Arhive etichetă: coronavirus

Voi purtați mască pe bot?

S-ar părea că se duce lumea de râpă, iar începutul este în România. Nu m-am prea uitat la TV în ultima vreme, nici la conversațiile care de care mai ”politicoase” de pe Facebook, în legătură cu regulile sanitare pe care trebuie (nu ”ar trebui”) să le respectăm cu toții, dar azi, am făcut o excepție.

Cred că mi-a ajuns tensiunea arterială la normal (că de obicei sunt hipotensivă) când am auzit câtă prostie mustește în țara aceasta. Una dintre cele mai interesante comentarii era că ” ne-am născut fără mască, deci de ce să purtăm mască pe bot?”. În primul rând, ne-am născut fără mască, dar n-am văzut pe nimeni să umble pe stradă cum l-a făcut mă-sa. În al doilea rând, cei ce spun că masca se pune pe bot, probabil fac parte din regnul animal, oricum, inteligența lor nu o depășește pe cea a necuvântătoarelor. Eu știu că masca se poartă pe față și e utilă pentru a-ți păstra sănătatea sau pentru a-i proteja pe ceilalți, în caz că ești deja infectat, chiar dacă nu știi.

Celor care spun că virusul nu există, că e doar o răceală, că e o conspirație la nivel mondial ca să…( ca să ce?) le doresc să facă urgent cunoștință cu el, să poată face diferență între a purta mască, sau a ”purta” un tub până în plămâni. Da, sunt rea, dar m-am săturat de atâta prostie, în mod voalat li se spune analfabeți funcționali, dar ei sunt PROȘTI de-a binelea, iar prostia e o boală care nu trece, e cronică și duce doar la epuizarea celor din jur și la dezintegrarea unei țări.

E de-a dreptul hilar că noi am deschis granițele pentru aproape toate țările, dar acum suntem noi nedoriți afară. Să stăm cu toții aici și să ne scoatem unii altora ochii, în loc să respectăm niște reguli care să ne scoată din rahatul în care ne-au băgat unii ce se cred deștepți, puternici și de neînfrânt.

Rușine, PSD! În curând, nu mai aveți cui să dați găleți, vă omorâți electoratul!

Azi s-au externat aproape 600 de pozitivi, la cerere. Deja unii au făcut victime.

BRAVO, PSD! Vă disprețuiesc profund, pentru ceea ce faceți într-o perioadă în care politicul ar trebui să treacă pe locul al II-lea, iar grija pentru starea de sănătate a poporului, să primeze.

Cei care aveți alte păreri, vă rog să ieșiți din lista mea de prieteni. Vă disprețuiesc și pe voi!

Manuela Sanda Băcăoanu

666

Cu stupoare, vedem cum zilnic cazurile noi de infectare cu coronavirus cresc într-un mod care pare a fi scăpat de sub control.

Ieri, când erau 555 de cazuri, cineva a comentat că 555 e numărul schimbării. Am vrut să-i răspund că azi, numărul va fi 666, dar m-am abținut. Sincer, speram ca numărul de ieri să fie un accident, iar azi, să revenim la sentimente mai bune.

Ei, n-a fost 666, dar pe aproape… 614 nu e un număr de colea și nu cred să mai fi fost vreodată  unul la fel de mare. În continuare însă, o mulțime de voci spun că știrile cu numărul de infectări sunt fake, că, de fapt, coronavirusul nici nu există.

Trăim într-o lume liberă, fiecare are dreptul să spună tot ce-i trece prin cap, dar să nu uităm, că libertatea ta ține exact până în punctul în care lezează libertatea mea. Așa că dacă tu, ignorant analfabet, spui că boala nu există, ești liber să faci asta, nu mă afectează cu nimic. Dar spune-o dracului din spatele măștii, nu împroșca în jur cu salivă, spală-te pe mâini și nu-mi intra în suflet când n-am încotro și trebuie să merg la magazin, la farmacie, oriunde!!!

Grohăie de la  distanță, fă spume la gură că guvernul nu face și nu drege, dar nu mă implica pe mine în oratoria-ți de doi bani, din fața sticlei cu bere sau a paharului cu vodcă!

