cu așchiile, fiindcă aceasta a fost una dintre activitățile mele cele mai importante din aceste zile, am făcut așchii cu toporul. Mă pricep!)

Înțelept ar fi fost să mă întorc, eram la mai bine de 2 kilometri de casă, dar am găsit apoi o cărare care ducea pe lângă Arieș, printr-un pustiu înghețat, eram ca în împărăția ghețurilor. N-am mai fost niciodată prin acele locuri, mă simțeam de parcă sunt în altă localitate sau în altă țară sau în altă lume…

Spre asfințit, se mai zăreau doar ultimele raze ale unui soare palid, tot mai palid, până când înserarea a pus cumva stăpânire peste întreaga fire, fără să-mi dau seama. Îmi amintesc de un personaj politic al anilor 90, fost comunist, care povestea o întâmplare în cadrul unei audieri și care a reușit să inventeze un nou verb al limbii române: ”se întunericea”. Nu mai țin minte cum se numea personajul, nici care era subiectul povestirii, a rămas în memoria colectivă doar cu această expresie. Mie mi se pare foarte plastică și demnă de DEX.

Eh, dar de când povestim, s-a făcut deja noapte, m-am întors și eu din drum, însă voind să nu mă întorc exact pe drumul pe care am venit, am urmat cărarea în continuare, bănuiam cam unde mă va scoate. Erau urme de picioare omenești, deci nu mă rătăcea… Ei, dar brusc și dintr-o dată urmele de picioare dispar, rămânând doar cele de jivine. (îmi place să cred că de câini). Măresc pasul, de acum e noapte, dar zăpada luminează, e altfel să stai noaptea pe afară când e zăpadă, decât atunci când e o noapte neagră și mai și plouă (am și despre asta o poveste).

Ca să nu mai bat apa-n piuă, am ajuns la un derdeluș, care m-a dus din nou în lumea civilizată, apoi, peste puțin timp, am ajuns în zona prin care trecusem mai devreme, când încă soarele era pe cerul nostru, fiindcă acum se dusese pe cerul altora, ce stau mai la vest.

Țin minte că o dată eram pe camino, în Spania, era seara pe la 8 și mă odihneam în foarte frumoasa grădină a unui hotel/albergue privind gâște grase care pășteau și bucurându-mă pe un șezlong, de ultimele raze ale soarelui. M-am gândit s-o sun pe fiica mea, iar când am întrebat-o cum e la Cluj, mi-a zis că bine, e noapte. Nu-i așa că-i ciudat? Noi, oamenii care trăim de-a roata Pământului, suntem ca niște furnicuțe ce se trezesc pe rând, mișună pe rând, apoi se duc la culcare… pe sărite că unele au insomnii… sau Netflix.

Eh, văd că iar am deraiat de pe cărarea poveștii. M-am întors cu bine acasă, tot pe la gară, unde am avut bucuria să văd că prietenul meu era din nou la datorie.

Și iaca minunatele imagini…

Manuela Sanda Băcăoanu

Pe Valea Dobrii

Lasă un răspuns

Ziua de 2 ianuarie ne-a adus încă și mai multe bucurii, decât prima zi a anului. Când coboram pe Valea Sartășului, i-am spus lui Ștefan că a doua zi va fi una superbă și… așa a fost.

Dimineața, o ceață groasă învelea ca o plapumă împrejurimile, părea că plutim într-un ocean de vată. Era deja aproape amiaza, iar ceața nu dădea semne că ar dori să ne lipsească de prezența ei.

Adevărul este că întotdeauna am văzut în ceață o recuzită numai bună pentru scene misterioase, întotdeauna, în filmele cu crime, este și un pic de ceață, așa, ca să dea bine pe ecran.

Acum, revenind la ziua de ieri, am pornit de acasă cam indeciși, dar ajungând la Valea Dobrii, am hotărât că ar trebui s-o explorăm, n-am fost niciodată pe acolo.

