Arhivele lunare: ianuarie 2020

Camino Francez – nu mai este ceea ce a fost

    Văzând o postare pe Facebook despre fluctuația și preferințele pelerinilor pentru un Camino sau altul, mi-am amintit o întâmplare de pe Camino Francez, din 2017.

    Se obișnuia ca primul Camino să fie cel Francez, cu plecare de la Saint Jean Pied de Port, de la Pamplona, de la Burgos sau de la Leon, fiecare cât timp avea la dispoziție și cât se încumeta să meargă pe jos.

    Fiind a doua oară pe acest drum, prima dată în 2012 îl parcursesem de la un capăt la celălalt, acum aveam mai puțin de două săptămâni la dispoziție, voiam doar să intru un pic  în atmosfera pelerinajului și să compar cele trăite acum, cu ce am simțit, trăit, suferit în 2012.

    Am început pelerinajul din Pamplona, așa hotărâsem de acasă. După vreo opt zile,am ajuns la Burgos, cu mai multe mici incidente datorate pelerinilor care nu mai sunt acum atât de pelerini ci devin oarecum turiști la prețuri mici, fără bunul simț obligatoriu atunci când trăiești foarte aproape de alți oameni și pe care nu dorești să-i deranjezi sau indispui în niciun fel.

    Dar să n-o mai lungesc, eram la Burgos, cu o durere tot mai acută în genunchiul stâng și cu dilema de a mai merge până la Leon, sau a mă opri aici.

    Am găsit cazare la albergue municipal, acolo unde nu reușisem să ajung în 2012 deoarece nu mai erau locuri. Este un albergue uriaș, pe mai multe etaje, dar excelent organizat și cu condiții bune.

     Sunt despărțituri care cuprind câte patru (sau opt?)  paturi supraetajate, așa că nu te trezești în imensitatea unui dormitor uriaș, lucru care-ți dă măcar iluzia intimității.

    Totuși, vânzoleală multă, o mare parte dintre pelerini abia acum își încep drumul și nu-și dau seama că–i deranjează pe ceilalți, mă gândesc eu, în apărarea celor ce făceau gălăgie, nepăsându-le că împart camera cu alți oameni, care poate nu vor să le asculte conversațiile pe un ton ridicat.

    E deja ora 22, dormitorul pare să fi intrat în liniștea nopții, când dintr-o dată, cu mare gălăgie, apare un grup de tineri, probabil sub 20 de ani. Tresar, tocmai ațipeam.

    Zic că poate acum sunt în prima lor noapte, că au stat până târziu în oraș, că… Dar gălăgia e tot mai mare, se pare că unul dintre tineri nu se lasă pus la culcare, iar ceilalți fac mare tămbălău. Simt cum îmi crește tensiunea, nu sunt eu cea care să rabde ca cineva să încalce bunele maniere, așa că le spun pe un ton calm, fără să-mi părăsesc patul, să se ducă la culcare, sunt pelerini care vor să doarmă, sunt obosiți de drum. Efectul este doar o mai mare agitație, așa că un domn mai în vârstă își încearcă și el norocul vorbindu-le în spaniolă, dar cu același rezultat.

Toată lumea din dormitorul cu vreo 50 de paturi se foiește, dar nimeni nu zice nimic, parcă ar fi cu toții legați de guri și de paturi. M-am simțit exact ca în România, când se întâmplă lucruri de neiertat, dar toată lumea-și bagă capul în nisip.

    Limita răbdării mele fiind atinsă, m-am ridicat din pat cu chiu cu vai din pricina genunchiului, vrând să-i văd pe protagoniștii acestei scenete de prost gust. Ce mi-a fost dat să văd, a întrecut orice închipuire: tânărul care nu putea fi potolit se afla călare pe despărțitura dintre paturi, iar ceilalți, aparent ceva mai aproape de lumea reală ( care o fi aceea) încercau să-l dea jos, trăgându-l de picioare. Am constatat într-o clipă că acei tineri sunt beți, drogați sau ambele. Totuși, faptul că am mers până lângă ei și i-am pus la punct, a avut, în sfârșit, efectul scontat. Recalcitrantul s-a dat jos și s-a așezat în pat, în timp ce-mi spunea cuvinte murdare în spaniolă, ca răspuns la faptul că am îndrăznit să fac ordine acolo unde nimeni nu s-a încumetat.

Nu vă spun la ce cote era furia mea, dar, în cele din urmă, zgomotele au încetat și toată lumea a putut dormi.

   A doua zi dimineața, am luat un tren spre San Sebastian, unde am făcut plajă o zi, înainte de a mă întoarce acasă.

 Vreau să spun că nimic din acest ultim pelerinaj n-a mai fost ca în primul, voi mai merge pe Camino, dar niciodată pe un drum pe care l-am mai străbătut, nu vreau să fiu decepționată din nou.

 

Manuela Sanda Băcăoanu

 

 

 

 

 

 

AȚI FOST VREODATĂ LA …CÂMPENI?