Nici președintele Braziliei n-a crezut, nici alte capete ”încoronate”, dar s-au convins cu toții, pe pielea lor, că au greșit. Uită-te la lista cu decese, nu este zi în care să nu moară și cineva fără alte boli. E ca la ruleta rusească, nu știi că dacă intri, mai și ieși viu.

Eh, mai am multe de spus, dar știu că le vor auzi doar cei de aceeași părere cu mine. Pe ceilalți nu-i interesează, ei sunt imuni, se bat cu cărămida-n piept și fac pe grozavii în fața unei secvențe de proteină care habar nu are cât sunt ei de viteji și nici măcar n-o interesează.

Cam… atât!

Manuela Sanda Băcăoanu

 

COMORBIDITĂȚI

Doamne, ce cuvânt urât! În urmă cu două luni, nici măcar nu știam că există, iar acum, toată lumea îi cunoaște sensul. Culmea este că l-am auzit folosit doar la plural, adică fiecare are mai multe boli cronice, care concură la mai grabnica ducere din lume, în caz că te înhață virusul cu coroană.

Și uite așa, tot mapamondul și-a îmbogățit vocabularul în mod forțat, cu tot felul de cuvinte specifice limbajului medical de specialitate. Cu siguranță, după ce trece pandemia, vom fi cu toții doxa în virusologie, epidemiologie și alte asemenea, cuvinte încurcate și încruntate, toate terminate în mod savant, în ”gie”.

S-ar părea că totuși nu e de glumă, sau dacă e o glumă devine tot mai groasă, nu avem nicio dovadă a scăderii îmbolnăvirilor, ba dimpotrivă, iar dacă o pățești, poți doar să te rogi să faci o formă ușoară. Iar dacă nu faci o formă ușoară, te poți ruga să nu ai alea… COMORBIDITĂȚI, iar dacă le ai, te poți ruga pentru o moarte demnă. Cred că această ultimă rugăminte nu prea are șanse să-ți fie îndeplinită, având în vedere ce pățești, dacă boala se înrăutățește, ”ajutată” și de cele de mai sus. Nici nu le mai pronunț numele, s-ar putea să fie de rău augur.

Tot ce ne-a mai rămas de făcut, este să ne ferim cât putem din calea virusului, să păstrăm distanța socială și să avem psihicul tare.

Pentru îmbunătățirea psihicului, eu, la Lupșa, am hotărât să arborez drapelul românesc. În caz că vin ungurii să ne preia, să știe cu cine au de-a face! Râsu-plânsu, într-o lume care, în loc să-și revină, parcă o ia tot mai mult la vale.

No, să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață de-aci din Ardeal

Ce-am avut și ce-am pierdut!

Acum, când privesc în urmă, cred că cel mai de preț lucru pe care l-am avut, dar nu l-am prețuit îndeajuns, a fost LIBERTATEA. Eram liberă să ies din casă și să merg în absolut toate locurile în care aveam chef, eram liberă să iau masa la restaurant, fără să-mi pese că cel de la masa vecină tocmai ,a strănutat, eram liberă să merg cu autobuzul, ba chiar îmi plăcea foarte mult, fiindcă aveam tot timpul o carte în rucsac…

Sau, puteam pleca oriunde în lumea asta mare, în Spania, în Italia, ori chiar în China, dacă voiam.

Anul 2020 trebuia să fie unul plin de evenimente pentru mine, voiam să închei marcajul pentru Camino de Santiago prin Munții Apuseni, trebuia chiar să mă grăbesc, deoarece primul pelerin din Spania se anunțase deja, pentru luna mai. Abia așteptam să ne întâlnim și să-l însoțesc o perioadă, pe drum. De asemenea, trebuia să termin ghidul pelerinului, pentru ca munca mea să fie perfectă… Mda, perfectă!

Până la această oră, ar fi trebuit să am lansarea noii mele cărți, să o țin în mână și să o văd în librării. O carte e ca propriul tău copil, practic, i-ai dat viață din sufletul tău, iar prima dată când pleacă în lume, ai emoții la fel de mari ca pentru copiii tăi: oare va plăcea oamenilor, oare vor dori să mai citească și celelalte cărți pe care le-am scris, după ce o citesc pe aceasta, oare…

Acestea erau planurile mele mari pentru 2020, dar erau și momentele delicioase petrecute cu nepoții, o seară la teatru, o duminică prin munți…

Fără să-mi dau seama, toate acestea au dispărut precum fumul ce iese lin pe coș, iar într-o clipită, devine una cu neantul. Tare aș vrea să știu dacă planurile mele suferă doar o amânare, sau îmi pot lua adio de la ele?

