Arhivele lunare: ianuarie 2020

Ghidul pelerinului – Camino prin România – Munţii Apuseni – ETAPA I : AIUD – RÎMETEA

Dragă pelerinule,

Bun venit la Aiud! Ai făcut deja primul pas spre marea aventură, Camino prin Munţii Apuseni.

Aiud este un municipiu în județul Alba, Transilvania, România, format din localitățile componente Aiud, Aiudul de Sus, Gâmbaș, Măgina și Păgida, și din satele Ciumbrud, Gârbova de Jos, Gârbova de Sus, Gârbovița, Sâncrai și Țifra.

Suprafață: 142,5 km²; Populaţie: 22.876 (2011) locuitori

Dacă doriţi să vizitaţi Aiudul şi împrejurimile înainte de a pleca la drum, puteţi găsi cazare pe mai multe site-uri, mai jos aveţi un exemplu.

Aici te poţi aproviziona cu hrană pentru o zi, poţi lua masa la restaurant, sau poţi bea o cafea pe una din terasele din centrul oraşului.

Municipiul Aiud este un amalgam de construcţii noi şi foarte vechi, care-i conferă un aer aparte. Vizitând link-ul de mai jos, veţi vedea ce se poate vizita aici.

https://www.traveleuropa.ro/obiective-turistice-aiud/

În afară de cazările pe care le găsiţi pe site, ar mai putea fi o variantă pe timpul verii la căminul Colegiului Naţional Bethlen Gabor din Aiud, unde suntem în tratative cu administraţia, pentru a oferi câteva locuri pentru pelerini, la preţuri foarte avantajoase.

Urmând săgeţile galbene, vei vedea indicatorul de „Buru”, chiar în apropierea Cetăţii Aiudului, aflată în centrul oraşului. Va trebui să urmezi această stradă, iar după vreo 3-4 km vei vedea o săgeată la stânga, apoi, la 150 de metri, după un pod, spre dreapta, peste câmp. Drumul începe să semene cu cel din Spania, în curând ajungi în satul Măgina, la ieşirea din sat fiind mănăstirea cu acelaşi nume. Dacă ai obosit sau ai o problemă de sănătate, am înţeles că la Mănăstirea Măgina ar fi două locuri de cazare. Merită să intri, chiar dacă doreşti să mergi mai departe. E un loc foarte special, cu o bisericuţă veche din lemn, în care te poţi reculege o clipă, pentru a porni din nou la drum, spre comuna Livezile, urmând în continuare săgeata galbenă, peste deal.

Ajungând în vârful dealului, în faţa ochilor ai o panoramă vastă, vezi munţii cu vârfuri golaşe în depărtare, iar de jur împrejur totul e verde, auriu sau ruginiu, depinde de anotimpul în care ai ajuns aici.

Treci printr-o livadă de meri, apoi cobori dealul de partea cealaltă, la Livezile. Un izvor cu apă de munte te îmbie să-ţi umpli recipientele pentru apă şi ar fi bine s-o faci.

De la Livezile, Camino va fi pe şosea, deocamdată n-am găsit o variantă valabilă peste munte.

Urmează Poiana Aiudului, unde este bar, magazin alimentar şi o pensiune. Deocamdată, acest ghid este informativ, dar în scurt timp voi pune în fiecare localitate lista cu locurile de cazare şi celelalte facilităţi.

Şoseaua nu este aglomerată, vremea este bună, iar după Poiana Aiudului vei ajunge într-un loc de poveste: Cheile Vălişoarei. Este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le vei întâlni pe acest traseu, dar nu te speria, vor mai fi încă multe altele în care simţi că ţi se taie respiraţia.

Munţii care te înconjoară din toate părţile dau impresia unei cetăţi antediluviene, construită de nişte uriaşi. Cu toate că peisajul e grandios, păstrează ceva prietenos în înfăţişare, ai vrea să stai aici mult şi bine. Chiar o poţi face, la Castelul Cavalerilor, pe partea stângă a şoselei, unde am obţinut un preţ promoţional pentru pelerini, sper ca patronii să nu se fi schimbat între timp.