Da, știu că titlul corect era ”Ați fost vreodată la Abrud?”, dar acum este vorba despre ”frumosul” orășel Câmpeni, locul în care moții de pe toate văile și din toți munții din împrejurimi s-au adunat, de-a lungul istoriei, pentru a-și spune păsul și pentru a arăta că sunt oameni harnici, cu simțul dreptății și care nu-și pleacă gâtul sub niciun fel de jug.

Nu este în intenția mea să vă povestesc despre vreo răzmeriță a sus-pomeniților moți, ci vreau doar să vă arăt niște imagini actuale din centrul orașului Câmpeni, care pe mine m-au lăsat fără grai, dar, din păcate, nu prin frumusețea lor.

Pentru cei care n-au fost niciodată prin aceste locuri, pot descrie centrul orașului ca fiind plin de gropi, cam neîngrijit și fără urmă de mână de gospodar care să fi trecut pe acolo.

Totuși, singurul lucru bun și frumos, mie mi se părea a fi parcul, cu copaci vechi, iarbă, bănci pe care te puteai odihni, avându-l în centru pe Avram Iancu, adevărata emblemă a orașului.

Am trecut săptămâna trecută prin Câmpeni, după o lipsă de vreo două-trei luni, iar ceea ce am văzut, m-a făcut să mă gândesc la un război, la bombe care au căzut într-o noapte peste bietul parc, dărâmându-l și scoțând copacii din rădăcini. Oricum, peisajul este atât de trist, încât îți dau lacrimile.

Înțeleg ambiția edililor localității de a construi un centru civic modern, dar… cu copacii ce-ați avut? Nu încăpeau în noul peisaj? ( Ca în zicătoarea aceea: ”Pe mine m-ai omorâtu, da cu calu, ce-ai avutu?”

Când peste tot în lume se încearcă să se păstreze natura în forma ei de zeci sau sute de ani, la Câmpeni, parcul a fost ras de pe fața pământului, lăsând în urmă un Avram Iancu mirat , în bătaia vânturilor și cu o lacrimă atârnând în colțul ochiului.

Pozele cu noul centru arată foarte bine, au chiar și copaci, dar mă întreb, din nou, cât timp le va trebui acestora să crească și, mai ales, peste cât timp centrul va arăta ca în fotografii?

Viitorul ne va răspunde la aceste întrebări, iar dacă apucăm să trăim destul… vom și vedea.

Cam acestea au fost gândurile mele de azi. Dacă am supărat pe cineva… așa și trebuia!

Manuela Sanda Băcăoanu

O carte care te pune pe gânduri…

Această carte mi-a căzut în mână într-un moment în care aveam nevoie de nişte răspunsuri, iar faptul că am citit-o, m-a convins că nu sunt singura pe lumea asta care gândeşte într-un anumit fel.

Consider că această carte înglobează mai multe cărţi de dezvoltare personală, deci citind-o, eşti îmbogăţit într-un timp mai scurt . Nu vreau să-i fac neapărat reclamă, dar în momentul în care ajungi la ultima pagină, dorinţa cea mai mare este s-o faci cunoscută câtor mai mulţi oameni, în speranţa că lumea în care trăim va deveni mai bună, mai înţeleaptă şi mai plină de iubire.

Cartea se poate comanda online, vă garantez că nu veţi regreta.

Manuela Sanda Băcăoanu

Verbul "A FURA" la români

Nu ştiu de ce, cu toate informaţiile negative din mass media, eu aveam impresia că există în România o generaţie a oamenilor de 30-40 de ani care au un job decent, câştigă destul încât să-şi permită să aibă câţi copii vor, fără să-i intereseze dacă şi cât le mai dă statul pentru asta şi, cel mai important lucru, sunt cinstiţi. Sunt peste tot în jurul meu oameni de acest fel, trăind în apartamente mari, frumoase, cu una-două maşini, ducându-şi copiii la şcoală sau la grădiniţă şi-mi creşte inima când îi văd.

Zău, chiar nu înţeleg de ce se vorbeşte doar despre alte categorii sociale, iar despre această clasă de mijloc în devenire, nimeni nu zice nimic, de parcă ar fi inexistenţi. După cum s-ar părea, nu toată lumea a trebuit să plece din ţară pentru a trăi decent şi nu toată lumea este nevoită să fure…

Dar, fiindcă întotdeauna există şi un „dar”, o să vă povestesc o întâmplare care m-a pus pe gânduri…

Să ne închipuim că suntem într-un bloc nou, cu mai puţin de zece apartamente, locuite tocmai de către cei pe care-i descrisesem mai sus, oameni tineri, cu bani şi cu copii destul de mici. Până aici, nimic neobişnuit. Ba da, ar cam fi ceva, unii se plâng de o familie de la parter, care, conform contractului, a primit şi o parte de curte. Aşa, şi? Păi, în curtea lor, se poartă de parcă ar fi o curte de la ţară, la zeci de metri de alte curţi, aşa că-şi permit să facă săptămânal grătare şi să „umple” atmosfera cu „muzici” date la maxim, pentru „desfătarea” tuturor vecinilor. Vorba ceea: vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă! Iar lucrurile nu se opresc aici.