Mi-e dor de o parte din viața mea de dinainte, de acea parte care reprezintă LIBERTATEA. Nu-mi este dor de eterna fugă de ici-colea, de mall-urile aglomerate, de supermarketuri în care nici nu-i vezi pe purtătorii cărucioarelor în spatele mormanelor de cumpărături, de poluare, de gălăgie și de mitocănism.

Nu că acestea ar fi dispărut fără urmă, sunt convinsă că se vor reactiva, poate cu mai mare forță, după atâta amar de abstinență.

Aproape că mi-e dor de avioane. La Lupșa, trecea un avion la câteva minute, acum doar vreo 2-3 pe zi.

Mi-e dor de o lume în care oamenii cumpără doar cât mănâncă, călătoresc doar dacă e musai și reînvață să se bucure de verdele unei frunzulițe noi, care a apărut în copăcelul din fața blocului.

Sperând că lumea cu susul în jos în care trăiam să se întoarcă în poziția firească, nu pot decât să spun: HAI, LIBERARE! (cu adevărat, nu cu mască și cu mănuși de cauciuc)

Manuela Sanda Băcăoanu

ADIO, OPULENȚĂ!

Coronavirusul ăsta ne-a lovit urât. Dar, părerea mea sinceră, este că meritam; cu vârf și îndesat. Da, știu, stăm în casă, am făcut curat în dulapuri de cel puțin 5 (cinci) ori, am recitit cărți de care nici nu ne mai aduceam aminte, am luat la rând toți foștii colegi, de care ni s-a făcut cumplit de dor, nu ne mai vedem copiii și nepoții decât pe laptop, dar… toate astea vor trece.

Ar mai fi însă un lucru care ar fi bine să ne treacă și anume snobismul și fuga după opulență. Măi, da ce concedii, măi, da ce nunți, majorate, botezuri, înmormântări mai făceam, vă amintiți?

Parcă toată lumea era la întrecere cu toată lumea, care face cea mai cocoțată nuntă, ce cai verzi pe pereți să mai inventezi, domnule?, de la fântâna de ciocolată, la barul cu băuturi exotice, sau la cel cu fructe, dulciurile simandicoase și felurile de mâncare cât mai excentrice, până la artiștii care-ți cer câștigul tău pe-o lună pentru o oră de ”prestație”, toate s-au văzut. Mirii își storceau mințile să găsească ceva în plus, părinții se priveau îngrijorați, dar mai scoteau de prin buzunare cât să le facă ”pofta” copilașilor… Lasă, că odată-i nuntă!

Bun, asta era nunta. Apoi, după nuntă, botezul… care era tot un fel de nuntă, da o țâră mai mică. Cel mai nefericit din toată adunarea aceea era, bineînțeles, botezatul, care nu înțelegea în ruptul capului de ce lumea lui (sau a ei) s-a întors cu susul în jos.

Ei, dar ce să vezi, a apărut moda majoratelor, cu mare tam-tam! Părinții oftau, da plăteau! Ce puii mei, că doar n-om fi mai prejos decât…!

Iar cum nu este lucru fără de sfârșit, se mai sfârșea și câte o viață, iar înmormântarea era urmată neapărat de o masă cu trei feluri de mâncare, băutură, suc, iar ca să nu uite oamenii la ce au venit, mai primeau și-un colăcuț, să fie de sufletul mortului!

Și am ajuns la parastase… da, că și astea au devenit opulente! Pe vremuri, te duceai cu parastasul și cu sticla de vin la biserică, preotul făcea slujba, apoi plecai frumos acasă… Ei, dar acum se schimbase kalimera, nu conta de câți ani plecase defunctul, era musai să comanzi colaci și cozonaci ca la înmormântare, suc, vin și țuică, iar unii chiar dădeau mese la restaurant. Stai să vezi, că dacă se nimereau mai multe parastase, la ieșirea din biserică te trăgeau bieții oameni de mânecă, să iei și de la ei, că doar n-or merge cu pomana acasă…

Mda, lumea era buiacă rău, despre concedii nu vă mai spun, că știți și singuri.

