Arhivele lunare: aprilie 2022

Prima Sărbătoare de Paști, fără mama

3 răspunsuri

Pare că totul e la fel ca-n alți ani: primăvara, florile, oamenii… dar de fapt, nimic nu mai e la fel. Nu mai poate fi la fel, când ai rămas cu atâtea cuvinte nespuse, atâtea întrebări nepuse, la care nu-ți va mai da nimeni răspuns sau nu va fi răspunsul pe care-l aștepți.

Mi se pare mie sau timpul s-a oprit în loc? S-a oprit într-o dimineață senină de noiembrie, când mama mea a plecat pur și simplu în Cer, nemaiputând să îndure suferințele trupești pe care le ducea, cu stoicism, de luni de zile.

Și cât și-ar mai fi dorit să mai trăiască! Și cât mi-aș fi dorit să mai trăiască! Nu este zi în care să nu mă întreb oare cu ce am greșit, de ce a trebuit să plece înainte de a-și încheia cu adevărat socotelile cu această viață?

Ultimele ei luni au fost teribile, dar, printre lacrimi, mai reușeam să și râdem, o întrebam despre copilărie, iar amintirile de demult o făceau parcă să treacă mai ușor peste prezentul atât de dureros și la propriu și la figurat.

Și-a plecat! Dumnezeu a luat-o, fiindcă n-a putut s-o facă bine.

Voi, cei care ați trecut prin această experiență, cum ați făcut față? Pentru mine este neînchipuit de greu, chiar dacă la suprafață arăt și mă comport ”normal”, în inimă am un cuțit înfipt. Dacă-l scot sau dacă-l las acolo, e la fel de periculos.

Să fac singură pregătiri de Paști, să nu-i pot oferi cel mai frumos ou, să nu mai mergem împreună la Înviere, să vin acasă și să nu mă aștepte nimeni, iar când plec, să încui ușa cu cheia…

Pe cine mai sun de la Sălciua, să-i spun să pună apa de mămăligă, că suntem aproape, mamă…! Cui să-i spun că am mai scris o carte, cine să mă privească din primul rând, cu dragoste infinită?

Pe cine mai întreb de care fasole trebuie să semănăm, când trebuie să plătesc lemnele și dacă a venit factura la curent?

Cel mai trist este când îți dai seama că din toată viața unui om rămâne praful și pulberea, niște saci cu haine și AMINTIRILE. Da, amintirile sunt singurele importante, ele ne țin pe linia de plutire și ne ajută să trecem mai departe prin această viață căreia, uneori, nu-i mai găsim rostul.

Să mă iertați dacă v-am întristat, dar cei care ați trecut prin experiența pierderii mamei mă veți înțelege acum, iar ceilalți, într-o zi… să sperăm, cât mai îndepărtată.

Și totuși… DE CE MOR MAMELE?

Manuela Sanda Băcăoanu

O posibilă variantă de Camino : Valea Șesei- Curmătură – Lupșa

Lasă un răspuns

De multă vreme voiam să fac acest drum în sensul pe care l-am arătat în titlu, fiindcă invers l-am parcurs de cel puțin două ori, pentru a vedea dacă se pretează la a fi marcat ca o variantă a variantei de Camino prin Apuseni.

S-ar părea că astăzi a fost ziua Z a acestui drum. Prognoza nu era grozavă, dar cum pe la 11 soarele a strălucit de câteva ori vesel și binevoitor, ne-am gândit… de ce, nu? Avem pelerine, că doar suntem pelerini cu state vechi, așa că, am purces la drum…

Partea care mă interesa era de la coborârea de la Mănăstirea Muncel, pe Valea Șesei, Lacul de acumulare a reziduurilor de la Curmătură și întoarcerea la Lupșa…

La 11 și 2 minute părăseam casa și pe Masha, ea nu poate face drumuri foarte lungi, având o lăbuță defectă, în urma unui accident din copilărie (a ei copilărie).

Primii doi kilometri au fost banali, fac drumul acesta foarte des, pe fosta cale ferată a mocăniței, transformată în drum și fâneață pe alocuri.

Ajungem la intersecția cu pricina, pornesc Wikiloc ca să fac hartă, dar parcă în același timp, apăsasem și întrerupătorul cu tunete. Ploaia era deocamdată în depărtare, așa că înalț o rugăciune spre cei abilitați cu vremea, dar între timp îmi pun și pelerina, primii stropi ne-au ajuns din urmă. Mă rog totuși să nu plouă prea tare, de o burnița de-a noastră, mocănească, nu ne pasă prea mult.