La început, toate cele știute, case mai vechi sau foarte noi, îngrijite sau unele probabil părăsite, drumul asfaltat… Am însă o singură observație: cei care au executat lucrarea, cred că n-au auzit de podețe, de moduri civilizate de a trece peste un pârâu… Adevărul este că de mai multe ori am fost nevoiți să trecem pe două scânduri, puse lateral ; (mașinile trec prin apă), apoi pe o singură scândură, apoi din piatră în piatră, apoi, după ce asfaltul s-a terminat, eu direct prin apă iar Ștefan executând o săritură periculoasă. Ultima încercare a fost cea mai cea, am reușit cu greu să sărim pârâul, eu cu groaza că mai trebuie să venim și înapoi.

Dar lăsând la o parte modul atât de original cu care te întâmpină drumul traversat de multe ori de afluenți ai Văii Dobrii, după vreo oră de mers, ceața începe să se destrame, iar peisajele pe care ni le dezvăluie, unul câte unul, sunt, cu siguranță, extrase dintr-o carte cu povești. Las fotografiile să vorbească, fiindcă nu cred că aș putea zugrăvi în cuvinte frumusețea locurilor de care ne bucurăm, cu fiecare pas.

Am mers vreo 6 kilometri, iar când am ajuns undeva pe o culme, de unde întreg drumul pe care-l străbătusem se vedea încă acoperit de ceață, m-am gândit că probabil așa trăiește Dumnezeu, în claritate absolută, în timp ce noi, oamenii, ne zbatem în ceața lăptoasă a vieții noastre banale, luptându-ne cu sentimente negative pe care ar trebui să le alungăm din existența noastră, pentru a putea observa întreaga lumină care ne înconjoară, dar pe care refuzăm s-o vedem.

Acolo, sus, deasupra tuturor, te simți un pic mai bun, mai curat, mai aproape de ceea ce ar trebui să experimentăm în fiecare zi.

Am admirat o vreme împrejurimile dar a trebuit să ne întoarcem, să intrăm din nou în ceața noastră, umană, dar cu fericirea de a fi avut parte de grația divină, de speranța că într-o zi, vom trăi în claritate și lumină.

La întoarcere am făcut din nou sport peste pâraie, dar drumul n-a mai fost nici pe departe la fel de misterios, cum fusese la urcare.

Dacă nu aveți unde pleca în concediu în condiții de pandemie, urcați-vă pe cel mai apropiat deal, mergeți pe o uliță, pierde-ți-vă printre copacii desfrunziți…e cea mai bună terapie!

Manuela Sanda Băcăoanu

Pe Valea Sartășului

Lasă un răspuns

Ieri a fost prima zi a lui 2021, an care cu toții sperăm să spele rușinea predecesorului lui, care s-ar părea că a fost cel mai rău an de la război încoace.

Există o superstiție care spune că ce faci în prima zi a anului, vei face mai des pe parcursul lui, așa că ne-am gândit că ar fi bine să fim activi tot anul și-am plecat în excursie. Ce-i drept, ne-a venit cam târziu ideea, dar tot am dus-o la îndeplinire.

Cum prin împrejurimile Lupșei am tot fost, am ales să mergem la Sartăș, ca să mai vedem și alte locuri. Zis și făcut! Era cam 15,30 când am plecat de acasă, Ștefan nu era foarte încântat că mergem acolo, dacă nu e drumul destul de lung? Păi, cât de lung o fi, tot nu putem merge foarte departe, că vine înserarea pe nesimțite…

Am lăsat mașina la șosea și am luat-o voinicește la picior, pe un drum forestier. Nu mică mi-a fost mirarea când, la vreun kilometru, am dat peste un baraj imens, în spatele căruia mă așteptam să fie un mare lac de acumulare. Nu era un lac foarte mare, cel puțin așa ni s-a părut atunci, dar urcând mai departe, am văzut că nu era nici mic.

Vremea era destul de caldă, cam 4 grade, vegetația ca de sfârșit de martie, iar după baraj, urcând pe o cărare foarte abruptă, am dat din nou de drumul pe care-l părăsisem pentru a vedea ce și cum cu lacul misterios…

Și-am mers, și-am mers, zi de iarnă, până pe la 16,30, când am hotărât să ne întoarcem, nu era foarte indicat să ne prindă noaptea prin pădure. Am hotărât să venim înapoi de-a roata pe drum, dar am avut surpriza că am făcut aproape doi kilometri în plus, față de urcare. Ce era mai ciudat, că din loc în loc, pe toată albia pârâului erau diguri, niște lucrări care acum ni se păreau fără rost, dar, oare, care o fi fost rostul lor, atunci când s-au făcut?