Ei ș-acum, un virus mititel ne făcu pe toți să stăm acasă, hainele de firmă se învechesc în dulap, iar noi ne războim cu amintirile, că de planuri, nu prea avem chef.

Dar eu zic că starea aceasta în care ne-a adus spurcatul de virus ar trebui să ne dea de gândit, iar în viitor, când vrem să aruncăm banii pe fereastră, mai bine să-i îndreptăm către un act de caritate. Degeaba îi dai sătulului, că tot nu va crede flămândului. Așa cum nici sănătosul nu-l poate înțelege pe cel bolnav.

Să fiți sănătoși! Aveți grijă la hainele de fițe, mai aerisiți-le, să nu facă molii, doamne ferește!

Manuela Sanda Băcăoanu

Cine-a pus cârciuma-n drum…

Ei, acum că toate (sau aproape toate cârciumile s-au golit, că toată (sau aproape toată) lumea stă acasă, firește, cu excepția celor obligați să muncească în continuare și a inconștienților care tot în continuare cred că pe ei virusul ăsta, sau arma asta biologică, sau ce-o fi, îi ocolește în mod strategic, televizorul (și internetul) a rămas sursa noastră de informare și de legătură cu lumea.

E bine și așa, s-ar putea să fie mai rău, după cum scriam zilele trecute, aici.

Să fim însă încrezători în soarta noastră bună și în cei care luptă ”în linia I” pentru a ne salva de inamicul invizibil. Partea proastă însă este că trebuie să ne salveze și de unii conaționali al noștri, care cu nonșalanță își plimbă fundurile și lanțurile bune de legat câinele prin localități mai mici, punând în pericol sănătatea celorlalți cetățeni.

La început, m-am înfuriat, așa cum probabil ați făcut majoritatea dintre dumneavoastră, apoi, la o privire mai atentă asupra fenomenului, mi-am dat seama că acești oameni doar atâta pricep, nu-i duce mintea mai mult, iar în creierul lor cel mic nu încap mai mult de două idei deodată. Singura metodă care funcționează este cea drastică, cea care-i obligă să stea naibii în casă și să nu se mai plângă atât, de orice. Am impresia că nici măcar sentimentul de frică nu le este cunoscut, care se dezvoltă în creier după vârsta de un an. Să înțeleg deci că au rămas la acea putere de înțelegere? În consecință, degeaba ne supărăm pe ei, sunt doar niște adulți cu minte de copii mici.

Să sperăm (oricum, asta știm să facem cel mai bine) că până la urmă acest război va avea cât mai puține victime și că fiecare va avea ceva de învățat de aici, chiar și cei cu creiere de găină.

Dacă aveți impresia că am folosit cuvinte prea dure, aveți dreptate. Exact aceasta a fost intenția mea, poate doar o scuturătură bună îi trezește pe unii la realitate.

Să auzim de bine!

Manuela Sanda Băcăoanu

Poveste (optimistă) pentru părinți

Dragi părinți, aceasta este o poveste pe care o veți putea spune copiilor voștri, atunci când nu vor mai fi copii.

A fost odată ca niciodată (chiar sper să nu mai fie niciodată) , că de n-ar fi, nu s-ar povesti, a fost o iarnă nu prea grea, urmată de o primăvară capricioasă. Când credeau oamenii că pe iarnă a mâncat-o lupul, aceasta s-a întors cu frig și zăpadă peste ei, ținându-i în case și dându-le toate planurile peste cap: nu mai puteau merge la restaurante, la magazine, ba unii dintre ei nu mai mergeau nici la muncă.

   Copiilor li s-a spus că școlile și grădinițele s-au închis, așa că de-acum, copii și părinți de-a valma, stăteau cu toții acasă, era singurul loc în care iarna cea rea nu-i putea atinge.

    În primele zile, copiii s-au bucurat de neașteptata vacanță, s-au jucat pe săturate, iar părinții au încercat să le fie aproape, să reînnoade relații care se cam subțiaseră în timp, când fiecare era cu programul lui, atât de încărcat.

   Pe afară, doar două mâțe se aleargau, bucurându-se de libertate și de zăpada venită pe neașteptate.