Deoarece s-ar părea că totuşi „acolo sus” cineva veghează, întâmplarea a făcut ca într-una din zilele trecute, sunetul apei care curgea dintr-o ţeavă aflată în beciul familiei despre care vorbeam, să alerteze un vecin care se afla prin apropiere. I-a anunţat şi pe alţii, iar împreună au deschis uşa beciului, care din fericire nu era încuiată, proprietarii nefiind acasă, când… stupoare: nu se spărsese ţeava, ci se fisurase un robinet vechi montat pe ea, în scopul de… da, aţi ghicit, de a FURA APĂ. Robinetul era montat între contorul general şi contoarele celorlalţi vecini, deci apa o furau de la toţi vecinii, care, pe bună dreptate erau miraţi că tot timpul plătesc mai multă apă decât consumau. Firma de administratori nu factura separat consumul şi separat pierderile, ceea ce mi s-ar părea normal, deoarece dacă vezi că tot timpul ai pierderi importante de apă în bloc, începi să-ţi pui întrebări. Aşa, cum „pierderea” ( citeşte „furăciunea”) se împărţea la toată lumea, oamenii nu aveau habar de cele ce se întâmplă.

Cireaşa de pe tort a fost însă atunci când, întrebată fiind vecina hoaţă cum şi-a permis să facă aşa ceva, răspunsul ei, nonşalant, a fost că şi Cutărescu fură, e plecat în Spania, dar are aspersoare care-i udă gazonul şi care pornesc automat, alimentate fiind tot din apa comună.

Întrebare retorică: oare cât de mic la suflet poţi să fii, ca să furi, lunar, de la toţi vecinii? Am uitat să precizez, familia cu pricina are şi piscină în curte. Trai pe vătrai nineacă, pe banii babacului! (În cazul nostru, ai vecinilor)

Am aflat că furtul de apă este caz penal. Sper ca locatarii blocului cu pricina să nu ierte pe niciunul dintre hoţi. Numai tăind răul de la rădăcină, putem scăpa de această plagă ce încă supurează pe faţa României.

EU FUR, TU FURI, EL/EA FURĂ, NOI FURĂM, VOI FURAŢI, EI/ELE FURĂ… asta dacă aţi lipsit la lecţia de gramatică.

Da până când, mă, până când?!!!

Manuela Sanda Băcăoanu

Tăcerea Cristinei…

Ieri am scris câteva cuvinte despre cea care a fost Cristina Ţopescu. Bineînţeles că, după război, mulţi viteji se-arată. Aşa este şi în cazul ei, acum toată lumea o iubeşte şi-i simte lipsa, în mod acut.

Eu am îndrăznit să spun că perioada în care ea a hotărât să plece dincolo a fost una în care fiecare dintre amicii, prietenii ei erau ocupaţi cu propriile familii, fiindcă aşa sunt oamenii, egoişti din fire, aceasta este starea de normalitate, vrem sau nu vrem s-o recunoaştem. Mai că nu mi-au sărit unele persoane în cap , că trebuia să se sesizeze cineva de dispariţia ei, că cine ştie, ar mai fi putut fi salvată, dacă… Dacă, ce? Azi am mai citit rândurile unei persoane care, în pragul depresiei (sau chiar în plină depresie) se punea în locul Cristinei şi cum acest lucru i s-ar putea întâmpla şi ei, identic şi la fel.

Erau multe întrebări, de un egoism perfect: câţi oameni m-au sunat de sărbători, câţi îmi mai intră în casă, sau câţi ar fi în stare să mă ajute dacă, de exemplu, n-aş mai avea unde locui? Oare m-ar primi în casa lor?

Mi se pare complet greşit pusă problema, ar trebui să ne întrebăm: câţi oameni am sunat de sărbători, de ziua lor, cu alte ocazii sau pur şi simplu că ni s-a făcut dor de ei? Iar o întrebare şi mai grea: aş fi eu în stare să renunţ la propriul confort pe o durată nedeterminată, pentru a primi în casa mea pe cineva care a avut ghinionul s-o piardă pe a lui? Aud? Răspunde cineva la asta?

De lamentări, lacrimi de crocodil şi păreri de rău nesincere, e plină lumea. Priveşte în sufletul tău şi nu te mai minţi, nu eşti perfect, aşa cum nimeni nu este, aşa că… cine mai aruncă piatra?

Părerea mea, care poate nu interesează pe nimeni, este că Cristina Ţopescu a avut o perioadă mai grea, care a făcut-o să se închidă în sine, nemaidorind să socializeze. Iar prietenii adevăraţi fiind rari, e posibil ca ea să nu fi avut parte de niciunul. Asta nu-i scade însă din frumuseţea sufletească. Sunt convinsă că a ajuns într-o lume în care nimeni nu o judecă şi, mai ales, nu-i spune minciuni postume.

Manuela Sanda Băcăoanu