După vreo trei kilometri ajungi în Vălişoara, un sat care nu are nimic, nici bar, nici magazin alimentar. Pe site-ul de mai sus, găseşti cazări aici, dacă vrei să te opreşti. Drumul este foarte frumos, pe o şosea mărginită de nuci, iar de o parte şi de alta încep să se apropie Munţii Trascăului, extrem de fotogenici.

Sus, pe deal, se vede satul Colţeşti, iar când ajungi aici, o iei imediat spre stânga pe prima străduţă, care te va duce până în apropierea cetăţii Colţeşti. Dacă vrei, poţi vizita cetatea, dacă nu, urmezi marcajul şi ajungi în centrul localităţii, unde găseşti un bar şi magazin alimentar, care însă sunt închise duminica.

Săgeţile te vor duce spre Conacul Secuiului, un hotel destul de scump, dar care are nişte împrejurimi atât de frumos amenajate, încât aici vin miresele ca să-şi facă poze. Merită să-l vedeţi, măcar pe dinafară. Are şi un restaurant, cu mâncare tradiţională.

În continuare, săgeţile te vor îndruma spre câmp, apoi vei urca pe versantul drept al munţilor, de unde vei putea admira întreaga Depresiune a Trascăului, o oază de verdeaţă, înconjurată de munţi. Camino merge cam pe la o treime din înălţimea munţilor, care au cam 1000 de metri altitudine. Cei curajoşi, pot merge chiar pe creastă, este un traseu marcat, care-i va duce la Rîmetea. Nu te poţi rătăci dacă ţii direcţia pe la poalele muntelui, chiar şi dacă ai pierdut săgeţile. A fost dificil de marcat, deoarece nu erau suporţi pe care să putem face asta.

Rîmetea se zăreşte în depărtare, cu casele şi bisericile albe, de parcă s-ar pregăti de o continuă sărbătoare. Este o localitate care păstrează tradiţia în ceea ce priveşte arhitectura caselor, locuită de unguri şi de români, care parcă se iau la întrecere în a avea o casă mai frumoasă şi mai curată. Aici găsiţi cazare, restaurante şi baruri, este o localitate cu vechi tradiţii în domeniul turismului.

Dacă mai mergeţi cam un km pe şosea după ce ieşiţi din Rîmetea, veţi ajunge la Cabana Salvamont, care arată ca un adevărat albergue din Spania, iar preţurile sunt modice. Mai sunt şi două campinguri cu căsuţe, cu condiţii foarte bune de cazare. Problema este că va trebui să te întorci din nou la Rîmetea, pentru a pute porni spre Vidolm, peste munte.

Acest ghid este în lucru. Va mai fi perfecţionat.

Manuela Sanda Băcăoanu

Moartea, celălalt tărâm al vieţii

Am cumpărat această carte acum vreo trei săptămâni, dar a trebuit să stea puţin la rând, atunci citeam altceva.

Poate vi se va părea un titlu cam greu de „digerat”, cum este de altfel şi conţinutul cărţii, dar nu cred că este în lumea aceasta vreun om care să nu se fi întrebat măcar o dată de unde venim în această lume şi unde plecăm, atunci când drumul nostru se termină. Nu vorbesc acum despre cei îndoctrinaţi în dogme religioase, care au impresia că ceea ce li se spune la biserică este purul sau singurul adevăr.

Întotdeauna mi s-a părut că viaţa este mai mult decât drumul dintre naştere şi moarte, mai mult decât copilăria, şcoala, serviciul şi bătrâneţea, e absurd să vii aici doar pentru atât.

Această carte descrie strădania autorului, un jurnalist renumit, de a lua legătura cu fratele lui, mort într-un accident de maşină, în Afganistan. Acesta recurge la toate metodele cunoscute pentru a demonstra că viaţa nu se termină odată cu ultima suflare.

E o carte care dezvăluie, te ţine, care nu-ţi dă pace până n-o duci la bun sfârşit.

Dacă vreţi să vă îmbogăţiţi sufletul şi cunoştinţele, v-o recomand cu drag.

Manuela Sanda Băcăoanu

Virusul Corona şi civilizaţia

Probabil vă întrebaţi dacă ideea pe care vreau s-o dezvolt aici este despre propagarea rapidă a unui virus, datorită mijloacelor de transport care te ajută să fii azi aici, măine… în Bacău, după cum suna o veche vorbă românească. Dar Bacăul de altă dată s-a mutat mult mai departe, aşa că acum, sunt şanse ca un virus să se împrăştie rapid pe toată planeta, dacă nu se iau măsuri de stopare a călătoriilor dinspre zonele contaminate.