   Copiii erau oarecum fericiți că stau acasă, dar vedeau îngrijorarea de pe chipurile părinților, iar bănuiala că e mai mult decât o iarnă rea care s-a întors la mijloc de martie a început să le încolțească în mințile tinere. Prea era ciudat că pleacă doar tata de acasă, doar din când în când și cu mască pe față. Uneori, are și mănuși de cauciuc. Oare unde merge tata? Ah, copiii s-au dumirit, jucăm capra cu trei iezi, iar în rolul caprei, îl avem pe tata, care vine încărcat cu de toate… Dar oare mama ce rol are, lupul? Copiii o privesc curioși, poate chiar un pic temători, dar văd că mama trebăluiește prin bucătărie, n-au a se teme deocamdată…

   Zăpada se topește încetișor, la blocul de vis-a vis au înflorit narcisele galbene și zambilele, însă nimeni nu le spune de ce trebuie să mai stea în casă, iarna a plecat, ducând cu ea frigul și zăpada, însă copiii stau în continuare cu fețele lipite de geamul care-i desparte de lumea de afară. E din ce în ce mai greu să-ți consumi energia în casă, copiii zburdă ca niște iezi (că tot erau din poveste), iar părinții se privesc parcă și mai îngrijorați.

    Simfonia lalelelor au urmărit-o doar la televizor, iar păsările care ciripesc fericite în copacul din fața ferestrei nu le pot răspunde multelor întrebări care li se perindă pe sub frunte…

   O văd pe doamna învățătoare doar la laptop, iar temele parcă sunt mai greu de rezolvat.

    Într-un târziu, când toate jocurile au fost jucate, când toate poveștile au fost spuse, iar mamei, nu se știe de unde, i-au apărut câteva fire albe la tâmple (dar care o fac să fie chiar mai frumoasă), tata vine bucuros de afară,  unde pleacă întotdeauna singur, cu o pungă de cireșe…

– Doamne, s-au copt cireșele, iar noi suntem tot aici… îl privește mama, istovită.

În acea clipă, o știre de la televizor îi face pe toți să ridice capetele:

” Vă anunțăm în mod oficial, că am învins în lupta cu coronavirusul. Vă mulțumim tuturor că ați stat în case și ați respectat perioada de carantină. De luni, se redeschid unele dintre unitățile economice”

    Mama și tata se privesc fără să se vadă, este vestea pe care o așteptau de atâta vreme, acum a venit, dar lor nu le vine să creadă. Viața lor s-a schimbat radical în ultima vreme, probabil nu vor mai reveni niciodată la viața dinainte, dar se au unii pe alții, sunt sănătoși, iar acesta este lucrul cel mai de preț.

    Între timp, apele au devenit mai limpezi și perfect curate, cerul e mai albastru și mai adânc, pădurile verzi acum n-au mai fost tăiate, iar mormanele de gunoaie au fost acoperite de vegetație.

   – Uite, tată, iarba din curtea bunicii e până la genunchi!

– Bunicooo! Am venit să te vedem! Unde-i bunicul?

– Bine ați venit, dragii mei, ne-a fost foarte dor de voi, dar e bine că ați stat la casa voastră!

 –   Și acum, mergem din nou la școală?

  – Nu, cred că ar fi bine să începeți cu o… vacanță!

Copiii țopăie, cântând un cântecel puțin modificat, pentru a fi în ton cu vremurile: un coronavirus, se legăna…

Mama, tata și bunicii îi privesc cu drag, au ieșit cu toții cu bine din povestea aceasta, care dacă n-ar fi adevărată, li s-ar părea tuturor desprinsă parcă dintr-o carte de ficțiune.

Și-am încălecat pe-o șa…

Manuela Sanda Băcăoanu, o… povestitoare de moment 

FRICA și fațetele ei

   Acum, e bine să fii câine. Poți umbla nestingherit oriunde ai chef, fără restricții și fără botniță. A venit vremea ca omul să poarte botniță, iar câinele să fie liber.

   Omul poartă nu numai botniță, dar și o mare teamă în suflet. Dar curajul nu este lipsa fricii, ci puterea de a o privi în față.

   Cum în ultimele zile oamenii-și petrec timpul navigând pe rețele de socializare, am văzut mai multe fațete ale manifestării ei, la unii pe față, spunând MI-E FRICĂ!, la alții mai voalat, prin postări care ar da de înțeles că trebuie să fim optimiști, că trece și asta.

