Gura Portiței

Acum câteva minute, am văzut la TV că NAVROM nu mai circulă în deltă din lipsă de combustibil, iar oamenii vor fi nevoiți să plătească în loc de 9 lei un bilet de la Tulcea până nu știu unde, 50 de lei. Acum o săptămână, aș fi zis vai, săracii de ei, dar acum, când am fost acolo și chiar am intrat și pozat vaporul Navrom, mi se pare că unor prieteni apropiați li s-a întâmplat un mare necaz. Exact imaginea aceasta au dat-o la TV:

Ei, dar cum nu sunt în poziția de a putea face ceva concret pentru acei oameni izolați de lume, să vă povestesc cum a decurs ce-a de-a doua zi de vacanță…

Dimineața ne-am trezit destul de târziu, asta din pricină că cerul era acoperit de nori total neprietenoși, ploaia plutea în aer, dar… n-a căzut peste noi. Pe la ora 10, după un mic dejun ”din traistă” împreună cu toată gașca (noi am completat proviziile de la Profi), soarele și-a reintrat în drepturi, iar noi am pornit spre port, luându-ne după cei care se pare că știau drumul. Aveam rezervată barca pensiunii, pentru a merge la Gura Portiței. După mai multe întortochieri pe străzile extrem de curate, asfaltate și pline de flori din Jurilovca, unii cu mașina, alții pe jos, Ștefan cu prietenul lui, iar eu coada, căscând gura în stânga și-n dreapta, am ajuns într-un final în port, care mi-a lăsat din nou o impresie foarte bună. Clădirile acoperite cu stuf, curățenie, ce mai, un loc în care-ți face plăcere să revii.

Ne înghesuim cu toții în barca de 12 locuri, noi fiind 15 cu barcagiu cu tot, iar în grup erau cel puțin trei persoane trecute bine de 100 de kilograme. Domnii ”cu greutate” s-au așezat în poziții cheie ca să nu se răstoarne barca și… la drum.

Pentru cei care nu știu, (nici eu nu știam până săptămâna trecută), Gura Portiței este o limbă de pământ între lacul Golovița și Marea Neagră. Drumul până acolo a fost condimentat doar cu un viraj brusc și neașteptat, care ne-a udat din cap până-n picioare pe noi, cei ce ședeam în spate și a produs multe țipete pe mai multe voci feminine, în general.

Și-am ajuns… Gura Portiței e un fel de Mamaia de acum 50 de ani, cu niște căsuțe destul de sărăcăcioase, dar are și elemente de prezent, sunt construcții noi, cu tot confortul și cu prețuri ”neprețuite”, ca să zic așa. După plimbarea cu barca, ce a durat vreo 25 de minute, coboram din nou pe pământ stabil. Eu era să uit să-mi dezbrac vesta de salvare pe care mi-o pusesem din precauție, înotul meu fiind departe de cel al copilului minune al României.

La întrebarea barcagiului despre cât vrem să rămânem aici, unul dintre membrii grupului a strigat ( am crezut că în glumă, dar el vorbea serios) 15 minute. Poftim? Am făcut 900 de kilometri ca să stau 15 minute la Gura Portiței? Au urmat negocieri, s-a hotărât că rămânem aici trei ore, care în final s-au făcut două, că unii dintre noi s-au plictisit de statul la terasă. I-am și spus lui Ștefan că nu mai merg în veci cu oameni de vârsta noastră, fiindcă sunt cu 20 de ani mai bătrâni decât noi.

Am explorat cât am putut împrejurimile, o plajă sălbatică se întindea spre sud și una plină de scoici spre nord, iar la ora 13, eram prezenți la barcă, fiindcă așa hotărâse majoritatea ( de aia sunt eu individualistă, n-am nevoie de turmă ca să merg în vacanță).

Stupoare, la barcă era doar barcagiul, ceilalți erau la terasă și nici nu dădeau semne că s-ar grăbi. Bine că noi ne-am stricat plimbarea, de dragul lor.

Ne-am întors pe canalul Leahu spre lacul Sinoe, unde am văzut cormorani (nu știu dacă ai lui Daia) și pelicani (ăștia nu știu ai cui erau). Măcar atât pot spune că am văzut și eu în această excursie în deltă, care n-a fost tocmai acolo, după cum povesteam ieri.

Drumul spre ”casă” a fost mai lung, fiindcă a trebuit să ne întoarcem din nou pe lacul Golovița; după emulația cu pelicanii (care, fie vorba între noi, erau destul de departe încât să nu-i deranjăm), am ajuns cu bine în cochetul port din Jurilovca.

Ștefan și cu mine am hotărât că nu mai facem fâț la stânga, fâț la dreapta, am luat-o drept înainte din port și mare ne-a fost mirarea când strada cu pensiunea noastră era destul de aproape, la dreapta. Oricum, mult mai aproape decât fusese dimineață. Ei, și din vișin în vișin ( în fața caselor toți au vișini, iar acestea erau tocmai coapte), aproape că ajungeam la pensiune, când constat cu stupoare că nu mai am eșarfa ce-o pusesem în toarta rucsacului. Cum știu prea bine că istoria se repetă dacă nu-i înveți lecțiile, mă gândeam că n-ar fi tocmai potrivit să pățesc la fel ca pe Camino Portughez, când mi-am pierdut eșarfa galbenă.

Cert este că era ora 15, cald ”domle”, cald, iar eu am luat-o înapoi spre port, ca să-mi caut eșarfa. Am ajuns la banca pe care stătusem la venire, nimic. Când, ce să vezi, am găsit-o după o mașină, o bătuse vântul. Mda, s-ar părea că unele lecții le-am învățat, trebuie doar să mai repet din când în când. M-am întors la pensiune, pregătită pentru o după-masă plicticoasă, credeam eu. Dar… n-a fost deloc așa.

VA URMA

Manuela Sanda Băcăoanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s