De multă vreme voiam să fac acest drum în sensul pe care l-am arătat în titlu, fiindcă invers l-am parcurs de cel puțin două ori, pentru a vedea dacă se pretează la a fi marcat ca o variantă a variantei de Camino prin Apuseni.
S-ar părea că astăzi a fost ziua Z a acestui drum. Prognoza nu era grozavă, dar cum pe la 11 soarele a strălucit de câteva ori vesel și binevoitor, ne-am gândit… de ce, nu? Avem pelerine, că doar suntem pelerini cu state vechi, așa că, am purces la drum…
Partea care mă interesa era de la coborârea de la Mănăstirea Muncel, pe Valea Șesei, Lacul de acumulare a reziduurilor de la Curmătură și întoarcerea la Lupșa…
La 11 și 2 minute părăseam casa și pe Masha, ea nu poate face drumuri foarte lungi, având o lăbuță defectă, în urma unui accident din copilărie (a ei copilărie).
Primii doi kilometri au fost banali, fac drumul acesta foarte des, pe fosta cale ferată a mocăniței, transformată în drum și fâneață pe alocuri.
Ajungem la intersecția cu pricina, pornesc Wikiloc ca să fac hartă, dar parcă în același timp, apăsasem și întrerupătorul cu tunete. Ploaia era deocamdată în depărtare, așa că înalț o rugăciune spre cei abilitați cu vremea, dar între timp îmi pun și pelerina, primii stropi ne-au ajuns din urmă. Mă rog totuși să nu plouă prea tare, de o burnița de-a noastră, mocănească, nu ne pasă prea mult.
Și mergem, mergem, nu prea mult și ajungem în satul Mărgaia, cu câteva case, unele noi, altele din secole trecute, cu școală și biserică la ieșirea din sat, probabil pentru a fi folosite în comun cu următorul sat, Bârzani. Școala nu se mai folosește demult, iar biserica foarte rar, îmi închipui. Trecem și de cariera de piatră și…. hop, ajungem la Bârzani… Ei, aici timpul n-a fost aliatul locuitorilor. Prin 1975, când exploatarea miniera abia începea, aici era o colonie de câteva sute de muncitori, aveau magazin, era forfotă și viață multă. Acum, au rămas doar niște ruine a vechilor cămine de nefamiliști ( sau familiști), ori cum s-or fi numit atunci.
Valea Șesei, abundând de apă, sare veselă din piatră în piatră, făcând și o minusculă cascadă, la un moment dat. Natura nu s-a prea trezit încă la viață, totuși câmpul dă în verde-crud, iar câțiva pomi s-au îmbrăcat în floare.
Drumul începe să urce mai pieziș, suntem atenționați că intrăm pe proprietatea Cuprumin Abrud și nu-i voie să facem poze. Da, cred că nimeni nu face poze pe aici!
Apoi, în sfârșit, se vede marginea barajului, care, de când n-am mai fost noi prin zonă, a devenit și mai impresionantă. Probabil din motive de siguranță. Din pricină că am vrut să duc drumul chiar pe marginea lacului, am făcut câteva bâlbâieli cu harta, dar nu ireparabile. Ce-i drept, pentru a reveni la drumul principal, a trebuit să cobor o pantă de-a dreptul selenară. În fond, dacă urmezi drumul, vei vedea lacul de mai sus, vei avea o perspectivă și mai bună asupra lui.
Dacă ar fi un lac natural, ar fi atât de frumos… dar cum e un lac plin cu mâl, reziduuri de la Uzina de preparare a minereului, nu mai pare atât de prietenos…
Mai picurând, mai ieșind câte o geană de soare, iată-ne în Curmătură. Ne simțeam ca acasă, măcar că mai aveam aproape 4 kilometri până jos.
Una peste alta a fost o zi frumoasă, la 14,42 am intrat în curte, iar la 14,45, a început o ploaie torențială. Continui să cred că acolo sus, cineva îi iubește și pe păcătoșii care a doua zi de Paști hoinăresc printre minunățiile lăsate de Dumnezeu, preferând natura înghesuielii din biserică. Vorbesc despre mine, Ștefan e catolic și a sărbătorit Paștele săptămâna trecută.
Ei și-acum, distracția…
După 13 km contabilizați și mai bine de doi (pe blat), aproape 25.000 de pași și multă voie bună, iată că s-a mai terminat o zi pe Camino prin Apuseni. Rămân la ideea inițială: aceasta va fi o variantă a variantei… bla, bla, bla.
Trebuie să fac o observație, pozele nu sunt tocmai în ordinea cronologică, iar pe drumul de la Curmătură la Lupșa este de neratat muzeul în miniatură al lui Emil Roșca.
Buen Camino, pe drumurile voastre!
Peregrina Manuela Sanda Băcăoanu
manuelasandablog 