    Cel mai tare m-a surprins însă o postare care s-ar părea că e un fel de declarație pe proprie răspundere,  în care omul afirmă că este profund credincios și că respectă toate canoanele și tot ce scrie în Biblie. Băi, să fie! N-am idee cine a pus ”formularul” pe internet, dar a face așa ceva, mi se pare cea mai mare dovadă de necredință și de frică neîntemeiată. Întotdeauna mi s-a părut că ceea ce este între om și divinitate este foarte profund și intim, nu trebuie să te bați cu cărămida în piept, să faci o sută de cruci și să  faci paradă.  Dacă n-ar fi de plâns, zău că mi-ar veni să râd.

    Cum poate crede cineva că dând o declarație pe Facebook, Dumnezeu va fi mai milostiv cu el, poate nu se îmbolnăvește, poate nu mai moare în veci?

   Dacă scrii pe proprie răspundere că ”eu, cutărescu, cred în Iisus ș.a.m.d.”, automat vei trece în rândul celor ocrotiți? Măi, să fie! Și dacă unii, mai sfinți decât tine, nu apucă să semneze declarația, vor da de dracu?

   De fapt, ceea ce voiam să scot în evidență este modul în care oamenii își manifestă frica, unii cu decență, recunoscând-o, iar alții cu declarații care, în mintea lor îi vor feri de nu se știe ce.

   Dacă simți că frica te cuprinde, bea un pahar cu apă, întinde-te în pat, sau așază-te pe scaun, închide ochii și încearcă să vizualizezi unde s-a instalat aceasta în corpul tău. Poate fi la stomac, la inimă, sau la cap. O vei simți probabil ca un ghem de sârmă ghimpată, sau ca o apăsare. Expiră tot aerul din plămâni, o dată cu el vizualizând cum iese și frica din corp, apoi după 5 secunde în care ai stat cu plămânii goliți, inspiră profund, vizualizând o imagine fericită, o amintire plăcută, locuri frumoase, pe copiii și nepoții tăi, orice-ți aduce bucurie. Repetă exercițiul timp de câteva minute,  vei observa că întreaga frică s-a topit, a dispărut în neant și te simți mult mai bine.

Să aveți zile frumoase!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață din România

IOI, SCAD SALARIILE ÎN FOTBAL!

   O să spuneți că am ceva cu fotbalul. Nu, n-am nimic cu sportul în sine, face bine la sănătate  și la psihic, ceea ce ”am” este cu industria fotbalului, care s-ar părea că se duce de râpă. Toți patronii de echipe de fotbal anunță micșorarea salariilor fotbaliștilor, lucru care, pe noi, cetățenii de rând, ne afectează cam la 100 de metri (în față sau în spate, depinde cum privim problema)

    Poate acum, în ERA ce ni se deschide în față, vom fi mai conștienți de adevăratele valori, iar unul care dă cu piciorul în minge nu va fi plătit de o mie de ori mai bine decât altul, care merge zilnic la micul lui job, aduce câtă plus-valoare poate și trăiește o viață modestă, alături de familia lui. Poate vom fi scutiți de reality show-uri ale diverșilor îmbogățiți, care cred că viața lor e mai importantă decât a tuturor celorlalți.

   Poate medicii, profesorii, dar și strungarii și agricultorii vor fi prețuiți așa cum se cuvine, deoarece fiecare este un  pion în societatea pe cale să se nască, având rolul lui, bine stabilit. Avem nevoie de fiecare dintre ei, iar… fără fotbal, nu moare nimeni.

      Poate ne va trezi  realitatea dureroasă în care am adus întreaga planetă, suntem singura specie care mănâncă fără să-i fie foame și distruge de dragul distrugerii și a banilor. În fond, ce poți face cu banii, dacă aerul este viciat, mâncarea este toxică, iar virusul e de neoprit?

Trump tocmai a aprobat o sumă imensă, de 3 trilioane de dolari, pentru lupta cu noul virus. Dar trebuie să ai cui să dai acești bani, unor companii care să producă cele necesare stăvilirii pandemiei, ca să fie eficienți. Dacă nu, poți avea toate averile lumii, că ești egal cu omul ce-și duce veacul pe stradă, de azi pe mâine.