Și mergem, mergem, nu prea mult și ajungem în satul Mărgaia, cu câteva case, unele noi, altele din secole trecute, cu școală și biserică la ieșirea din sat, probabil pentru a fi folosite în comun cu următorul sat, Bârzani. Școala nu se mai folosește demult, iar biserica foarte rar, îmi închipui. Trecem și de cariera de piatră și…. hop, ajungem la Bârzani… Ei, aici timpul n-a fost aliatul locuitorilor. Prin 1975, când exploatarea miniera abia începea, aici era o colonie de câteva sute de muncitori, aveau magazin, era forfotă și viață multă. Acum, au rămas doar niște ruine a vechilor cămine de nefamiliști ( sau familiști), ori cum s-or fi numit atunci.

Valea Șesei, abundând de apă, sare veselă din piatră în piatră, făcând și o minusculă cascadă, la un moment dat. Natura nu s-a prea trezit încă la viață, totuși câmpul dă în verde-crud, iar câțiva pomi s-au îmbrăcat în floare.

Drumul începe să urce mai pieziș, suntem atenționați că intrăm pe proprietatea Cuprumin Abrud și nu-i voie să facem poze. Da, cred că nimeni nu face poze pe aici!

Apoi, în sfârșit, se vede marginea barajului, care, de când n-am mai fost noi prin zonă, a devenit și mai impresionantă. Probabil din motive de siguranță. Din pricină că am vrut să duc drumul chiar pe marginea lacului, am făcut câteva bâlbâieli cu harta, dar nu ireparabile. Ce-i drept, pentru a reveni la drumul principal, a trebuit să cobor o pantă de-a dreptul selenară. În fond, dacă urmezi drumul, vei vedea lacul de mai sus, vei avea o perspectivă și mai bună asupra lui.

Dacă ar fi un lac natural, ar fi atât de frumos… dar cum e un lac plin cu mâl, reziduuri de la Uzina de preparare a minereului, nu mai pare atât de prietenos…

Mai picurând, mai ieșind câte o geană de soare, iată-ne în Curmătură. Ne simțeam ca acasă, măcar că mai aveam aproape 4 kilometri până jos.

Una peste alta a fost o zi frumoasă, la 14,42 am intrat în curte, iar la 14,45, a început o ploaie torențială. Continui să cred că acolo sus, cineva îi iubește și pe păcătoșii care a doua zi de Paști hoinăresc printre minunățiile lăsate de Dumnezeu, preferând natura înghesuielii din biserică. Vorbesc despre mine, Ștefan e catolic și a sărbătorit Paștele săptămâna trecută.

Ei și-acum, distracția…

După 13 km contabilizați și mai bine de doi (pe blat), aproape 25.000 de pași și multă voie bună, iată că s-a mai terminat o zi pe Camino prin Apuseni. Rămân la ideea inițială: aceasta va fi o variantă a variantei… bla, bla, bla.

Trebuie să fac o observație, pozele nu sunt tocmai în ordinea cronologică, iar pe drumul de la Curmătură la Lupșa este de neratat muzeul în miniatură al lui Emil Roșca.

Buen Camino, pe drumurile voastre!

Peregrina Manuela Sanda Băcăoanu

Nicăieri nu bat clopotele ca la Lupșa, de Paști

Lasă un răspuns

Nu știu de ce, în lunga mea viață, niciunde n-am fost atât de impresionată de felul în care bat clopotele, așa cum se întâmplă la Lupșa, mai ales de Paști. Sunt mulți oameni talentați în comună, știu că înainte de pandemie se făcea și concurs de bătut toaca.

Aici, la noi, s-a păstrat o tradiție străveche; de fiecare dată când bat clopotele a sărbătoare, mă duc cu gândul undeva la începuturile vremurilor pe aceste meleaguri, la chemări și cuvinte codificate pe care le transmiteau locuitorilor până în depărtare. Ba îi anunțau să intre în tuneluri și să treacă la Mărgaia, fiindcă vin turcii, ba îi chemau la biserică, să se bucure de sărbătoare sau, poate, înarmați cu furci și topoare, să stea în fața năvălitorilor. Mulți eroi s-au ridicat de pe meleagurile noastre, unii pe care nu-i mai pomenește nimeni, dar parcă numele fiecăruia e pomenit la Paști, în dangătul când vesel, când trist al clopotelor, dar, mai ales, în ritmul cu care toaca subliniază însemnătatea momentului.