Dar nu, nu despre acest subiect vreau să vorbesc, ci despre o întâmplare petrecută zilele trecute.

Era dimineaţă, oamenii se îndreptau grăbiţi, fiecare spre locul de muncă, şcoală sau facultate. Până aici, nimic neobişnuit. Din păcate însă, nici cele ce urmează nu vi se vor părea neobişnuite.

În faţa mea, din sens invers, veneau doi bărbaţi grizonaţi, bine îmbrăcaţi, prinşi într-o discuţie ce părea interesantă. Chiar când treceam unii pe lângă alţii, unul dintre ei aruncă nonşalant chiştocul maroniu al unei ţigări fine, fumată ceva mai mult de jumătate, tocmai în faţa mea. Am rămas fără grai. La doi metri, coşul de gunoi pare la fel de trist, ca mine.

Primul impuls, a fost să alerg după acel domn şi să-i spun că … a scăpat ceva pe jos. Dar cum mi-a luat vreo trei secunde ca să procesez informaţia, cei doi erau deja la vreo zece metri şi între timp, gândindu-mă mai bine, m-am temut de reacţia lui. Dacă se uită de sus în jos la mine (înalţimea îi permitea acest lucru) şi se preface că nu ştie despre ce este vorba, sau chiar mă apostrofează? Privind mai atent pe trotuarul din centrul oraşului Cluj- Napoca al anului 2020, am o revelaţie: chiştocul distins nu este singur, e în tovărăşie cu zeci de alte chiştoace, ce-i drept, mai puţin selecte.

Iar acum, ca să nu rămână titlul fără acoperire, mai vreau să adaug doar atât: chinezii fac un spital în două săptămâni, iar noi ne îngropăm banii în studii de fezabilitate şi proiecte ce nu mai prind în veci viaţă, deoarece buzunarele unora ce au obiceiul de a „scăpa” chiştoace pe jos, sunt prea largi.

Întotdeauna am spus şi o repet, civilizaţia unei ţări începe cu o curăţenie generală, care mai trebuie şi menţinută. Până când mentalitatea că acolo unde nu tu trebuie să faci curat nu trebuie să păstrezi nici curăţenia nu se va schimba, nimic bun nu se va întâmpla în această ţară.

Degeaba denigraţi ţara, oameni buni, ea nu are nicio vină. Noi, oamenii care o locuim trebuie să ne schimbăm, să fim conştienţi de faptul că dacă trăim în cocină, nu merităm mai mult decât porcul!

Dacă sunteţi de altă părere, abia aştept s-o aud (văd)!

Manuela Sanda Băcăoanu

Camino Francez – nu mai este ceea ce a fost

    Văzând o postare pe Facebook despre fluctuația și preferințele pelerinilor pentru un Camino sau altul, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Francez, din 2017.

    Se obișnuia ca primul Camino să fie cel Francez, cu plecare de la Saint Jean Pied de Port, de la Pamplona, de la Burgos sau de la Leon, fiecare cât timp avea la dispoziție și cât se încumeta să meargă pe jos.

    Fiind a doua oară pe acest drum, prima dată în 2012 îl parcursesem de la un capăt la celălalt, acum aveam mai puțin de două săptămâni la dispoziție, voiam doar să intru un pic  în atmosfera pelerinajului și să compar cele trăite acum, cu ce am simțit, trăit, suferit în 2012.

    Am început pelerinajul din Pamplona, așa hotărâsem de acasă. După vreo opt zile,am ajuns la Burgos, cu mai multe mici incidente datorate pelerinilor care nu mai sunt acum atât de pelerini ci devin oarecum turiști la prețuri mici, fără bunul simț obligatoriu atunci când trăiești foarte aproape de alți oameni și pe care nu dorești să-i deranjezi sau indispui în niciun fel.

    Dar să n-o mai lungesc, eram la Burgos, cu o durere tot mai acută în genunchiul stâng și cu dilema de a mai merge până la Leon, sau a mă opri aici.