Ștefan bănuia că o fi ceva pentru Exploatarea Minieră de la Baia de Arieș, care s-a închis nu mai știu de câți ani, dar nu știam care o fi fost scopul. În sfârșit, o dată cu noaptea, am ajuns din nou în sat, iar o persoană amabilă ne-a luminat: lacul era de fapt format din ape reziduale de la mina mai sus amintită, care ajungeau acolo prin niște conducte subterane, apoi apa se filtra și se reda circuitului natural. Foarte simpatic, omul ne mai spune: ” Acum sunt pești în lac, cred că s-au obișnuit cu cianura, că doar cu cianură se lucra. Mai vin și acum ape de pe zăcământul de la Baia de Arieș, se filtrează acolo ( și ne arată câteva clădiri, în care se vede că mai există ceva activitate, s-au aprins luminile). Eu merg la pescuit, dar numai de plăcere…” mai adaugă el. Adică prinde peștii, dar nu-i mănâncă, probabil… Sau, le dă drumul înapoi? Nu l-am mai întrebat, între timp se făcuse noapte de-a binelea.

Ca să vezi câte lucruri nu știm, aflate la doi pași de noi… Fotografiile n-au fost prea grozave, era înnorat și spre seară, dar tot le pun aici.

Conduși de lătratul responsabil al unui câine aflat în exercițiul funcțiunii, am terminat prima zi din 2021. Să sperăm că tot anul ne vom plimba!

Vă doresc un an așa cum vi-l doriți!

Manuela Sanda Băcăoanu

Frumusețea de lângă noi

Lasă un răspuns

Azi ne-am bucurat de niște locuri incredibile, aflate la doi pași de noi, dar pe care nu le-am vizitat niciodată. Am avut ocazia să mă conving încă o dată că orice lucru poate arăta diferit, depinde de unghiul din care îl privești.

Am făcut o mică excursie în satul Mănăstire, iar priveliștea care ni s-a dezvăluit a meritat toți pașii, pe cuvânt.

Am ”închiriat” și un grup foarte vesel de căței, care au venit cu noi prin pădure, foarte încântați că au plecat de acasă.

Am tot privit munții din împrejurimile Lupșei, dar niciodată din acest unghi, care cred că este cel mai avantajos. Sunt foarte încântată de pozele pe care le-am făcut, așa că vă las să vă delectați cu ele.

La mulți ani celor cu nume de Andrei sau derivatele acestuia și o săptămână frumoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Walking Month – primii 300.000 de paşi

Lasă un răspuns

Am avut o perioadă mai aglomerată, dar acum simt că este momentul să mai scriu câte ceva, scrisul este la un moment dat ca un blestem, vrei – nu vrei, musai să scrii!

Particip la walking month, un fel de competiţie caritabilă, ideea este să faci cât mai mulţi paşi . Anul acesta, la ediţia a V-a a acestei competiţii-eveniment, mergem pe jos şi am cotizat pentru o ambulanţă pentru satele din Transilvania. Cei interesaţi se pot informa pe internet, scopul acestor rânduri nu este acela de a face reclamă, sau de a mă lăuda. Ceea ce vreau să spun este că mi-am propus să fac minimum 20.000 de paşi pe zi, iar cu mici excepţii, am reuşit. Cert este că în primele 15 zile am ajuns la 300.000 de paşi, toţi citadini, n-am avut ocazia să fac nicio ieşire în natură, unde, cu siguranţă numărul lor ar fi fost mult mai mare

Mi se pare uimitor faptul că în aceste două săptămâni, fiind eu o încăpăţânată şi dorind neapărat să fac norma zilnică de paşi, am văzut locuri din Cluj care nici măcar nu bănuiam că există, străzi aristocratice, o lume despre care nu ştiam nimic.

