Pare că totul e la fel ca-n alți ani: primăvara, florile, oamenii… dar de fapt, nimic nu mai e la fel. Nu mai poate fi la fel, când ai rămas cu atâtea cuvinte nespuse, atâtea întrebări nepuse, la care nu-ți va mai da nimeni răspuns sau nu va fi răspunsul pe care-l aștepți.
Mi se pare mie sau timpul s-a oprit în loc? S-a oprit într-o dimineață senină de noiembrie, când mama mea a plecat pur și simplu în Cer, nemaiputând să îndure suferințele trupești pe care le ducea, cu stoicism, de luni de zile.
Și cât și-ar mai fi dorit să mai trăiască! Și cât mi-aș fi dorit să mai trăiască! Nu este zi în care să nu mă întreb oare cu ce am greșit, de ce a trebuit să plece înainte de a-și încheia cu adevărat socotelile cu această viață?
Ultimele ei luni au fost teribile, dar, printre lacrimi, mai reușeam să și râdem, o întrebam despre copilărie, iar amintirile de demult o făceau parcă să treacă mai ușor peste prezentul atât de dureros și la propriu și la figurat.
Și-a plecat! Dumnezeu a luat-o, fiindcă n-a putut s-o facă bine.
Voi, cei care ați trecut prin această experiență, cum ați făcut față? Pentru mine este neînchipuit de greu, chiar dacă la suprafață arăt și mă comport ”normal”, în inimă am un cuțit înfipt. Dacă-l scot sau dacă-l las acolo, e la fel de periculos.
Să fac singură pregătiri de Paști, să nu-i pot oferi cel mai frumos ou, să nu mai mergem împreună la Înviere, să vin acasă și să nu mă aștepte nimeni, iar când plec, să încui ușa cu cheia…
Pe cine mai sun de la Sălciua, să-i spun să pună apa de mămăligă, că suntem aproape, mamă…! Cui să-i spun că am mai scris o carte, cine să mă privească din primul rând, cu dragoste infinită?
Pe cine mai întreb de care fasole trebuie să semănăm, când trebuie să plătesc lemnele și dacă a venit factura la curent?
Cel mai trist este când îți dai seama că din toată viața unui om rămâne praful și pulberea, niște saci cu haine și AMINTIRILE. Da, amintirile sunt singurele importante, ele ne țin pe linia de plutire și ne ajută să trecem mai departe prin această viață căreia, uneori, nu-i mai găsim rostul.
Să mă iertați dacă v-am întristat, dar cei care ați trecut prin experiența pierderii mamei mă veți înțelege acum, iar ceilalți, într-o zi… să sperăm, cât mai îndepărtată.
Și totuși… DE CE MOR MAMELE?
Manuela Sanda Băcăoanu
manuelasandablog 
Manuela draga Dumnezeu sa o odihnasca in pace pe mama ta si pe a mea si pe toate mamele. Si noi suntem mame la rindul nostru și va veni vremea sa plecam si noi lasindune copii indurerați și fara un raspuns.Acesta este cursul vietji fiecurui pămintean. Dumnezeu sa ti dea putere si sanatate sa poti depasi tate greutatile vieții care se ivesc Manuela dragă. 😪😪🙏🙏
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pentru Mama d-voastră, o Doamnă apropiată de copii și de carte
ce poate fi mai evocator decât un veșnic ecou literar…
„Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte”
M.Eminescu, Mai am un singur dor
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-a mai scris niște versuri frumoase și o prietenă:
De ce mor mamele o stii prea bine,
Si ele sunt tot oameni si toti sfarsim asa.
E atat de greu si atat de dureros,
Dar ea din cer vegheaza si i cu tine.
Nu am cuvinte sa ti alin mahnirea
Pot doar sa ti spun ca ea nu vrea sa plangi.
Si vrea sa poti durerea s o înfrângi.
Ea te a crescut puternica, frumoasa
Desteapta cat cuprinde si astea-s daruri mari.
Nu risipi averea si fă ce i de făcut.
Aşterne pe hârtie tot ce ea ar fi vrut.
Te imbratisez cu drag,
ApreciazăApreciază