    Am găsit cazare la albergue municipal, acolo unde nu reușisem să ajung în 2012 deoarece nu mai erau locuri. Este un albergue uriaș, pe mai multe etaje, dar excelent organizat și cu condiții bune.

     Sunt despărțituri care cuprind câte patru (sau opt?)  paturi supraetajate, așa că nu te trezești în imensitatea unui dormitor uriaș, lucru care-ți dă măcar iluzia intimității.

    Totuși, vânzoleală multă, o mare parte dintre pelerini abia acum își încep drumul și nu-și dau seama că–i deranjează pe ceilalți, mă gândesc eu, în apărarea celor ce făceau gălăgie, nepăsându-le că împart camera cu alți oameni, care poate nu vor să le asculte conversațiile pe un ton ridicat.

    E deja ora 22, dormitorul pare să fi intrat în liniștea nopții, când dintr-o dată, cu mare gălăgie, apare un grup de tineri, probabil sub 20 de ani. Tresar, tocmai ațipeam.

    Zic că poate acum sunt în prima lor noapte, că au stat până târziu în oraș, că… Dar gălăgia e tot mai mare, se pare că unul dintre tineri nu se lasă pus la culcare, iar ceilalți fac mare tămbălău. Simt cum îmi crește tensiunea, nu sunt eu cea care să rabde ca cineva să încalce bunele maniere, așa că le spun pe un ton calm, fără să-mi părăsesc patul, să se ducă la culcare, sunt pelerini care vor să doarmă, sunt obosiți de drum. Efectul este doar o mai mare agitație, așa că un domn mai în vârstă își încearcă și el norocul vorbindu-le în spaniolă, dar cu același rezultat.

Toată lumea din dormitorul cu vreo 50 de paturi se foiește, dar nimeni nu zice nimic, parcă ar fi cu toții legați de guri și de paturi. M-am simțit exact ca în România, când se întâmplă lucruri de neiertat, dar toată lumea-și bagă capul în nisip.

    Limita răbdării mele fiind atinsă, m-am ridicat din pat cu chiu cu vai din pricina genunchiului, vrând să-i văd pe protagoniștii acestei scenete de prost gust. Ce mi-a fost dat să văd, a întrecut orice închipuire: tânărul care nu putea fi potolit se afla călare pe despărțitura dintre paturi, iar ceilalți, aparent ceva mai aproape de lumea reală ( care o fi aceea) încercau să-l dea jos, trăgându-l de picioare. Am constatat într-o clipă că acei tineri sunt beți, drogați sau ambele. Totuși, faptul că am mers până lângă ei și i-am pus la punct, a avut, în sfârșit, efectul scontat. Recalcitrantul s-a dat jos și s-a așezat în pat, în timp ce-mi spunea cuvinte murdare în spaniolă, ca răspuns la faptul că am îndrăznit să fac ordine acolo unde nimeni nu s-a încumetat.

Nu vă spun la ce cote era furia mea, dar, în cele din urmă, zgomotele au încetat și toată lumea a putut dormi.

   A doua zi dimineața, am luat un tren spre San Sebastian, unde am făcut plajă o zi, înainte de a mă întoarce acasă.

 Vreau să spun că nimic din acest ultim pelerinaj n-a mai fost ca în primul, voi mai merge pe Camino, dar niciodată pe un drum pe care l-am mai străbătut, nu vreau să fiu decepționată din nou.

 

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

 

 

 

 

Ghidul pelerinului – Camino prin România – Munţii Apuseni – INTRODUCERE

INTRODUCERE

Dragă pelerinule,

Mă bucur că citeşti aceste rânduri, înseamnă că ai intenţia sau chiar ai pornit pe Drumul Sfântului Iacob de aici, din România. Te felicit pentru alegerea făcută şi-ţi promit că te voi însoţi pas cu pas, cu sfaturi şi cu idei, pentru ca drumul tău să fie unul de neuitat.

Acest ghid va descrie etapele călătoriei prin Munţii Apuseni, călătorie care începe la Aiud, în judeţul Alba, trece munţii spre Valea Arieşului pe care o urmează până la izvoarele lui, în Arieşeni, cu mici incursiuni în localităţi istorice, care-ţi vor aminti cu siguranţă de vechile burguri din vestul Europei. De la Arieşeni, peste munte la Chişcău, unde se află celebra Peşteră a Urşilor, apoi spre Beiuş şi Băile Felix, o staţiune în care te vei putea odihni şi bucura de apele termale, acest lucru va fi de ajutor pentru a pleca în continuare cu forţe proaspete spre frumosul oraş Oradea, apoi, în continuare, spre Ungaria.