M-am plimbat la diverse ore din zi şi din noapte (nu foarte târziu, totuşi), iar impresia generală a fost că foarte puţini oameni mai merg pe jos. Unii nu mai pot, alţii din comoditate, sau pur şi simplu, din obişnuinţă. Este şi acesta un lucru care ne-a îndepărtat unii de alţii, fiecare în maşina şi cu gândurile lui, sau în autobuz, manevrând asiduu gadget-uri din ce în ce mai sofisticate. Când treci pe jos pe o străduţă îngustă şi întâlneşti un localnic care te salută, crezând că eşti de prin vecini (cine în afară de mine mai merge pe jos din Grigorescu în Zorilor, sau din Mănăştur în Mărăşti?) te simţi cumva mai aproape, comunitatea nu mai e atât de largă încât membrii ei insignifianţi se pot compara cu furnicile dintr-un muşuroi, devine personalizată, eşti tu, eu, doamna cu coc şi pardesiu gri ce tocmai traversează strada…

Voi continua probabil să fac mulţi paşi şi după terminarea concursului, care, de fapt, în primul rând este un apel către toţi doritorii pentru schimbarea modului de a trăi, pentru a face ceva simplu, dar foarte util pentru propria sănătate. Oricum, după 300.000 de paşi, 3 kg în minus şi un tonus excelent, merită să continui acest stil de viaţă.

Să aveţi o zi cu soare şi cu mulţi paşi!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi şi în inimă

Oraşele europene ale României – Oradea

Lasă un răspuns

Îmi place foarte mult Oradea, e un oraş care în ultimii ani a înflorit, pur şi simplu. Am avut ocazia de curând să petrec câteva ore acolo, ore care mi-au înseninat ziua şi m-au făcut să visez că aş putea fi undeva, oriunde, în Europa.

Faţă de Cluj, Oradea are avantajul spaţiilor deschise, piaţa din centru este uriaşă, toate clădirile sunt restaurate, iar privirea de ansamblu este una de mare efect. Ai putea foarte bine să fii la Viena sau la Budapesta, arată foarte asemănător.

Am făcut doar câteva fotografii, nereprezentative veţi spune, dar intenţia mea nu era să public ceva, doar aşa, nişte frânturi de gânduri în compania unor scriitori şi poeţi unguri, care mi-au şoptit la ureche să stăm liniştiţi, că nu le trebuie Ardealul.

Ady Endre chiar a fost de acord să mă ţină pe genunchi, iar în devenirea mea spre statutul de scriitoare, m-am simţit foarte onorată de această apropiere.

Dar obişnuinţa de a merge pe jos prin locuri mai neumblate şi mai… aproape de natură, m-a adus pe malul Crişului Repede, pe o cărare autentică, care sper că va rămâne aşa, nu va fi transformată într-o alee cu pretenţii. M-au fascinat copacii seculari ce străjuiesc râul, dând şi mai mult farmec locului. Aproape fiecare copac avea o plăcuţă verde, la început am crezut că e ca bulina roşie de pe blocurile din Bucureşti, adică spune cam aşa: ” ATENŢIE, COPAC CARE SE POATE PRĂBUŞI ÎN ORICE MOMENT!” Mergând mai aproape însă, am văzut că pe plăcuţele verzi scria specia, vârsta şi, cel mai important, numele celui care a adoptat copacul. Da, copacii de pe malul Crişului sunt adoptaţi, o idee nemaipomenită, zic eu. Ce poţi face pentru un copac pe care l-ai adoptat? Poate să-l vizitezi des, să-i spui o vorbă bună, să te îngrijeşti ca împrejurul lui să fie curat… Habar n-am ce ai mai putea face, că de apă nu duce lipsă, mai toţi au rădăcinile până în râu.

Cam asta a fost plimbarea mea prin Oradea, străzile unde accesul auto este interzis, pasajul Vulturul Negru, toate fac parte din farmecul acestui oraş, într-o continuă înflorire. Pot doar să-i felicit pe edili, iar celorlalţi primari din ţară le pot recomanda să ia exemplul celui de aici.

Vizitaţi România, dragii mei, este una dintre cele mai frumoase ţări din lume!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moaţă cu Apusenii pe tălpi