    Vă rog din suflet, trăiți frumos! Nu se știe dacă ne mai întoarcem de pe marginea prăpastiei, dar măcar acum să ne unim cu toții forțele și să nu mai dăm vina pe nimeni, în afară de noi înșine. Dacă suntem martorii a tot ceea ce se întâmplă, cu siguranță avem și fiecare dintre noi o vină. Numai recunoscând acest lucru, putem trece mai departe și ieși din criza mondială în care suntem cu toții angrenați. Doar în momentul în care vom înțelege că toți oamenii sunt interconectați unii cu alții la fel ca celulele unui organism, iar atunci când uneia îi este rău, nici celorlalte nu le va merge bine, abia atunci vom începe să scoatem capul la suprafață din mlaștina în care ne scufundăm cu toții.

CURAJ, VA FI ȘI MÂINE O ZI!


Manuela Sanda Băcăoanu, o moață cu munții pe tălpi

CE-A MAI RĂMAS DIN NOI?

   Timpul acesta pe care fiecare dintre noi îl folosește cum poate mai bine în aceste zile, de fapt încercăm cu toții să-l umplem cu lucruri folositoare, după ce numai cu două săptămâni în urmă alergam ca bezmeticii de ici-colea, pentru a face tot ceea ce TREBUIA. Acum, nu mai trebuie nimic. Tot ce e necesar să facem, se reduce la a sta acasă și a încerca să-i incomodăm cât mai puțin pe ceilalți, în cazul în care nu-i putem ajuta.

   Acum, goana după cumpărături, idolatrizarea unor NIMENI îmbrăcați în haine cu eticheta la vedere, deh, să vadă tot prostul că a dat mii de euro pe ele, dar altfel nulități perfecte, meciurile de fotbal difuzate la orice oră și vizionate mai ceva decât aselenizarea din 1967, au dispărut undeva, într-un trecut care s-ar putea să nu mai reînvie.

    Am fost întotdeauna șocată de felul în care-și cheltuiau oamenii banii, sau de felul idiot în care se iroseau. Am spus de o mie de ori că investiția în fotbal și nu în medicină ne va face să plângem într-o zi, dar, sincer, speram ca eu să-mi fi încheiat drumul pe Pământ în acea clipă. N-am înțeles niciodată de ce o întreagă planetă poate urmări cu sufletul la gură cum o minge intră sau nu într-o poartă. Nu înțeleg nici acum. De fapt, altceva nu înțeleg, de ce un fotbalist câștigă sute de mii de euro, iar un medic… Soțul meu îmi spunea că în fotbal se investesc mulți bani. Păi asta nu înțeleg eu:                DE CE?

Adevărul a ieșit acum la lumină, iar non-valoarea este pe cale să-și ia tălpășița din viețile noastre. Trebuie doar să o mai ajutăm un pic, să-i dăm un brânci și s-o scoatem definitiv din peisaj. E bine să ia cu ea toate așa-zisele vedete care, dacă nu sunt parțial dezbrăcate, n-ai ce admira la ele, creierul lor fiind observabil doar la microscop.

   Ar fi bine ca de acum, când am constatat cu stupoare că suntem cu toții egali, nu contează ce mașină conducem, sau în ce casă locuim, să avem respect pentru toți cei care muncesc din greu pentru a ne scoate de situația îngrozitoare în care ne aflăm și să-i sprijinim nu doar acum, ci câte zile om avea.

Să ne uităm cu drag la omul care dă cu sapa în grădinița de lângă casă, nu a avut niciodată haine de firmă, dar viața lui e cu siguranță mai adevărată decât a noastră.

Știu că multă lume are acum rate la bănci, locuri de muncă ce s-au desființat, copii de crescut, dar sunt convinsă că vom ajunge cu toții la mal, întotdeauna după o criză majoră omenirea a reușit să treacă mai departe. Cu mai puține pretenții și fițe, vom avea o viață mai adevărată, iar bogăția sufletească nu ne-o poate fura nimeni, o ducem de-a pururi cu noi.

SĂ FIM CU TOȚII SĂNĂTOȘI!!!

Manuela Sanda Băcăoanu, o moață care speră să aibă din nou Apusenii pe tălpi…