Vestea bună este că nu vei avea probleme în ceea ce priveşte comunicarea cu cei dragi. Imediat ce ajungi în România, în primul orăşel, poţi achiziţiona o cartelă de telefon prepay, care de exemplu pentru 5 euro oferă minute nelimitate în reţea, (necesare eventual pentru a face rezervări la cazare), 1000 de minute naţionale, internaţionale şi SMS, de asemenea, 5GB internet.

Vei avea parte de un traseu plin de istorie, iar peisajele care te vor însoţi îţi pot garanta că sunt unice şi extraordinar de frumoase. Vei trece prin localităţi de munte, în care locuitorii primitori (pe numele lor moţi), te vor întâmpina cu produse tradiţionale, mâncăruri a căror savoare doar aici o poţi întâlni.

Te avertizez că acest drum, prin Apuseni şi prin Ţara Moţilor, nu este unul foarte uşor, trebuie să fii destul de antrenat şi, mai ales, să ai încălţăminte adecvată, adică bocanci. Aici nu poţi călători în sandale, aşa cum se întâmplă în Spania sau Portugalia. Am avut grijă ca porţiunile grele, montane, să alterneze cu porţiuni mai uşoare, pe şosea, dar la fel de frumoase, pentru ca oboseala să nu te facă să abandonezi acest proiect atât de frumos.

Uneori, va fi nevoie să cumperi mâncare pentru două zile şi să te aprovizionezi cu mai multă apă, aşa că te sfătuiesc să ai cât mai puţine lucruri personale, pentru ca rucsacul tău să nu fie prea greu.

Camino prin Munţii Apuseni va fi o adevărată aventură, aşa că-ţi doresc „Buen Camino!, Drum bun! să ai parte de tot ceea ce Universul va vrea să-ţi trimită, pentru a te ajuta să devii cea mai bună versiune a ta, din această viaţă.

Voi adăuga aici toate etapele călătoriei, cu informaţiile necesare. Fii pe fază!

Manuela Sanda Băcăoanu

AȚI FOST VREODATĂ LA …CÂMPENI?

Da, știu că titlul corect era ”Ați fost vreodată la Abrud?”, dar acum este vorba despre ”frumosul” orășel Câmpeni, locul în care moții de pe toate văile și din toți munții din împrejurimi s-au adunat, de-a lungul istoriei, pentru a-și spune păsul și pentru a arăta că sunt oameni harnici, cu simțul dreptății și care nu-și pleacă gâtul sub niciun fel de jug.

Nu este în intenția mea să vă povestesc despre vreo răzmeriță a sus-pomeniților moți, ci vreau doar să vă arăt niște imagini actuale din centrul orașului Câmpeni, care pe mine m-au lăsat fără grai, dar, din păcate, nu prin frumusețea lor.

Pentru cei care n-au fost niciodată prin aceste locuri, pot descrie centrul orașului ca fiind plin de gropi, cam neîngrijit și fără urmă de mână de gospodar care să fi trecut pe acolo.

Totuși, singurul lucru bun și frumos, mie mi se părea a fi parcul, cu copaci vechi, iarbă, bănci pe care te puteai odihni, avându-l în centru pe Avram Iancu, adevărata emblemă a orașului.

Am trecut săptămâna trecută prin Câmpeni, după o lipsă de vreo două-trei luni, iar ceea ce am văzut, m-a făcut să mă gândesc la un război, la bombe care au căzut într-o noapte peste bietul parc, dărâmându-l și scoțând copacii din rădăcini. Oricum, peisajul este atât de trist, încât îți dau lacrimile.

Înțeleg ambiția edililor localității de a construi un centru civic modern, dar… cu copacii ce-ați avut? Nu încăpeau în noul peisaj? ( Ca în zicătoarea aceea: ”Pe mine m-ai omorâtu, da cu calu, ce-ai avutu?”