Nu-i cunosc pe artiștii care fac un spectacol atât de impresionant, dar îi felicit din inimă!

Este atâta putere și emoție în ceea ce transmit, încât de fiecare dată îmi dau lacrimile, parcă ceva din ADN-ul meu se răsucește, se răsfiră și respiră aerul secolelor trecute, adus, cumva, pe aripi de clopot…

E Vinerea de Paști, dar abia clopotele și toaca m-au făcut să simt cu adevărat ce înseamnă această zi. Tristețe deocamdată, așteptare și mângâiere… Asta am simțit eu.

Să fiți binecuvântați!

Manuela Sanda Băcăoanu

Paste cu tofu și leurdă

Lasă un răspuns

Rețeta aceasta se face într-un timp foarte scurt și este extrem de gustoasă.

Fierbem pastele (de preferință fără ouă) atât cât trebuie. Într-o tigaie în care am adăugat câteva picături de ulei ( nu linguri, nu ml. Am auzit la radio că sunt familii care consumă 7-8 litri de ulei pe lună. Nu le judec, dar vai de arterele lor! Atât pot să spun.) Adăugăm tofu tăiat cubulețe mici, apoi pastele și la urmă leurdă proaspătă, tăiată nu foarte mărunt.

Separat, facem un sos din semințe de floarea soarelui, pe care le blenduim ( nu știu dacă acest verb a ajuns în dicționarul limbii române) cu puțină sare, un cățel de usturoi lămâie și apă, până ajunge la consistența unei smântâni groase.

Se servesc pastele calde sau reci, cu sosul deasupra. O bunătate!

Poftă bună!

Acest sos mai poate fi folosit ca smântână, pentru ciorbele de post.

Manuela Sanda Băcăoanu

Tradiție și creativitate

Lasă un răspuns

În primăvara trecută, am început să cos o față de masă, așa, ca să mă familiarizez din nou cu această activitate pe care n-o mai practicasem de vreo… zeci de ani. Nu mai spunem câți.

Evenimentele neplăcute din viața mea de anul trecut m-au făcut s-o las baltă într-un fund de dulap, dar acum vreo lună, căutând ceva, am dat peste fața mea de masă, care era abia începută. Cum nu-mi place să las lucrurile neterminate, am reînceput să cos, de data aceasta cu multă pasiune.

N-am avut niciun model, pur și simplu am creat cu acul ceea ce se vede. La un moment dat, mă pasiona atât de tare, încât mă prindea 12-1 noaptea, cu acul în mână.

Este foarte plăcut să vezi că din mâinile tale iese un lucru frumos, un unicat. Știu că în zilele noastre ”nu se mai poartă” așa ceva, dar credeți-mă, o masă acoperită cu o asemenea cusătură, dă o notă de veselie și autenticitate încăperii.

Ei, cred că m-am lăudat destul. Vă las cu muncile voastre, știu că se apropie Paștile, iar toate gospodinele sunt ”pe ultima sută” cu pregătirile.

Să fiți sănătoși, îmbrăcați în lumina divină!

Manuela Sanda Băcăoanu

Ce-aș mai fi vrut să vă spun…

Lasă un răspuns

Ca întotdeauna când suntem guvernați de emoția momentului, am mai uitat și eu unele dintre lucrurile pe care doream să le spun la Lansarea de carte de la Cluj.

Mai întâi de toate, să-i răspund d-lui Ion Cristofor, care a avut o mulțime de motive pentru care, spunea dânsul în glumă, mă invidiază. Sunt sigură că nu e așa, voia doar să scoată în evidență niște aspecte ale vieții mele.

La început, ceva pentru care nu mă invidiază: a spus că nu mă poate încadra în vreo categorie, printre prozatori. Cu alte cuvinte, nu stau în banca mea sau în sertarul meu, sunt precum broasca săltăreață. Vreau să spun că acest lucru l-am aflat și despre blogul meu, manuelasandablog, când am găsit un buton pe care scria: ”apăsați aici, pentru a găsi bloguri similare”. După căutări asidue, răspunsul a fost: ”Nu există bloguri similare”.Păi nici n-au cum, fiindcă al meu este o varză. De la rețete de mâncare, la proză, la acțiuni civice, la terapie Bowen și hipnoterapie… am despre toate păreri personale, de parcă aș fi un fel de ”știe-tot”. Bineînțeles că nu este așa, dar cum mă pasionează multe domenii, acest lucru se reflectă și în blogul meu.