Când peste tot în lume se încearcă să se păstreze natura în forma ei de zeci sau sute de ani, la Câmpeni, parcul a fost ras de pe fața pământului, lăsând în urmă un Avram Iancu mirat , în bătaia vânturilor și cu o lacrimă atârnând în colțul ochiului.

Pozele cu noul centru arată foarte bine, au chiar și copaci, dar mă întreb, din nou, cât timp le va trebui acestora să crească și, mai ales, peste cât timp centrul va arăta ca în fotografii?

Viitorul ne va răspunde la aceste întrebări, iar dacă apucăm să trăim destul… vom și vedea.

Cam acestea au fost gândurile mele de azi. Dacă am supărat pe cineva… așa și trebuia!

Manuela Sanda Băcăoanu

Violența noastră ne-a adus aici

V-ați gândit vreodată că fiecare dintre noi are o vină pentru cele ce se întâmplă acum, pe întreaga planetă?

Să mă explic: am fost cu toții atât de lași, încât ne-am complăcut a trăi într-o lume plină de violență, în primul rând virtuală: filmele sunt în proportie de 80% sau mai mult, violente: crime, violuri, droguri, spitale, boli necruțătoare, dezastre, iar lista poate continua.

Desenele animate pline de monștri și de personaje care te fac să te uiți sub pat seara, înainte de culcare, ca nu cumva să se fi pripășit pe acolo.

Poveștile clasice (ca să nu mai vorbim de cele moderne, care n-au nici cap, nici coadă) sunt extrem de violente. Vă amintiți de Scufița Roșie, Albă ca Zăpada, Capra cu trei iezi, Ursul păcălit de vulpe?, toate ilustrează sentimente negative, învățându-i pe copii violența din fragedă pruncie.

Nici nu mai vorbesc acum despre toate faptele violente care au trecut din virtual în lumea reală, le știm cu toții și nu merită a mai fi aduse în discuție.

Veți spune că trăim într-o lume duală, iar pentru a vedea binele, trebuie să experimentăm răul. De ce?

De ce nu poate fi lumea bună? De ce nu te poți tu bucura sincer de izbânda fratelui tău, a colegului, a vecinului, a omului cu care tocmai te-ai intersectat pe stradă?

Până când oamenii nu-și vor da seama că numai atunci ne va merge bine tuturor, când tuturor ne va păsa unii de alții, lumea va fi mereu splitată și mereu cu susul în jos.

De câte ori i-ați trimis un gând bun vecinului de scară, de peste gard, vecinului pe care-l salutați din când în când și apoi vă vedeți fiecare de drum? Dacă vecinului îi merge bine, automat va fi mai bine și pentru tine, deoarece așa funcționează Universul. Dacă ți-ai dorit ca vecinului să-i moară capra, nu te mira că acum ai scroafa moartă în coteț.

Nu e greu să ne setăm cu toții pe gânduri bune, să nu mai criticăm și să ne pese cu adevărat de cei din jur. Dacă ție ți-a ars casa, acolo, undeva, am și eu o vină, chiar dacă am venit cu o găleată de apă, ca să te ajut s-o stingi.

Să ne asumăm cu toții tot ceea ce se întâmplă în lume, suntem cu toții vinovați!

Dacă avem conducători care lasă de dorit, tot noi suntem de vină, nu numai pentru că i-am ales, ci fiindcă gândurile noastre îi fac să fie așa. Îi vedem proști, incompetenți, iar ei așa devin, fiindcă gândurile noastre sunt mai puternice decât ați putea crede.

Dacă un șef îi spune subalternului zi de zi că e un slab profesionista, acesta din urmă nu va putea să devină niciodată un angajat model. Dacă însă unui angajat mediocru îi spui că e foarte bun, el se va strădui să fie așa cum îl vezi.

Este o vorbă românească, care spune că ochiul gospodarului îngrașă animalul din ogradă.

Vă rog să faceți un experiment. La culcare, fiecare dintre voi să trimită un gând bun tuturor vecinilor, din toate punctele cardinale , de pe orizontală și verticală. Dacă o avalanșă de gânduri bune va veni spre mine, voi ști că, din aproape în aproape, toată omenirea va fi ”inundată” de gândurile noastre de bine, de sănătate și prosperitate și că ÎMPREUNĂ vom reuși să schimbăm LUMEA.

Manuela Sanda Băcăoanu