Ei, și-acum să continuăm cu ”invidiile” d-lui Ion Cristofor. De exemplu, spunea că mă invidiază fiindcă sunt ”ascuțită” ca lupta de clasă. Această expresie era uzuală în urmă cu peste 30 de ani, sunt sigură că tinerii nu-i cunosc înțelesul. Voia să spună că am puține kilograme, dar pot să-i dau rețeta, care nu-i deloc un secret: un colecist nărăvaș, care m-a dus la o dietă vegană, iar pe lângă cei cel puțin 10.000 de pași zilnic combinați cu multă muncă fizică, mai adaug 25 de flotări, 50 de genuflexiuni și 50 de abdomene, în fiecare dimineață. Simplu, ca braga! (Asta iar nu vor înțelege-o tinerii, dar să mai răsfoiască niște cărți, poate se prind!)

Mai spunea d-l Cristofor că mă invidiază pentru faptul că, cu toate că am terminat amândoi Liceul Energetic, eu am reușit să devin inginer, iar dânsul a rămas doar în aria scrisului, terminând Litere. Sincer, aici invidia ar trebui să fie invers, fiindcă toată viața mi-am căutat împlinirea în altceva, simțind că ingineria nu era ceea ce trebuia să fac, de la bun început. Fericiți cei ce fac din pasiunea lor o meserie!

Nu în ultimul rând, de fapt, cu asta voiam să încep, nepoțica mea cea mare avea șase luni la precedenta lansare de la Cluj. A participat și ea, adusă fiind de mama ei. Acum, la cinci ani și șase luni, când a avut de ales între lansare de carte și înot, a preferat înotul. Sper să nu mai treacă iar vreo cinci ani, până când voi mai avea parte de un eveniment atât de frumos, la Cluj.

Iar acum, un scurt anunț publicitar: cei care doriți să-mi citiți cărțile, le găsiți pe site-ul Editurii Eikon sau la mine, dacă-mi trimiteți mesaj privat, pe facebook. Mai răspund și la telefon: 0741243651.

Vă doresc spor la toate!

Manuela Sanda Băcăoanu

La mulți ani, frumoase flori!

2 răspunsuri

Când eram în liceu, împreună cu două dintre colegele de clasă și împrumutând o verighetă, ”ne-am ghicit” care, câți copii va avea. Nu mai țin minte ce le-a ieșit colegelor mele (eventual, dacă citesc aceste rânduri, mi-ar putea confirma sau infirma dacă a fost corect), dar mie, ori de câte ori am întrebat verigheta, mi se arătau trei fete.

Aveam 17 ani, trei fete mi se părea numărul perfect, așa că, încă de atunci, le-am ales numele: Dalia-Arina, Mara-Adelina și Laura-Mălina. Eram mulțumită că voi avea trei fete și abia așteptam să le aduc pe lume.

Când am împlinit 25 de ani, a apărut în viața mea Dalia-Arina. N-am avut niciun dubiu că este ea, arăta exact ca o… Dalia-Arina. Vreau să spun că arinii sunt copacii care mărginesc Arieșul, probabil de aceea am ales acest nume. Iar Dalia este verișoara mea, sora pe care n-am avut-o și care a devenit nașa Arinei.. Laurul știe toată lumea că e copacul învingătorilor, iar mălinul nu este altul decât liliacul, florile al căror parfum îl prefer.

Din nefericire, după doi ani, în urma unui efort, cea de-a doua fiică a mea m-a părăsit, la doar 10 săptămâni de sarcină. Nu știu, poate nu era momentul să intre în viața mea atunci, dar sunt sigură că a făcut-o mai târziu. Era pe vremea lui Ceaușescu, când fiecare avort era cercetat. Am fost chemată la miliție, ca să dau declarație în ce condiții am pierdut sarcina. Când ofițerul care mă chestiona a văzut cât de dărâmată sunt, m-a lăsat să plec. faptul că dusesem în brațe o mochetă grea de la magazin până acasă, care era adevărul curat, i s-a părut un motiv mulțumitor.

Au mai trecut doi ani până să apară cea de-a treia fiică, însă acum aveam un dubiu: nu știam dacă este Mara-Adelina sau Laura-Mălina? Cum în mintea mea Laura-Mălina era mereu cea mai tânără, m-am gândit că Mara-Adelina este cea care m-a părăsit. Poate a făcut-o din pricină că nu-i dădusem nume de floare? Cine știe?

Peste ani, a apărut ginerele meu Florin și nepoțica Olivia ( olive – măslina).

Azi, fiind Floriile, mă gândesc să le urez tuturor un „La mulți ani” din inimă, să fie mereu frumoși și sănătoși și să-și aducă din când în când aminte și de mine.

La mulți ani vouă, tuturor celor care purtați nume de floare, de copaci, de orice plante, voi sunteți mai conectați cu natura, cu frumosul, decât noi, ceilalți, care nu le reflectăm prin numele noastre.

O zi de Florii

O zi de Florii luminoasă!

Manuela Sanda Băcăoanu

Și-a fost lansare de carte…

3 răspunsuri

Dragii mei dragi, cei care ați fost alături de mine la Muzeul de Artă în număr incredibil de mare, cei care v-ați gândit la mine sau cei care abia acum v-ați amintit că… a fost încă o lansare de carte, vă iubesc pe toți și vă mulțumesc că ați reușit să vă faceți timp pentru a petrece două ore în compania mea. Au fost două ore de neuitat, dar, din nou am plecat cu regretul că, ”luată de val”, am uitat să vă rog să facem o poză împreună, așa mulți și frumoși cum am fost cu toții.

Sunt încă sub imperiul emoțiilor, parcă acum mai emoționată decât atunci când vă vorbeam. De fapt, am simțit tot timpul că nu trebuie să-mi fac griji, că sunteți acolo pentru a mă susține, nu pentru a mă critica.

Acum, când cea de-a patra carte a mea a luat drumul lumii, mă simt mai împlinită și totodată plină de bucuria de a fi dus la bun sfârșit încă un proiect.

Încă o dată vreau să vă mulțumesc că mi-ați fost aproape, mi-ați adus munți de flori și mi-ați făcut ziua nemaipomenit de frumoasă.

În mod special mă îndrept spre domnii Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon, care a făcut posibilă apariția noii mele cărți, Ion Cristofor, poet renumit care a avut amabilitatea să se oprească asupra scrierii mele și să spună cuvinte de laudă ( că de aia e lansare de carte, nu critică literară) și Remus Octavian Câmpean (ROC), poet și prozator clujean, care de asemenea mi-a fost alături, cu cuvinte spuse din inimă referitor la cărțile mele. ROC este autorul prefeței pentru” Love Story pe Camino de Santiago”, care fiind născută pe vremea pandemiei, a profitat de ocazie și a ieșit și ea oficial în lume, abia azi.

Iar fiindcă se spune că cei din urmă vor fi cei dintâi, nu vreau s-o uit pe buna mea prietenă virtuală Silvia Grigore, care a scris prefața pentru ”Pășind prin spinii trandafirilor” și căreia îi sunt profund recunoscătoare.

Tot ce-mi doresc este acum să petreceți momente de desfătare citindu-mi cartea și să uitați pentru o clipă de monstrul războiului care ne înconjoară și ne poate cuprinde oricând în tentaculele lui scârboase.

Aștept cu nerăbdare să-mi spuneți ce părere aveți despre cel mai tânăr copil literar al meu.

Vă cuprind într-o mare îmbrățișare și vă doresc lectură plăcută!

Șșșșt! Liniște! Aici, se citește…

Manuela Sanda Băcăoanu

Lansare de carte 14.04.2022

Lasă un răspuns

Dragii mei, am bucuria de a vă face o invitație de suflet, la lansarea celei de a patra cărți (împreună cu cea de-a treia, care n-a avut parte de un asemenea eveniment, din pricina pandemiei).

Ne vom vedea joi, 14 aprilie, la ora 17, la Muzeul de Artă din Piața Unirii, în Cluj Napoca. Am specificat și orașul, ca nu cumva cineva să ajungă într-o altă Piață a Unirii. dintr-un alt oraș.

Chiar ”peste drum” se va desfășura și Târgul de Carte Gaudeamus, așa că iubitorilor de literatură le va fi ușor să ajungă de la un eveniment la celălalt.

După cum spuneam, vă aștept cu mult drag, a trecut mult timp de când n-am mai fost împreună.

Așa că… după cum spune cântecul, NE VEDEM JOI!

Manuela Sanda Băcăoanu